La Iaşi, în perioada 30 mai – 1 iunie, în
incinta hotelului Astoria, se organizează congresul naţional de durere, în
cadrul manifestării mai largi „Zilele Medicamentului“, ediţia a XXII-a.
Evenimentul este coordonat ştiinţific de prof.
dr. Ostin C. Mungiu, preşedintele Asociaţiei de Algeziologie din România.
Despre durere, despre demersurile pe care ar trebui să le întreprindă specialiştii
în a ameliora durerea, dar şi despre obiectivele şi priorităţile manifestării
de anul acesta, l-am invitat pe coordonatorul ştiinţific al acesteia la dialog.
– Ce
aţi pregătit pentru ediţia de anul acesta a congresului naţional de
algeziologie?
– Am pornit de la faptul că posibilităţile
terapeutice sunt foarte diferite, în funcţie de cât de dezvoltată este o ţară,
de bugetul pe care îl are, aşa că m-am gândit să prezint un raport pe care îl
voi intitula: Managementul durerii în condiţii actuale – paralele inegale.
– Care
sunt inegalităţile?
– Dacă ne uităm la condiţiile de tratament
ale durerii cronice, căci despre ea vorbim şi anul acesta, în special despre
durerea viscerală, ne dăm seama că apar discrepanţe extrem de mari între ţările
civilizate şi ţări ca a noastră, cu un buget sărac şi unde toate lucrurile
legate de sănătate ridică probleme majore. Şi, dacă ne gândim că durerea este
prezentă în cel puţin zece mii de boli, ne dăm seama că, dincolo de valoarea de
semnal pe care o are această durere, intervine şi celălalt aspect, când durerea
trece de simptom şi devine boală, situaţie în care trebuie să intervenim.
– Ce
poate face specialistul?
– Durerea aduce bolnavul la medic şi acesta
poate fi un lucru bun, un semnal, iar medicul trebuie să acţioneze prompt. Dacă
este vorba de o boală mai serioasă, cu cât este depistată din timp, cu atât
cresc şansele unui tratament eficient. În acest context, putem preciza faptul că
sunt şi situaţii când durerea ajunge actorul principal, devine boală în sine şi,
în aceste condiţii, trebuie făcute eforturi deosebite pentru a calma această
durere.
– În
România se fac astfel de eforturi?
– La noi, preocupările acestea sunt
sporadice. În România, durerea este insuficient sau prost tratată. La noi, în
anumite contexte, se merge pe principiul „să-l doară, că de aceea este bolnav“,
or acest lucru trebuie eradicat: într-o ţară civilizată, dacă, într-o jumătate
de oră de când s-a adresat la medic, acesta nu ştie să calmeze durerea
bolnavului, înseamnă că aveam de-a face cu un incompetent. Acest fapt este
reliefat şi de existenţa, în alte ţări, a unor clinici specializate în durere
cronică, a unor spitale specializate.
– Ne
puteţi da exemple concrete?
– Da, Thailanda are patru spitale pentru
terapia durerii cronice. Şi nu am dat un exemplu din ţările super-dezvoltate.
Uitaţi-vă, totuşi, la colegii noştri din Israel, care au o reţea extraordinară şi
foarte bine pusă la punct pentru combaterea durerii cronice. Sigur, noi avem
medici buni, dar nu avem specialişti în durere cronică, aşa-numiţii
algeziologi. Odată ce vorbim despre sistemul medical românesc, precizez faptul
că, de ani de zile, mă străduiesc să creez această specialitate şi sunt
refuzat. Asta în condiţiile în care dispar specialităţi, se închid spitale,
pleacă specialiştii în străinătate. Concret, cei mai buni studenţi pe care i-am
format au plecat în străinătate. Lucrurile sunt uşor deprimante, dar aceasta nu
înseamnă că voi renunţa.
– În
ultimii ani, ce demersuri aţi întreprins?
– Există o competenţă în durere, dar se
face superficial. Ce ţine de mine, timp de doi ani de zile, la UMF „Gr. T.
Popa“ Iaşi, am făcut un masterat în durere, dar ulterior m-am pensionat şi
nimeni nu vrea să mai facă aşa ceva. Iată că sunt foarte multe lucruri de făcut.
– În
programul de anul acesta va fi şi o discuţie despre noua lege a opioidelor. Ne
puteţi detalia?
– Legea opioidelor nu este chiar atât de
nouă. Es este din 2005, dar partea interesantă este că, iată-ne, suntem în anul
2013 şi nu a fost implementată. De ce? Pentru că s-a muncit, s-a făcut o lege
bună, au fost foarte mulţi specialişti, chiar şi din afara graniţelor, care
ne-au spus atunci când s-a finalizat lucrul la ea că este o lege foarte bună.
În momentul când am făcut-o, fiecare medic avea dreptul să prescrie analgezice
puternice precum opioidele şi lucrul acesta scotea din uz vechea lege, în care
un singur medic dintr-un judeţ, un oncolog, de exemplu, avea dreptul să
prescrie opioide. Mi-a adus la cunoştinţă, în urmă cu ceva timp, un specialist
că, în cadrul unui congres, a venit cineva şi a adăugat trei cuvinte la normele
de aplicare a legii; ulterior, s-a constatat că orice medic are voie să
prescrie, dar după ce prescrie medicul oncolog. Sunt foarte multe afecţiuni
dureroase – şi durerea viscerală, despre care vorbim – care nu au nicio treabă
cu oncologia. Dacă un pacient este bolnav şi nu suferă de cancer dar are dureri
foarte mari, de ce nu poate orice medic să-i prescrie un opioid puternic? Care
este logica?
– Despre
invitaţii de anul acesta ce ne puteţi spune?
– În fiecare an, avem printre noi specialişti
de vârf în farmacologie, neurologie, diabet. Aşa cum am spus, durerea are un
câmp foarte larg. Concret, timp de zece ani, au fost prezenţi la evenimentul
nostru cei mai buni specialişti în durere din Israel. Aceştia ne-au adus din
cunoştinţele lor şi ştim că, la nivel mondial, sunt dintre cei mai buni.
– Multă
durere în România?
– În România există foarte multă durere,
insuficient şi prost tratată. Tot timpul voi sublinia această idee, pentru că,
de cele mai multe ori, când deschid o publicaţie, când deschid radioul, nu se poate
să nu găsesc plângeri în legătură cu modul în care sunt trataţi bolnavii.
Medicamentele sunt insuficiente sau chiar lipsesc. Unele companii de
medicamente care furnizau analgezice, din cauza legislaţiei, care nu este
tocmai corectă, s-au retras de pe piaţa românească, încât, din când în când, se
creează hiatusuri, care sunt foarte dureroase pentru pacienţii noştri.
.jpg)
