• Acum
20 de ani, dr. Alina Frăţilă a fost primul chirurg estetician din Bonn.
• A
avut o contribuţie deosebită la dezvoltarea tehnicii de blefaroplastie cu
ajutorul laserului CO2.
• A
lucrat alături de specialiştii americani la conceperea terapiei laser pentru
hiperhidroza axilară.
• Este
coeditor la volumul „Surgery of the Skin“ (ediţia a doua e în curs de apariţie)
şi autoarea cărţii „Bildatlas Lidchirurgie“, standardul pentru medicii care
operează blefaroplastia.
Dr. Alina Frăţilă,
dermatochirurgul care a cucerit Bonnul
Găseşte
ceea ce iubeşti şi lasă-te ucis de asta, scria Bukowski. Deşi recunosc
acest angajament la dr. Alina Frăţilă atunci când vorbeşte de munca ei, cred că
ea a găsit o cale mai bună de a face pace cu pasiunea sa: găseşte ceea ce iubeşti
şi fă-ţi din asta casă, busolă şi sprijin. Singura femeie preşedinte din
istoria Societăţii Internaţionale de Chirurgie Dermatologică (2002–2004), dr.
Alina Frăţilă este unul dintre cei mai respectaţi medici români de peste
hotare. A emigrat în Germania în 1981 şi în 2014 s-a împlinit un deceniu de
când a pus bazele clinicii private Jungbrunnen, găzduită de cartierul rezidenţial
al fostelor ambasade din Bonn.
Bisturiul-lumină
– În 2007 aţi primit Premiul German pentru
Inovaţie (Innovationspreis der DDL) pentru dezvoltarea tehnicii de blefaroplastie cu ajutorul
bisturiului-lumină, cu laserul CO2. În ce a constat contribuţia
adusă?
– Am
primit premiul pentru capitolul „Laser-assisted Blepharoplasty“, scris în
cartea „Advanced Techniques in Dermatologic Surgery“ (Taylor and Francis,
2006), în care am descris metoda chirurgicală atât pentru pleoapa superioară,
cât şi pentru cea inferioară. Eu nu am inventat operaţia, dar i-am adus o serie
de îmbunătăţiri, ca să fie cât mai puţin agresivă, ca vindecarea să fie cât mai
rapidă. Mă refer la combinaţii între tăierea cu lumina-bisturiu şi reînnoirea
pielii, care trebuie, de asemenea, strânsă. De exemplu, dacă se operează pleoapa inferioară la cineva care are pungi de grăsime
foarte accentuate, atunci se scoate grăsimea şi pielea este şi mai zbârcită,
deci trebuie să faci ceva cu pielea. Eu o tratez tot cu laserul pe dinafară, ca
să se strângă şi să devină total întinsă şi frumoasă. Alţii taie pielea în
exces. În momentul în care se taie şi se face o cusătură la pleoapa inferioară,
în primul rând se vede cicatricea pe dinafară, iar în al doilea rând o
cicatrice din asta este incontrolabilă, deci se poate întâmpla ca în procesul
de vindecare să se producă o strângere aşa de mare a pielii încât pleoapa
inferioară se răsuceşte în exterior şi se produce ceea ce numim ectropium, o
complicaţie majoră după operaţia de pleoapă inferioară. Eu evit în totalitate
această complicaţie operând cu laser. Folosesc această tehnică cu „bisturiul de
laser CO2“ de aproape douăzeci de ani. Dacă vreau să îndepărtez
pungile de grăsime, abordez pleoapa inferioară pe partea internă, deci intru
transconjunctival direct în pungile de grăsime şi le scot pe dinăuntru, iar pe
dinafară lucrez cu lumina pulsată, fără să iau contact cu pielea, şi vaporizez
straturile superficiale de piele. După ce îndepărtez primul strat vaporizat, în
a doua etapă a procesului cu laser este mai uşor să strângi pielea, pentru că
nu mai este epiderma, care este cornoasă şi rigidă. Pielea fiind fără epidermă, se poate strânge foarte bine. O dată cu
