În zilele de 25 şi 26 noiembrie 2011, la
sediul Institutului Naţional de Sănătate Publică din Bucureşti, se va desfăşuraa
VI-a ediţie a Conferinţei Naţionale de Studii Interdisciplinare de Medicină
Internă, organizată de Grupul de lucru pentru Studii Interdisciplinare
din Medicina Internă. Partener media al reuniunii, săptămânalul „Viaţa medicală“
vă prezintă mai multe detalii despre conferinţă, în interviul acordat pentru
cititorii noştri de dl dr. Cezar Mihai
Popescu, preşedintele comitetului de organizare.
– Sunteţi iniţiatorul
conferinţelor naţionale de studii interdisciplinare de medicină internă şi preşedintele
comitetului de organizare al ediţiei de anul acesta. Vă rog să ne oferiţi mai
multe amănunte despre această reuniune.
– Se simte nevoia precizării conţinutului şi
valorii acoperirii „în aur“ a termenului de interdisciplinaritate.
Practic, realitatea care ne înconjoară, indiferent de aspectul specific,
particular la care ne referim, nu reprezintă altceva decât întrepătrunderea
unor segmente ce nu ar putea fi înţelese decât printr-o observare poliedrică,
adică din diverse puncte de vedere uneori aparent fără legătură. Ele însă oferă
posibilitatea unei înţelegeri cât mai complete a lumii şi, pentru că suntem
medici, a suferinţei umane şi a posibilităţilor de a o înlătura. Deşi
tentativele de definire a termenului de interdisciplinaritate nu sunt mai vechi
de anii ’60, această metodă de cunoaştere a lumii este aplicată încă din
Antichitate şi Evul Mediu. Alchimia medievală (şi nu numai) a reprezentat, în
fond, o tentativă de răspuns la problematica general umană, pe coordonata
interdisciplinarităţii. Ne face plăcere să subliniem contribuţia noastră la
aplicarea interdisciplinarităţii în medicina internă românească. Înaintea
primei ediţii a conferinţei, se vorbea foarte puţin pe această temă, ulterior
declanşându-se un adevărat curent de activităţi ştiinţifice medicale cu
caracter interdisciplinar. Conferinţe, grupuri de lucru, workshopuri… Poate că
am avut şi noi o modestă contribuţie în declanşarea acestui fenomen. Iată-ne,
acum, pregătind a VI-a Conferinţă Naţională de Studii Interdisciplinare în
Medicină internă, programată pentru 25–26 noiembrie a.c. Ca şi ediţiile
precedente, ea îşi propune să se constituie într-un autentic forum, în cadrul căruia
profesionişti din diverse specialităţi medicale să dezbată aspecte practice ale
interfeţei propriilor lor domenii cu medicina internă. Ni se pare necesar un
astfel de demers, cu atât mai mult cu cât supraspecializarea exagerat de
precoce nu a condus la o mai bună înţelegere şi combatere a suferinţei umane.
Numeroase studii recente indică necesitatea unei viziuni globale asupra
biologiei umane, lucru care nu poate fi realizat decât printr-o colaborare cât
mai frecventă şi cât mai consistentă între profesionişti.
– Ce părere
aveţi despre „fanatismul“ pragmatic al specializării?
– Oarecum mai în detaliu, am încercat să
abordez acest aspect şi într-un editorial publicat în „Viaţa medicală“ sub titlul: „Pădurea din spatele pomilor“, în urmă
cu câţiva ani. Pe scurt, fără îndoială că delimitarea unor domenii de suprafaţă
mai restrânsă îngăduie evoluţia în profunzime (cunoscuta exprimare în termeni
geometrici, de „orizontal“ şi „vertical“). Această delimitare însă, atunci când
survine prea de timpuriu în evoluţia profesională a unui individ, riscă să-i îngusteze
acestuia perspectiva proprie asupra bolii şi în final, poate aduce prejudicii însemnate
atât cunoaşterii în domeniu, cât şi, concret, pacientului. Desigur, atunci când
aceasta survine după o perioadă solidă de pregătire „de bază“, poate deveni un
instrument extrem de util.
– Dar medicina
personalizată şi înmulţirea comorbidităţilor nu sunt principial şi operaţional
opuse acestei fragmentări?
– Cu siguranţă, da. De altfel, făcând o
rapidă trecere în revistă a evoluţiei cunoaşterii umane, în general, şi a celei
în domeniul biologiei şi medicinii, în special, se poate identifica o evoluţie
oarecum „în armonică“. Perioadele în care fragmentarea domeniului – necesară
pentru o mai bună aprofundare – este impusă de evoluţia însăşi a realităţii înconjurătoare
alternează cu momente de „coagulare“ a rezultatelor acestui demers ontologic
complex, impuse de necesitatea unei analize globale, care să permită concluzii
practice, cu valoare generală. Fără îndoială, primul beneficiar este pacientul.
Din motive lesne de înţeles: suferinţa sa (întotdeauna complexă!) îşi va găsi
mai repede rezolvarea în acest fel, iar pentru profesionişti satisfacţia
terapeutică devine semnificativă.
– În
marile institute de cercetări medicale, sunt agreaţi, pe lângă specialişti în
sectoare înguste, şi cercetători a căror misiune nu este alta decât să
sintetizeze datele separate şi rezultatele. Demersul dv. se justifică prin
faptul că medicii de diverse specialităţi trebuie aduşi din timp împreună,
pentru ca – prin consens – medicina să câştige certitudine.
– Acesta este scopul central al acestui şir
de conferinţe. La urma urmelor, medicul este dator să privească „în toate părţile“,
neexistând pe niciun meridian scuza ignoranţei în cazul unei nereuşite
diagnostice ori terapeutice. Bazându-se pe o solidă cultură generală şi pe o
largă cunoaştere a stadiului actual al ştiinţelor medicale, medicul trebuie să
se apropie de pacient cu răbdare şi eficienţă.
– Care va fi
tema centrală a conferinţei de anul acesta?
– Tema pe care o propunem este: „Cazul
clinic – de la general la particular“. Este vorba de cazuri deosebite, de
interfaţă între medicina internă şi specialităţile conexe.
.jpg)
