Livia Davidescu este medic oftalmolog de peste 28 de ani, iar din 2001 lucrează la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, la Secţia Oftalmologie, Ochiul Diabetic. Un vis din copilărie a determinat-o să aleagă această meserie și susţine că specialitatea pe care o practică este cea mai spectaculoasă dintre toate pentru că „este fascinant să cercetezi ochiul, universul acesta complex ce se întinde pe câţiva centimetri pătraţi”.

Astăzi, medicul craiovean vorbește, în exclusivitate pentru „Viaţa medicală”, despre problemele sistemului medical românesc, despre sindromul burnout în rândul personalului medical, dar și despre opţiunile pe care le au tinerii care termină facultatea de medicină.

De ce aţi ales cariera de medic?
Am fost influenţată de două decese din familia mea – mătușa și bunicul meu, care au decedat la interval de mai puţin de o lună –, care m-au marcat profund, la vârsta de 16 ani. Și atunci m-am gândit că, dacă aș fi fost medic, poate, cumva, i-aș fi salvat.
Ce v-a atras la oftalmologie?
Oftalmologia este cea mai spectaculoasă specialitate a medicinei umane, a cărei cunoaștere este, chiar și acum, la mai bine de o sută de ani de la apariţie, o provocare enormă, o perpetuă descoperire. Și mai cu seamă, din punctul meu de vedere, este extrem de interesant să acţionezi la nivel microscopic pentru a reda omului cel mai de preţ simţ al său, văzul.
Cum arată o zi din viaţa dv.?
Încerc ca fiecare zi din viaţa mea să nu fie una obișnuită. Fac mereu ceva diferit, ceva altfel. Spital, consultaţii, tratamente, de dimineaţă până la prânz, apoi acasă, unde, pe lângă treburile gospodărești, mai apuc să citesc și să scriu câte ceva. Uneori merg două-trei ore și în privat, dar mult mai rar decât acum 20 de ani, când eram tânăr specialist. Sunt un om obișnuit, cu preocupări obișnuite. Unele ce ţin de breaslă, altele ce ţin de natura mea interioară, de aplecarea către natură și literatură deopotrivă.
Aţi pleca să lucraţi în străinătate?
Aș pleca, dar pe perioade scurte, de câteva luni. Nu știu dacă voi putea pleca vreodată definitiv. Dincolo de orice discurs patriotard, mă tem că sunt mult prea sentimentală, prea legată de locuri și, mai cu seamă, de oameni.

Perspective pentru medicii tineri

Care sunt alternativele unui absolvent de medicină?
În ţară își începe cariera de medic rezident în urma unui examen esenţial, cel de rezidenţiat. Sau alege să nu practice medicina, ci să îmbrăţișeze o carieră colaterală, precum cea de reprezentant de firmă de medicamente, jurnalist în presa medicală sau PR pentru diferite firme cu specific medical. Plecând, poate deveni medic rezident, în diverse ţări, apoi specialist. Practic, poate profesa acolo imediat ce termină facultatea, având un sprijin din partea statului respectiv, nu numai material logistic, dar se organizează cursuri de limbă, se facilitează integrarea lui în mediul socioprofesional de acolo.
Ce alegeri l-aţi sfătui să facă?
Să își cântărească bine opţiunile. Poate pleca oricând, și înainte, și în timpul, și după rezidenţiat. Dar este extrem de importantă perspectiva pe termen lung. Scopul final este acela de a fi foarte bine pregătit.
Cum aţi descrie situaţia spitalelor din România?
Am să vă răspund nu numai din perspectiva locului meu de muncă, a profesiei mele, a studiilor din domeniul medical și de management, ci și din perspectiva de pacient și de aparţinător al unor pacienţi. Am fost, de câteva ori, de partea cealaltă a baricadei. Am fost nu numai medic, ci și pacient și aparţinător. Ca pacient, am fost într-un spital de stat, pentru că acolo era medicul pe care l-am ales ca medic curant. A fost o experienţă unică și, nu mă feresc să o spun, destul de traumatizantă, deși personalul a fost impecabil.
Ce alte probleme aţi identificat în sistem?
O altă problemă este subfinanţarea spitalelor. De mulţi ani, CNAS decontează către spital o sumă derizorie, în medie 1.500 de lei pe caz rezolvat, sumă care include costurile totale. Este aberant să crezi că doar atât te costă, de pildă, o săptămână în ATI sau spitalizarea. Timpul de interacţiune efectivă cu pacientul, de comunicare interpersonală cu acesta s-a scurtat considerabil. Personalul este obligat să facă faţă mai întâi sarcinilor birocratice și abia apoi celor specifice muncii din fiecare secţie în parte.