această reînnoire a pielii se îndepărtează toţi pigmenţii şi liniile fine şi
pielea primeşte o consistenţă deosebită. Folosesc laserul deja de 20 de ani,
sunt la a treia generaţie de UltraPulse® CO2 laser şi am
posibilitatea să folosesc tot mai multe metode. Când am început, nu erau decât şase
lasere de acest tip în toată Europa şi toate erau extrem de scumpe. Cred că am
dat 250.000 de mărci pe primul laser. Acum aparatele au devenit mai ieftine,
dar cea mai mare greşeală pe care o fac doctorii, chiar şi cei pe care îi învăţ
personal să opereze cu laserul, este că nu îşi cumpără acest UItraPulse®, care
este cel mai valoros, pentru că timpul de acţionare al pulsului este sub timpul
de relaxare termică al pielii. Dacă acest timp de acţionare al pulsului este foarte
scurt, atunci se produce vaporizare instantanee, fără să se producă o arsură,
deci pielea nu rămâne neagră, aşa cum se întâmplă dacă CO2-ul nu
este pulsat.
– Cât de mult durează efectele unei
blefaroplastii? Poate să fie repetată?
– Da,
se poate repeta şi eu fac de multe ori corecturi la operaţii pentru că nu toţi
operează cu aşa multă precizie. Am nevoie de cel puţin o jumătate de oră pentru
un ochi, ca să scot pielea în exces, partea de muşchi degenerat, ca să ajung în
profunzime la septum orbitale. Şi dacă deschid acest septum, atunci ajung la grăsime.
Deci trebuie să scot piele, muşchi şi grăsime, ca să am un rezultat care durează
ani de zile. Pacienţii mei, şi dacă se întorc după 10 ani, nu mai trebuie operaţi
din nou de pleoapa superioară, este un rezultat aproape permanent. Unii revin
după mulţi ani şi mă întreabă: iar am puţină piele la pleoapa superioară, să
repetăm operaţia? Mă uit la ei, îi analizez şi văd că, de fapt, nu trebuie să
mai operez pleoapa superioară, ci trebuie să mai ridic sprânceana, care a căzut
– o situaţie care se numeşte pseudodermatochalasis.
Mai ieftin, mai
inofensiv
– O altă tehnică inovatoare pe care o folosiţi
la clinică este laserterapia hiperhidrozei axilare. În ce constă această
procedură şi ce aduce nou?
– La
dezvoltarea tratamentului de hiperhidroză cu laser am colaborat cu colegii
americani, am făcut o cercetare şi am scris o lucrare ştiinţifică pe care am
prezentat-o anul acesta la Congresul Naţional al Societăţii Americane de
Chirurgie şi Medicină cu Laser (ASLMS). În cadrul studiului, am lucrat cu
pacienţi care se confruntă cu problema hiperhidrozei, a transpiraţiei în exces.
Deşi ei au de multe ori probleme şi la mâini şi la picioare, noi momentan nu
putem trata decât regiunea axilară cu laser. Mâinile şi picioarele nu se pot
trata cu laser, pentru că este o operaţie invazivă. Se face o anestezie locală şi
se introduce fibra de laser montată şi protejată într-o canulă, iese numai
capul. Lumina care se produce astfel este bidirecţională: 40% se trimite drept
înainte, iar 60% se trimite perpendicular pe această fibră de laser. Lucrând
astfel paralel la suprafaţa pielii, cu partea de lumină perpendiculară se poate
încălzi pielea pe dedesubt, deci se distrug glandele sudoripare şi pacienţii nu
mai produc secreţie. Primul control după trei săptămâni a fost impresionant. La
unii pacienţi a fost atât de intens rezultatul încât erau complet uscaţi şi nu
aveau un sentiment plăcut, trebuiau să utilizeze cremă pentru că nu erau obişnuiţi.
