Adriana Neagoe a absolvit UMF „Carol Davila” București. A lucrat ca medic secundar și apoi specialist ORL la Institutul de Fonoaudiologie și Chirurgie Funcţională ORL „Prof. Dr. Dorin Hociotă” din București. Specializările la Harvard Medical School și Boston University au fost urmate de certificarea în Psihiatrie Generală și în Consultation-Liaison de către American Board of Psychiatry and Neurology. A fost clinical instructor la Harvard Medical School și assistant professor la University of Massachusetts. În prezent, lucrează în practică privată în SUA.

Cum aţi ajuns să practicaţi psihiatria în SUA?

Nu am ajuns în America imediat după plecarea din ţară. Am petrecut aproape trei ani în Elveţia, unde am putut să profesez cu diploma din România. În ţară fusesem orelistă, lucrasem la cel mai bun spital din București în acest domeniu, sub îndrumarea unor specialiști reputaţi. În Elveţia am ocupat post la un spital într-o localitate de schi, într-o zonă underserved, unde aveau penurie de chi­rurgi. Aveam un regim de internship, locuiam în spital și, o dată la două săptămâni, puteam să-mi văd copilul și soţul la Lausanne.

Care a fost momentul de cotitură care v-a condus către psihiatrie?

Într-o noapte, la acel spital din munţi, s-a întâmplat ceva. O pacientă operată nu mai știa unde se află, nu mai știa cum o cheamă. Eu eram de gardă și mă întrebam ce să fac. Am sunat repede la Lausanne, la cel mai apropiat centru, și de acolo mi-au trimis cu elicopterul un psihiatru, în persoana doctorului Jean Michel Porret, un nume binecunoscut de ei, profesor și autor de cărţi de specialitate, de care eu desigur nu auzisem până atunci.

Diagnostic pe cinci axe

În acest fel v-aţi cunoscut mentorul?

Exact. El vorbea franceză, germană, dar nu și italiană, iar pacienta vorbea numai italiană. Eu știam franceză și italiană. L-am ajutat să se înţeleagă cu pacienta, dar mai întâi m-a invitat să-i prezint cazul. Ceea ce l-a impresionat a fost că prezentasem cazul în cinci axe, așa cum m-am priceput. Sigur că diagnosticul nu a fost corect, eu credeam că era o psihoză, când de fapt era un sindrom confuzional postoperator. Dar nu asta a fost important pentru el, ci străduinţa mea de a încerca un diagnostic pe cinci axe. Mai târziu mi-a spus că nu mai întâlnise un chirurg care să facă o astfel de prezentare.

V-a fost greu să renunţaţi la chirurgie și ORL, pentru psihiatrie?

Categoric. Schimbare enormă, dar oportună. Am făcut-o pentru familie. Sigur, psihiatria fusese un vis la care renunţasem cu ani înainte, nu mă mai gândeam că aș mai putea să fac altceva mai bine decât chirurgie. Jean Michel Porret m-a angajat imediat și m-a plasat într-o cămăruţă unde, timp de trei luni, nu am făcut altceva decât să citesc ce mi-a pus pe birou: un vraf de cărţi interzise în România de dinainte de 1989 – Anna Freud, Winnicott, Sigmund Freud etc. – tot ce se putea citi de bază. Trei luni, opt ore zilnic, eu mă duceam la serviciu plătit, dar nu ca să văd pacienţi, ci ca să citesc.

Logica în literatura psihiatrică

Cum a fost contactul cu psihiatria din America?

Pe vremea aceea am apreciat ce înseamnă organizarea, claritatea și logica în literatura psihiatrică americană. În anii ’90, sistemul DSM nu era foarte utilizat în Europa. O specialitate atât de greu de pus în rame cum este psihiatria a putut să fie organizată, clasificată. Când am luat prima dată la citit „Kaplan and Sadock’s Synopsis of Psychiatry”, mi s-a părut simplu și frumos. Probabil că aici juca un rol și formaţia mea chirurgicală, care simţea nevoia de precizie. Totul fusese relativ, complicat, greoi în psihiatria europeană, nu exista un consens, un limbaj comun. Lumea în psihiatrie nu se conducea după normele DSM. Apăruse DSM IV, un efort a o mie de specialiști americani, care a durat mai bine de șase ani.

