Discuţia de faţă a avut loc în cadrul celei de a noua ediţii a Cursului internaţional dedicat tulburărilor de mișcare, care a avut loc înainte de lockdown la Poiana Brașov.

Prof. dr. Peter Jenner este specialist în aspectele preclinice ale bolilor neurodegenerative, cu un interes aparte pentru boala Parkinson. Și-a petrecut cea mai mare parte a carierei la King,s College din Londra, unde a fost șeful departamentului de farmacologie timp de 14 ani, ca mai apoi să revină la cercetare și să fie numit profesor emerit.

Este consilier și consultant pentru marile companii farmaceutice și de biotehnologie și implicat în procesul de dezvoltare al medicamentelor, de la sinteza moleculelor până la autorizarea de punere pe piaţă. Participă la numeroase evenimente medicale internaţionale, dar găsește mereu timp și pentru grupurile de aparţinători ai pacienţilor cu boala Parkinson.

De ce neuroștiinţe?

A fost aproape întâmplător (râde). Pe atunci studiam farmacocinetica medicamentelor într-un laborator, mai exact, metabolismul amfetaminelor. Ca toţi tinerii, aveam nevoie de un job și s-a ivit la un moment dat oportunitatea de a fi angajat într-un departament de neurologie. Nu auzisem niciodată până atunci de neurologie, nici măcar nu știam despre creier prea multe!

Acolo l-am întâlnit pe profesorul David Marsden. De îndată ce mi-a arătat un pacient cu boala Parkinson și mi-a explicat care sunt problemele, am simţit că e mult mai interesant decât ce făceam înainte. Așa mi-am schimbat domeniul de interes și am ales neurologia, iar de atunci mă ocup cu cercetarea farmaceutică în ceea ce privește boala Parkinson și patologiile sistemului nervos central.

Se poate spune că această întâlnire v-a marcat cariera?

Absolut! Și ne-am înţeles foarte bine. Era unul dintre acei oameni care inspiră, unul dintre liderii cu idei geniale. Aproape toate întâlnirile pe care le ţinea erau într-un pub. Deci ziua lucram, iar seara ne adunam în oraș, însă tot despre Parkinson discutam. M-a motivat să lucrez în acest domeniu. Din păcate a murit tânăr, pe la 60 de ani, dar ceea ce el a pornit în mine a continuat. Și nu am mai putut renunţa.

Nu aţi avut un plan în acest sens?

Nu chiar. Membrii familiei mele lucrau muncă fizică sau în fabrici, eu am fost primul care a urmat studii universitare. De-abia în facultate am descoperit lucruri care îmi plac, de exemplu chimia organică: puteai să produci medicamente și asta era foarte interesant.

Totul a început de acolo. Înainte de asta, am fost tot timpul un student mediocru. Lumea mă întreabă mereu dacă a fost un plan în spatele carierei mele. Le spun că nu. Poate că a fost vorba despre locul și timpul potrivit și am luat deciziile corecte.

Înţelegeţi foarte bine aspectele clinice ale bolii, în ciuda faptului că nu sunteţi medic...

Nu sunt cel mai bun om de știinţă din lume. Sunt oameni care lucrează pentru mine și mă depășesc. Cu toate astea, cei mai mulţi pe care îi cunosc sunt obișnuiţi să trateze o singură boală, un singur aspect al unei boli, poate chiar o singură celulă sau sinapsă.

Mie îmi place să privesc imaginea de ansamblu și vreau ca ceea ce se întâmplă în laborator să fie tradus în ceva ce poate ajuta pacienţii cu Parkinson. Câteodată, când iau parte la întruniri știinţifice, mă uit la informaţiile deosebit de relevante de pe slide-uri, prezentate într-o manieră academică, rigidă și plictisitoare, și gândesc „Dumnezeule, pot să prezint asta mult mai interesant!”.

Trebuie să fii în stare să vorbești pe limba aparţinătorilor

Mai există și alte secrete?

Când ești entuziasmat de ceea ce faci, le poţi explica cu ușurinţă și celorlalţi. Azi mă aflu aici, la acest eveniment internaţional, miercuri merg într-o mică sală de biserică, unde mă voi întâlni cu pacienţi și cu aparţinătorii acestora.

Ca ei să înţeleagă, să creadă în cercetare și cum aceasta le va influenţa viaţa în bine, trebuie să fii în stare să vorbești pe limba lor, fără termeni pretenţioși. Cred că și explicaţiile pe care le ofeream familiei m-au ajutat în privinţa asta. Cum niciunul n-a avut parte de o educaţie superioară, trebuia să le explic ceea ce fac fără să mă avânt în termeni știinţifici,
complicaţi.