Apoi şi-au recăpătat confortul. Noi am introdus în această cercetare 12 pacienţi
şi, dintre ei, numai doi nu au fost foarte mulţumiţi, pentru că au aşteptat mai
mult până s-a produs efectul, dar şi la ei s-a produs o îmbunătăţire. În
comparaţie cu tratamentul cu toxina botulinică, care trebuie repetat o dată la şase
luni şi care este foarte scump (costă cel puţin 1.200 de euro/an), am căutat o
metodă care să fie de lungă durată. Ca alternativă există o metodă operatorie,
prin care chiuretăm sub piele glandele sudoripare ca să le distrugem, dar cu
această chiuretare se răneşte pielea, se pot produce necroze, pacienţii dezvoltă
nişte induraţii foarte tari care trebuie injectate cu cortizon după operaţie,
deci pot să apară foarte multe complicaţii, ceea ce e destul de grav în cazul unei operaţii mai mult sau mai puţin
estetice. Cu laserul nu am avut complicaţii. Chiar dacă tratamentul ar trebui
repetat o dată la cinci ani, tot ar fi mult mai ieftin decât cel cu toxina
botulinică şi mult mai comod decât operaţia folosită până acum. Rezultatele
sunt până acum foarte bune şi urmează să le publicăm.
Decojind portocala cu
laserul
– Aţi adus la clinică şi o tehnică nouă
pentru tratarea celulitei cu laserul (Cellulaze). Ce presupune această procedură
şi ce beneficii aduce?
– Bărbaţii
au septurile subcutanate paralele la suprafaţa pielii, dar femeile au aceste
septuri care se ancorează în piele. Deci pungile de grăsime sunt discontinue.
Între două pungi de grăsime se găsesc aceste septuri de ţesut conjunctiv care
se ancorează sub piele. În momentul în care o astfel de pungă de grăsime se
umple – de exemplu, pentru că se îngraşă pacienta sau dacă o dată cu vârsta ţesutul
conjunctiv se înmoaie şi pielea nu mai este aşa netedă – se produce fenomenul
de piele de portocală. Ce facem cu laserul? Tot cu această fază bidirecţională,
lumina de laser se trimite în direcţia necesară pentru tratament: de exemplu,
se îndreaptă partea de lumină perpendiculară înspre profunzime să topească grăsimea
din pungile mărite. Apoi, faza de laser se răsuceşte 90° şi, ca şi cum ai
folosi o foarfecă deschisă, tai cu lumina bidirecţională aceste ţesuturi
conjunctive care ancorează stratul subcutanat sub piele. După aceea, mai
întorci faza încă 90° şi tratezi pielea de dedesubt încălzind-o şi producând o piele plată, netedă. Acesta este
tratamentul de celulită cu laserul. Nu este o aspiraţie de grăsime, dar se
poate combina cu aspiraţia de grăsime în momentul în care pacienta are şi
probleme cu silueta. Dacă are nişte depozite foarte mari de grăsime, atunci în primul
rând se face laserlipoliză şi se topeşte în mare toată grăsimea necesară, după
care, în faza finală se trece pe tratamentul de celulită.
– Cât de des este solicitată această
procedură la clinică?
– Tot
mai mult, în loc să facă operaţii cu tăieturi şi cicatrice, oamenii preferă
laserul. Câteodată am una-două, câteodată chiar şi cinci pe săptămână. Mai mult
de două operaţii pe zi nu pot să fac, pentru că sunt foarte obositoare: durează
două-trei ore, chiar şi mai mult.
– La ce lucraţi în prezent? Îmi spuneaţi
zilele trecute că aveţi de corectat nişte capitole, despre ce este vorba?