Înainte de psihiatrie, prima dvs. dragoste a fost ORL?

În România mă atrăsese psihiatria, pentru că ea este, ca să spunem așa, o parte mai filozofică a medicinei, care mi se potrivea, ziceam eu. Dar cum să fac eu psihiatria? Tu știi cum era în comunism? Auzisem că se băgau oameni  în spitalul psihiatric și li se dădeau abuziv medicamente. Tatăl meu fusese deţinut politic. Era exclus ca eu să ajung să fac un asemenea compromis! Și-atunci am ales o specialitate chirurgicală pe care am îndrăgit-o.

De ce v-a plăcut ORL?

Pentru că dă satisfacţii mari și ajutorul pe care îl dai bolnavului se concretizează rapid! Satisfacţia profesională venea, de multe ori, chiar de pe masa de operaţie. Făceam o deviaţie de sept și omul îmi spunea: „Oooo, respir prima dată în viaţa mea și cu nara stângă!”. Sau scoteam niște polipi și pacientul exclama: „De 10 ani n-am mai respirat așa!”.

Telemedicina, cu plusuri și minusuri

Cum v-a influenţat pandemia relaţia cu pacienţii?

Înainte nu foloseam telemedicina și mi se părea complicat să lucrezi pe telehealth. Era un domeniu mai puţin accesibil, dar în momentul în care a trebuit să stăm în case, disperarea ne-a forţat să găsim soluţia, și asta era la îndemână, interesele au dictat pas cu pas reușita telemedicinei. Psihiatria este o specialitate care se pretează foarte bine la telehealth. Alt avantaj: pacientul nu mai lipsește de la vizite, nu mai este problema deplasării la cabinet, iar dacă uită de vizită, îl anunţ cu un click. A crescut prezenţa la consultaţii. Sunt încă multe de îmbunătăţit, trebuie să rezolvăm anumite deficienţe legale care pot interveni. De asemenea, sunt nemulţumită că s-a revenit la limitarea practicii la statul unde ai licenţa și la statul de unde se conectează pacientul. Mai concret, dacă am un pacient plecat în vacanţă în alt stat, nu am voie să îl consult, fiindcă nu am licenţă în statul respectiv. Acum câteva luni, aceste directive se relaxaseră și ne bucuram că vom practica liber în SUA. Interesele financiare ale statelor nu concordă însă cu acest deziderat.

Vi s-a întâmplat să vină pacienţi cu idei preluate de la „Dr. Google”?

Din ce în ce mai des. Majoritatea pacienţilor mei sunt între 20 și 30 de ani, educaţi, utilizatori ai internetului, și normal că vor să știe cât mai multe despre ce li se prescrie. Și-atunci apare fenomenul care se numește semidoctism și care în medicină poate să fie periculos. Le spun că rolul meu există pentru un anume motiv. Acela că datorită cunoștinţelor acumulate în ani de studii și datorită experienţei mele, pot ști mai precis decât știe Google și decât știe colegul pacientului meu, care a luat Adderall și are note foarte bune datorită pastilei. Îi explic că poate, în cazul lui, acel tratament nu este potrivit sau că poate are nevoie de altul. Nu e o problemă, îi pot prescrie, dar nu la întâmplare. Eu nu sunt un candy store aici (magazin de bomboane – n.red.).

Cum descrieţi relaţia cu pacienţii dvs.?

Încerc să formez o echipă cu pacientul. El este cel care ia doctoria, deci el este cel mai important membru, iar eu vin cu experienţa, cu feedbackul, cu știinţa mea. Întotdeauna ne punem de acord, discutăm. Nu există pacient care să primească de la mine ceva, medicament nou sau o schimbare de doză, fără să discutăm.