Din experienţa dvs., care este percepţia oamenilor când vine vorba de tulburări de mișcare?

Medicamentele pe care le avem astăzi controlează destul de bine tulburările motorii. De abia când dezvoltă diskinezii, din cauza dozelor mari de levodopa administrate pe o perioadă îndelungată, e o stigmă socială.

Multe dintre simptomele non-motorii sunt mult mai stânjenitoare: dificultatea de a înghiţi saliva, de exemplu. Poate părea ceva banal, însă pentru pacient e o mare problemă care îi afectează calitatea vieţii. La fel și pentru aparţinători. Și nimeni, absolut nimeni nu e interesat să investească bani pentru asta. Sialoreea și constipaţia nu sunt subiecte „sexi” de cercetare.

Ar trebui să acordăm mai multă atenţie studiilor preclinice?

Primul lucru pe care îl observi la evenimentele medicale e că doctorii sunt foarte buni în a lista simptomele bolii, scale noi de evaluare, opinii despre ce înseamnă boala Parkinson, dar asta nu explică de ce dezvoltă cineva boala. E nevoie ca studiile preclinice să continue, să clarifice cauza bolii, de ce apare sub mai multe forme și de ce e atât de dificil de tratat.

Aţi menţionat diversitatea bolii. În condiţiile astea, cum se decide dacă un medicament e bun sau nu, la finalul studiilor?

Cercetarea urmează uneori aceeași traiectorie: toţi pacienţii au aceeași boală, din exact aceleași motive, dar devine din ce în ce mai clar contrariul. Asta e o mare problemă și poate explica numeroasele piedici în apariţia noilor tratamente.

Cei mai mulţi oameni dezvoltă boala în jurul vârstei de 60 de ani, dar există și debutul precoce, înainte de 40 de ani. Doar jumătate dintre pacienţi au tremor, ceilalţi se prezintă cu rigiditate sau bradikinezie.

Majoritatea prezintă o progresie lentă, pe parcursul a 10-15 ani, alţii sunt în scaun cu rotile după trei-patru ani de evoluţie. Acestea sunt probabil diferite forme de Parkinson, singurul lucru pe care îl au în comun sunt tulburările motorii.

Investiţii enorme și gândire stereotipică

Levodopa împlinește 62 de ani!

Din păcate nimic altceva n-a mai fost eficient, de atunci, în ciuda investiţiilor enorme din industria farmaceutică și din cercetare. În limba engleză avem o expresie: „I’s dotting and T’s crossing”, adică acordăm prea multă atenţie unor detalii care fac prea puţine diferenţe în final.

Motivul principal? Gândirea stereotipică. Neuroni dopaminergici, terapie dopaminergică, dopa, dopa, dopa... Știm deja că sunt afectate și alte sisteme de neurotransmiţători, și toate aceste modificări duc la simptome pe care nici nu le putem trata în prezent. Levodopa e un medicament bun, toţi pacienţii cu Parkinson au beneficii de pe urma lui. De ce nu s-a mai făcut nicio descoperire revoluţionară? Deoarece gândim fix ca acum 62 de ani!

Există vreo realizare care vă e dragă?

Hmm, sunt câteva... Una dintre cele mai mari organizaţii din lumea bolii Parkinson, Societatea de Tulburări de Mișcare, care teoretic se adresează clinicienilor, m-a desemnat membru de onoare. Iar cea mai recentă ar fi diploma de onoare pentru doctorat, acordată de Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București.

Aveţi și alte interese dincolo de sfera tulburărilor de mișcare?

Unele plictisitoare! Locuiesc în mediul rural și am o casă construită prin secolul XV-XVI, una foarte veche, cu două-trei hectare de pământ. Îmi place când sunt departe de oraș, în casă sau afară în grădină, unde pot să lucrez efectiv cu mâinile mele.

La finalul zilei, când privesc în urmă, lucrurile sunt duse până la capăt. Altfel, nimic altceva din viaţa mea de zi cu zi nu e terminat, totul se continuă într-o manieră sau alta, dar când merg acasă pot să am satisfacţia asta.

Ce aţi vrea să știe noua generaţie?

Think outside the box. Staţi departe de gândirea clasică și de dogmele celorlalţi. Pentru mulţi dintre oamenii pe care îi veţi întâlni, întreaga lor carieră e construită pe un singur lucru. Dacă ataci acel lucru, o să le displacă și o să îl apere. Trebuie să spuneţi ce e bine, ce trebuie schimbat și făcut ca lucrurile să nu continue într-o direcţie greșită. Probabil că generaţia tânără va provoca opiniile existente și va face o diferenţă.