– Da,
sunt coeditor la o carte americană: „Surgery of the Skin“. Am scos prima ediţie
acum cinci ani, s-a vândut foarte bine şi în America şi peste tot în lume, iar
acum reedităm. Eu sunt răspunzătoare pentru capitolele de chirurgie estetică,
le-am corectat, verificat, am comunicat cu autorii. Am şi capitolul meu despre
blefaroplastie, în care am invitat şi un specialist din Coreea să povestească
despre metoda de operaţie a ochilor asiatici. Este una dintre cele mai cerute
operaţii în China, Coreea, Japonia, Vietnam. Se numeşte double-eyelid. Pacienţii
de origine asiatică vor să aibă şi ei o pleoapă superioară care să se vadă. La
ei anatomia este cu totul alta, grăsimea cade pe pleoapa superioară mult mai în
jos decât la caucazieni, până aproape de gene. Nu pot folosi machiaj, de
exemplu. Aşadar, pe lângă tehnicile descrise de mine, capitolul va cuprinde şi
această descriere a operaţiei ochilor asiatici. Anul acesta, în ianuarie, am
publicat „Bildatlas Lidchirurgie“, o
carte de 380 de pagini, cu 650 de
fotografii şi 150 de ilustraţii, carte pe care am scris-o alături de o colegă
specialistă în oftalmologie, tot de origine română: doamna profesor Alina
Zubcov-Iwantscheff. Cartea a devenit standardul pentru medicii specialişti care
operează blefaroplastia, fie că vorbim de dermatologi, oftalmologi, chirurgi
plasticieni, generalişti, toţi cei care caută să se specializeze în această
operaţie profită de această carte.
Fiecare tumoră e
prima
– Ce face, în opinia dumneavoastră, diferenţa
dintre un chirurg excelent şi unul mediocru?
– În
primul rând, trebuie să ai o viziune foarte dezvoltată, foarte deschisă, să nu
te uiţi, ca un cal, doar drept înainte, ci să vezi totul. Când mă uit la o faţă,
la cineva care vine numai ca să îşi opereze pleoapa superioară, întotdeauna
analizez toată faţa şi îi spun de ce alte tratamente ar mai avea nevoie. Pentru
că, de multe ori, ei cred că arată prost numai pentru că pleoapa superioară nu
e în ordine, dar sunt şi alte probleme: sprâncenele căzute sau o frunte foarte
înaltă, care cere puţin transplant de păr. Pentru un chirurg bun cel mai
important este să aibă talent. Sunt chirurgi care fac greşeli o viaţă întreagă şi
nici nu îşi dau seama. Trebuie să ai talent şi viziune estetică. Trebuie să călătoreşti,
să te uiţi la diferiţi colegi cum operează, să înveţi atât ce fac ei bine, cât şi
din greşelile lor. Şi neapărat trebuie să operezi tot timpul. Poate nu poţi
opera totul zi de zi, dacă ai un spectru larg. Să vă dau exemplu operaţia de
varice. În vară nu se fac două-trei luni operaţii de varice pentru că pacienţii
nu vor să poarte pansamentele comprensive. Asta nu înseamnă că eu uit să
operez. Fac şi foarte multă chirurgie de tumori de piele, este un punct major
al activităţii mele. Dacă elimin tumori de piele, rămân la sfârşit nişte
defecte la suprafaţă care niciodată nu sunt în aceeaşi localizare şi niciodată
nu au aceeaşi adâncime. Dar experienţa şi talentul te ajută să reconstruieşti
acest defect după ce ai scos tumora de piele, ca toată faţa să arate ca şi cum
n-ar fi fost nimic, cicatricea să fie invizibilă. Pacienţii mă întreabă: dar de
câte ori aţi făcut operaţia asta? Le spun sincer: nu am făcut-o niciodată şi
atunci ei sunt şocaţi. Dar nu am făcut-o niciodată pentru că niciodată nu am
avut exact acel defect, exact în acea localizare, exact atât de întins şi
de adânc. De fapt, trebuie să ai un fel
de cultură generală de chirurgie ca să poţi rezolva toate problemele.