Sindromul burnout, inamicul tăcut al medicilor

Aţi publicat o listă cu medicii care au murit în gărzi. Care caz v-a marcat?
Cazul colegului chirurg care a făcut infarct în gardă, în sala de operaţie, acum zece ani. Mugur Timofte nu a vrut să lase pe altcineva să îi termine operaţia, care era complicată și laborioasă. A rămas în picioare până la ultimul fir. El este etalonul meu de jertfă pe altarul meseriei de medic. În premieră vă mărturisesc, dacă legea care vizează recunoașterea gărzilor ca vechime va trece, mi-aș dori că aceasta să se numească „Legea Mugur Timofte”.
Și totuși de ce mor medicii în timpul gărzilor?
Pentru că garda este timpul de lucru cel mai intens, în care stresul la care este supus medicul este enorm. Presiunea deciziilor și înfăptuirea actelor medicale contracronometru în gardă sunt de necontestat. Descărcările ating un nivel maxim în timpul gărzii, este un lucru indubitabil. Pentru că unii medici ajung să efectueze, pentru continuitatea serviciului, șapte-opt gărzi pe lună după vârsta de 50 de ani, în care au acumulat deja mii de gărzi la activ. Pentru că, așa cum arată studiul recent publicat al Colegiului Medicilor din București, 55% dintre medicii români sunt afectaţi de sindromul burnout. Când se suprapune și stresul suplimentar al gărzii, vă imaginaţi că organismul își epuizează rapid resursele și se ajunge la accidente coronariene și cerebrale care conduc la deces.
Cum consideraţi că ar putea fi combătut sindromul burnout?
Este cazul să se instituie la nivel naţional măsuri care să vizeze tocmai identificarea factorilor de risc ce pot declanșa sindromul burnout și depresia la personalul medical. Și haideţi să spunem lucrurilor pe nume. Principalii factori ce induc burnoutul sunt cei care ţin de condiţiile de muncă, de interacţiunea medicului cu pacienţii și aparţinătorii, de birocraţie, de lipsa logisticii etc. Nu o spun eu, ci studiile. Sigur, se poate recomanda consiliere psihologică, dar dacă nu vor fi îmbunătăţite condiţiile de muncă, aceasta are doar rol paliativ. Dacă vei avea o frecvenţă a examinărilor în gardă de șase pacienţi pe oră, orice consiliere psihologică este destinată eșecului, deoarece, din punct de vedere psihologic, nu poţi face faţă acestui ritm infernal.
Ce îl determină pe un medic să meargă mai departe după ce își vede colegul murind lângă el?
Acum un an, la Spitalul din Arad, a murit o doctoriţă cardiolog, Cosana Claiciu. Avea doar 44 de ani. Al patrulea deces în acel an, iar de la moartea ei a pornit ideea listei colegilor decedaţi în gardă. Unul dintre colegii săi din acel spital, medic internist și, de ceva timp, parlamentar, dr. Adrian Wiener, a lansat o iniţiativă legislativă menită să reducă vârsta de pensionare a medicilor care fac gărzi, direct proporţional cu timpul petrecut în aceste gărzi.
Dacă aţi fi pentru o zi ministru al Sănătăţii, care ar fi primul lucru pe care l-aţi modifica?
Aș da un Ordin de Ministru prin care aș legifera faptul că gărzile reprezintă timp de lucru, cu toate consecinţele acestui fapt, inclusiv scăderea vârstei de pensionare. Aș salva niște vieţi, cred eu, pentru că ar beneficia de asta colegii care fac gărzi la vârste de peste 57-60 de ani și care, opţional, vor putea ieși la pensie fără penalităţi. Și dacă aceștia ar reprezenta doar 1% din totalul medicilor care fac gărzi, asta ar însemna cam 200 de persoane care nu își vor mai risca viaţa prin gărzi la peste 60 de ani. Pentru mine ar însemna enorm.