Acasă » ACTUALITATE » Interviuri
Empatia face parte din fișa postului
Dr. Roxana Dumitriu-Stan
vineri, 10 noiembrie 2017
Dr. Eugenia Roza este medic rezident în anul trei la Spitalul Clinic de Copii „Dr. Victor Gomoiu”, în specialitatea Neurologie pediatrică și în anul doi de doctorat la Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Ea ne povestește despre importanța acestei specialități, dar și despre voluntariat și importanța colectivului și a mediului în care lucrează.
– De ce neurologie pediatrică?
– Mama mea este un medic
pediatru foarte bun și reprezintă un model pentru mine. În momentul în care a
trebuit să decid ce fel de medic să devin ea m-a sfătuit să aleg o specialitate
care se află încă la început, de nișă, dar în același timp care să mă și
motiveze. Deși inițial hotărâsem să aleg neurologia de adulți, am considerat că
ramura dedicată pediatriei este mai potrivită pentru mine. În generația mea se
întâmpla următorul fenomen. La sfârșitul anului șase, mie și colegilor mei ni
se adresa frecvent întrebarea dacă învățăm pentru rezidențiat sau dacă învățăm
germana. Mai bine de o treime din colegii mei au plecat. M-am gândit dacă nu
cumva pierd și eu ceva, căci poate e mai bine în străinătate. Am stat și m-am
gândit și, având-o pe mama mea ca exemplu și văzând ce înseamnă viața de medic
în România, am hotărât să rămân. Poate am făcut un salt al încrederii atunci
când am rămas, dar mă bucur foarte mult că am făcut-o. În acest moment chiar nu
îmi doresc să fiu în alt loc.
– Care sunt cele mai frecvente patologii
pe care le întâlniți în practica medicală zilnică?
– Vedem foarte multe cazuri de epilepsie,
sau copii cu diverse probleme locomotorii. Fie că este vorba de o boală
neuromusculară, copii cu accidente survenite în timpul nașterii, cu
encefalopatie hipoxic-ischemică sau prematuri.
– Când trebuie trimis copilul pentru un
consult de neurologie pediatrică?
– Echipa interdisciplinară are un rol
esențial. Este foarte important pentru un medic de familie sau un pediatru să
recunoască acele red flags (semne de alarmă). Poate să fie vorba despre
o întârziere în dezvoltarea neuromotorie sau, în cazul epilepsiei, pot exista
manifestări paroxistice. Copilul face anumite lucruri neobișnuite, repetitiv
sau nu. Medicul de familie, de obicei, trimite pacienții cu un diagnostic
general. În cazul copiilor cu distrofie musculară Duchenne, de multe ori
aceștia ajung la noi prea târziu. Descoperirea acestei boli este deseori
incidentală. Tabloul clinic este nespecific în acest caz și se poate manifesta
ca oboseală musculară sau fatigabilitate. În acest caz medicul de familie poate
recomanda recoltarea transaminazelor hepatice, poate și creatinkinaza, dar
uneori acest lucru nu se întâmplă. De multe ori, diagnosticul inițial este de
hepatită sau sindrom de citoliză hepatică.
– Cum faceți față stresului emoțional?
– Din punct de vedere emoțional,
specialitatea mea este mai solicitantă comparativ cu alte specialități, poate.
Aș minți dacă aș spune că nu mai am momente în care cedez și poate îmi vine să
plâng. Nici eu și nici membrii echipei mele nu am arătat această slăbiciune în
fața pacientului. Și am învățat că dacă nu ai empatie nu rezolvi nimic.
Relațiile pe care le stabilesc cu pacienții sunt speciale. Fiind pacienți
cronici, îi vedem cam o dată la trei luni și ajungem să îi cunoaștem foarte
bine. Spitalul are și o secție de recuperare medicală și pacienții continuă
programele fie în cadrul spitalului nostru, fie în alte centre specializate.
– Cum vi se pare pregătirea pe care o
oferă centrele universitare din România?
– Întotdeauna există loc de mai bine. La
noi, din păcate, sunt limitate resursele, dar ca materie și dăruire din partea
cadrelor didactice nu am ce să reproșez. Am fost susținută la tot pasul. Avem
un club săptămânal de neurologie pediatrică, se numește Neuroclub, unde fiecare
rezident sau student este invitat să prezinte cazuri sau noțiuni teoretice sub
forma unor microcursuri. Un astfel de cerc te ajută să te pregătești, pentru
că, de ce să nu recunoaștem, poate nu avem timp întotdeauna să citim sau să fim
la curent cu noile reglementări ale ghidurilor.
– Cât de mult contează să fii bine
îndrumat? Cât contează munca individuală și cât contează îndrumătorul?
– Aș spune că este o proporție de 50 la 50.
Îndrumătorul nu poate să învețe pentru tine și nici tu nu te poți baza doar pe
îndrumător. Trebuie să ai și inițiativă. Eu lucrez într-o echipă minunată, am
ajuns să formăm o echipă extraordinară și colaborăm inclusiv cu medici din alte
specialități (endocrinologi pediatri, pneumologi, ortopezi, pediatri etc).
– Cât de important e voluntariatul?
– Voluntariatul a fost întotdeauna o
pasiune pentru mine. Și tot în aria neurologiei pediatrice mi-am găsit un loc
pentru că medicii secției noastre au înființat asociația Neurocare destinată
pacienților cu afecțiuni neurologice și neurochirurgicale. Prin această
asociație am strâns fonduri pentru diverse intervenții chirurgicale care nu pot
fi realizate în țara noastră. De asemenea, tot prin această asociație putem să
asigurăm fonduri pentru investigații mai scumpe, pe care pacienții nu și le pot
permite. Am avut proiectul „Epilepsia se poate vindeca” doi ani la rând și am
reușit, prin intermediul unor sponsori, să aducem aparatură de
electroencefalografie de ultimă generație. Asociația a militat și pentru
introducerea unor medicamente noi care nu erau pe piață în România. De exemplu,
cele pentru distrofia musculară. Distrofia musculară Duchenne a fost
considerată până acum incurabilă, dar în prezent pentru anumite mutații responsabile
de apariția acestei boli s-a găsit un tratament care să crească supraviețuirea.
La fel este și în cazul pacienților cu amiotrofie spinală: este vorba de un
tratament foarte scump, dar care are rezultate excepționale în studiile
realizate. Împreună cu asociațiile de pacienți ne străduim să aducem și în
România acest tratament. În afară de Neurocare am fost implicată și în alte
campanii: „Împreună pentru sănătatea rurală”, „Caravana cu medici”, „Magic
Camp”.
– Cum te vezi după ce vei deveni medic
specialist?
– Bineînțeles că îmi doresc foarte mult să
rămân unde sunt. Mă gândesc și la o carieră în cercetare. Am avut norocul să
dau admiterea la doctorat și să intru la Universitatea de Medicină și Farmacie
„Victor Babeș” din Timișoara. Este un doctorat pe genetică medicală. Lucrarea
mea tratează partea epilepsiilor genetice. Aceasta este o patologie destul de
rară.