O familie cu 36 de
doctori
– Dermatologie, flebologie, alergologie,
chirurgie estetică, dermatochirurgie, laserterapia... o singură privire pe
CV-ul dumneavoastră ne pune în faţa unui om care şi-a petrecut toată viaţa învăţând
şi dezvoltându-se. De unde a venit această dorinţă continuă de a învăţa?
– Dorinţa
a venit în primul rând de la tatăl meu. Tata era tot doctor, internist, şi-a
dorit mult ca şi copiii lui să devină doctori. Fratele meu este dentist în
Bavaria. A trebuit să studiez medicină, nu aveam de ales, dar, pe parcursul
studiului, fiind dintr-o familie de medici (când eram studentă, am socotit la
un moment dat că aveam 36 de doctori în familie), am avut norocul să lucrez, de
exemplu, cu profesorul Pius Brînzeu din Timişoara sau cu profesorul Teodorescu,
care era unchiul meu. Am lucrat cu ei foarte intensiv, mi-au arătat deja foarte
mult ca studentă şi erau nişte chirurgi cu un talent nemaipomenit. La ei am văzut
ce frumos este să operezi şi din cauza lor m-am îndrăgostit de chirurgie. Apoi,
dată fiind dorinţa de a emigra, m-am gândit şi că e mult mai bine să optez
pentru o meserie chirurgicală, aşa că încă din România am început să mă
specializez în chirurgie generală. Când am ajuns în Germania, primul meu şef
de chirurgie m-a pus să fac o operaţie de hernie şi mi-a spus: „Păi
dumneavoastră nu trebuie să vă mai arăt nimic, că ştiţi deja“. Am avut o foarte
bună pregătire practică din România.
– Este o artă sau o
meserie chirurgia estetică?
– Este
o artă! Eu sunt atât de îndrăgostită de meserie pentru că văd ce mulţumiţi
sunt pacienţii după operaţie şi îmi face plăcere să îi ştiu fericiţi, să ştiu
că îi scap de nişte defecte care îi deranjează. De aceea, nu fac operaţii care
aduc numai modificări minore. Dacă te uiţi câteodată la nişte operaţii de
facelift făcute de americani, care fac lifting facial pacienţilor începând de
la 40 de ani, te întrebi care e poza de dinainte şi care e poza de după. Nu
trebuie să începi aşa de devreme să faci operaţie estetică, ci trebuie să
ajungi în punctul în care operaţia aduce o diferenţă semnificativă, în care
vezi diferenţa la sfârşit. Dacă obrajii pacientei atârnă în jos, dacă gâtul ei
are foarte multe cute, atunci îi faci o operaţie şi ea arată după aceea cu 10
ani mai tânără şi sigur că vede diferenţa şi e motivată. Pentru că la orice
operaţie se pot ivi teoretic complicaţii, se poate întinde perioada de
recuperare până la trei săptămâni, iar pentru cineva la 40 de ani, care lucrează
şi e în plină activitate profesională, este o problemă să fie trei săptămâni
bolnav. Asta este gândirea mea. Eu câteodată îi şi trimit acasă, dacă găsesc că
nu e nimic de făcut.
– Pe lângă riscurile medicale, în chirurgia plastică sunt şi anumite
riscuri specifice, care ţin tocmai de posibilitatea ca anticipările pacienţilor
să nu fie atinse. Cum reuşiţi să minimizaţi acest risc?
– Le
explic extraordinar de bine ce pot aştepta ei de la operaţie, să nu îşi facă
iluzii. Trebuie foarte bine subliniat ce complicaţii pot apărea, ce au de făcut
ca să le evite. Le spun, de exemplu, când fac operaţii la ochi, că o complicaţie
majoră poate fi să orbeşti. De ce orbeşti? Pentru că, de exemplu, uneori
pacientul zice a doua zi: nu mă doare nimic, mă simt bine, nu am nici măcar un
hematom – în special când se operează cu laserul – merge aşa de bine că se duc
la sala de sport, se antrenează, ridică greutăţi şi un vas care nu este încă
bine coagulat poate să pleznească şi face un hematom retrobulbar care, în
decurs de opt ore, poate să distrugă
nervul optic şi pacientul nu mai vede, orbeşte. De aceea, după fiecare operaţie
la mine, pacientul primeşte pe două pagini ce are voie să facă, ce nu are voie,
ce creme să folosească. E o reţetă, ca într-o carte de bucate, ca să nu facă
nicio greşeală.
Cel mai bun şef de
clinică e medicul
– De 10 ani sunteţi director medical la clinica Jungbrunnen (în română:
„fântâna tinereţii“) din Bonn, iar acum doi ani aţi cumpărat şi clădirea,
devenind proprietara clinicii. Cum au interacţionat aceste două dimensiuni:
activitatea medicală şi managementul clinicii? Aţi simţit vreodată că partea de
management interferează în vreun sens negativ cu partea medicală?
– Nu,
din contră, în sens pozitiv, fiindcă eu pot să hotărăsc ceea ce fac eu. Când eşti
în chirie, eşti dependent de proprietar. Dacă ai nevoie să faci ceva modificări,
se poate pune împotriva ta şi nu le face. Dacă deţii clinica ta, ca medic, ai o
altă conştiinţă. Tu ştii că asta trebuie făcut, că asta trebuie reparat şi asta
faci.
– Au fost şi momente în care medicul Alina Frăţilă a trebuit să fie
refuzat de directorul Alina Frăţilă?
– (râde)
Nu, aşa ceva nu există. Lucrează foarte bine împreună.
– Cum v-aţi ales echipa cu care colaboraţi la clinică?
– Am
avantajul că sunt de specialitate şi îmi dau seama dacă cineva ştie sau nu ştie
să opereze. Dacă e talentat sau nu e talentat. Dacă e vorba de un chirurg, mă
duc o zi şi mă uit cum operează şi, dacă văd că are mână bună, are tehnică bună,
este un om simpatic şi operează bine, atunci colaborez cu el. Eu nu pot să îi
angajez pe toţi şi nici nu are sens, că ar fi o responsabilitate foarte mare,
dar mai şi închiriez sălile mele de operaţie. Este foarte important să ai
colegi de valoare, pentru că dormi liniştit şi ştii că nu se poate întâmpla
nimic sau, dacă se întâmplă, ei ştiu cum să rezolve problemele. Am mai multe
categorii de colegi: chirurg plastician care face sânii, chirurg de nas, gât şi
urechi, fiecare este supraspecializat. Am trei dermatologi, pentru că nu pot să
folosesc eu 14 lasere dintr-o dată. Unii vin o dată pe săptămână, alţii vin
patru zile pe săptămână, în funcţie de cât de mult au de lucru. Eu lucrez de
luni până vineri, dar, dacă văd că tinerii mei colegi încep să aibă tot mai mulţi
pacienţi, atunci mă retrag o zi pe săptămână ca să pot scrie lucrări. Acum 20
de ani am lucrat un an într-o clinică particulară unde şef era un om de
afaceri, iar el a făcut foarte multe reclame pentru varice, multe conferinţe de
presă. Şi ne spunea: „Am investit atâţia bani în reclame şi ne-au venit zece
pacienţi pentru varice, iar voi nu aţi operat decât doi“. Păi, nu am operat
decât doi pentru că numai ăştia doi aveau varice-varice şi venele mari erau
insuficiente. Eu nu pot să îi operez pe cei care au probleme cu venele mici,
care doar se sclerozează. Un om de afaceri gândeşte cu totul altfel. E mult mai
bine să ai ca şef un medic.
Primul chirurg
estetician din Bonn
– Cât de competitiv e sectorul clinicilor private specializate în
medicina estetică în Germania?
– Sunt
multe clinici private, dar foarte puţine în relaţie de concesiune cu statul.
Majoritatea operează numai în ambulatoriu sau pacientul doarme acolo doar o
noapte. O clinică aşa cum e a noastră, care are acest tip de concesiune (§ 30
GWO), este acceptată de asigurările medicale private, de institutul de igienă,
trece prin nişte procese riguroase de control, trebuie să îndeplinim anumite
standarde de management al calităţii, QM. Astăzi, în Bonn, sunt două cabinete
de chirurgie estetică ambulatorie, trei clinici private de chirurgie estetică,
dintre care una singură are, ca şi noi, acest QM şi concesiunea cu statul şi
mai sunt patru spitale mari unde se face mai mult chirurgie de mână, arsuri,
tumori. Nu pare mult, dar dacă mă gândesc că acum 20 de ani eram singura care făcea
chirurgie estetică în Bonn... Operaţiile estetice nu au fost cerute până de
curând în Germania, la scară largă. Probabil fiindcă nemţii au o vorbă: să îmbătrâneşti
cu demnitate purtându-ţi ridurile la bătrâneţe. Asta mi se pare absurd. De ce să
îmbătrânesc şi să am riduri? Nu vreau. Eu vreau să îmbătrânesc estetic, iar
celui care se uită la faţa mea să-i facă plăcere. Din cauza aceasta, nemţii
veneau la început destul de rar la tratamente, mai mult străinii veneau. De
fapt, aici chirurgia estetică este cea mai tânără specialitate chirurgicală.
Sigur că exista înainte chirurgia reparatorie, chirurgia de arsuri, dar
chirurgia estetică pură există ca specialitate abia din 2005. Nu are tradiţia
pe care o are în America.
– O perspectivă mai cinică, poate, ar fi că domeniul chirurgiei estetice
exploatează nesiguranţele şi complexele indivizilor. Un avocat al domeniului ar
spune că, de fapt, redă oamenilor încrederea în sine. Credeţi că nesiguranţele
pot rămâne acolo chiar şi după ce are loc procedura?
– Dacă
pacientul are o problemă de sănătate mintală, da. Există pacienţi care nu reuşesc
să se oprească din făcut operaţii. Sunt bolnavi. Dar asta trebuie tu, ca doctor
conştiincios, să recunoşti! Eu am văzut o pacientă, avea maximum 24 de ani şi
deja făcuse operaţie de pleoapă superioară, facelift,
operaţie de eliminare a grăsimilor, le încercase pe toate. O trimisese la mine
un coleg ca să-i corectez cicatricele de la facelift. Evident, dacă eşti tânăr şi
îţi întinde pielea aşa de tare, să devină complet netedă, cicatricele sunt sub
tensiune foarte mare. M-am speriat de ea. Îmi amintesc foarte bine cazul, deşi
sunt 20 de ani de atunci. Fratele ei era un om de afaceri foarte bogat, iar ea
îl şantaja, spunându-i că se va sinucide, dacă el nu îi va da bani să se
opereze. Şi nu se oprea. Asta înseamnă un om bolnav.
Ca femeie, trebuie să
lucrezi de două ori mai mult
– Aţi fost prima femeie preşedinte din istoria Societăţii Internaţionale
de Chirurgie Dermatologică (2002–2004). Este mai greu pentru o femeie să se facă
remarcată şi apreciată ca profesionist într-o specialitate chirurgicală?
– Este
mult mai greu. Din cauza asta, am fost prima şi ultima femeie preşedinte până
acum. (râde) În rest, numai bărbaţi au fost preşedinţi.
– Aţi simţit vreodată că originea dumneavoastră română a fost un
obstacol în calea atingerii succesului profesional?
– Nu,
din contră, încă de la început toţi profesorii de aici erau încântaţi de faptul
că aveam o pregătire chirurgicală aşa de bună. Poate mai greu a fost, iniţial,
să am de lucru, pentru că eram străină şi nu aveam încă cetăţenia germană, deci
nu puteam să îmi deschid de la început cabinet. De aceea am rămas un timp în
clinica universitară de la Bonn, pentru că acolo puteam să lucrez şi fără cetăţenie.
Abia după ce am primit cetăţenia germană mi-am deschis primul cabinet, în 1994.
Era cabinet ambulatoriu, aşa-numit day
surgery clinic/Tagesklinik. După 10 ani m-am mutat aici, deci de 20 de ani
lucrez pe cont propriu. Dar n-am simţit niciodată o discriminare. Am învăţat
foarte bine şi foarte repede să vorbesc nemţeşte, fiindcă mi-am dat seama că,
folosind corect limba, mă fac înţeleasă şi respectată. În schimb, întotdeauna
simţi diferenţa între femeie şi bărbat. Ca femeie şi ca străin, trebuie să
lucrezi de două ori mai mult decât un neamţ bărbat ca să te impui.
Am investit enorm în
educaţia mea medicală – dar a meritat
– Ce credeţi că s-ar fi schimbat în viaţa şi în cariera dumneavoastră,
dacă aţi fi rămas în România?
– Eu
eram deja prea avansată aici în momentul în care s-a schimbat regimul în
România, luasem credite de la bănci ca să-mi deschid cabinetul. Dacă se
întâmpla cu cinci ani mai devreme, poate că mă reîntorceam în ţară. Dacă rămâneam
în România, poate că nu ajungeam chirurg estetician sau dermatolog, cred că
deveneam ginecolog. Pentru că am avut o satisfacţie deosebită văzându-l operând
pe unchiul meu, care era un chirurg de excepţie şi, pe vremea aceea, când eram
în România, eram îndrăgostită de ginecologie. Dacă rămâneam în România, făceam
ginecologie.
– Ce sfaturi le-aţi oferi medicilor tineri aflaţi la început de carieră
în România?
– Este
foarte important să îşi facă o specializare, să călătorească foarte mult ca să
vadă doctori cu diferite experienţe făcând diferite proceduri sau tratamente, să
înveţe. Azi se fac, de exemplu, peste tot cursuri de injectare de toxină
botulinică. Medicii tineri sunt răsfăţaţi, sunt multe cursuri gratuite fiindcă
firmele vor să îşi vândă produsele. În 1993, când s-a introdus toxina botulinică
pentru tratamentul estetic în Europa, aici la Bonn nu făcea nimeni. Am fost
prima din Bonn care a făcut tratament estetic cu toxină botulinică. Eu m-am dus
în Canada şi am învăţat direct de la inventatori. Am investit enorm de mulţi
bani în educaţia mea medicală, dar a meritat. Dacă mă duceam în America la un
curs, mă costau avionul, hotelul, tot, dar eram mai avansată, la întoarcere, faţă
de colegii mei care nu făcuseră asta. Îl citez pe Eugène Ionesco: „Noi credem că
facem experienţă, dar experienţa ne face pe noi“ – în germană, „Wir glauben,
Erfahrungen zu machen, aber die Erfahrungen machen uns“.
– Cum aţi defini frumuseţea?
– Frumuseţea vine din interior
întotdeauna şi, dacă poţi să adaptezi frumuseţea exterioară la cum te simţi,
corectând defecte care te deranjează, atunci sigur eşti fericit pe deplin. Dacă
cineva este foarte fericit, are aşa o carismă, vezi că este fericit şi atunci
arată foarte bine. Cineva nefericit nu poate fi 100% frumos. Sigur că micile
corecturi ajută, dar nu cred că frumuseţea se poate câştiga doar chirurgical.
.jpg)
