S-a
întâmplat să vorbesc cu dr. Angela Ionescu chiar în ziua în care
aniversa treizeci de ani de muncă la cabinet într-o comună de lângă Moreni
(județul Dâmbovița). Trei decenii lucrate într-un dispensar dintr-un vechi
conac boieresc. Își dorise să se facă neurolog, dar, când a terminat stagiul de
internat, rezidențiatul era blocat. Așa a ajuns la Valea Lungă.
–
Atunci era o comună în care ajungeai mai degrabă forțat. Cine făcea probleme
Spitalului Orășenesc Moreni era trimis acolo. Însă eu am luat postul pentru că
soțul venise inginer la Moreni cu un an înainte și m-a avantajat ca navetă –
altfel era mai greu să îți unești familia. Cabinetul era, ca și acum, într-un
vechi conac boieresc, de pe timpul Cantacuzinilor. De fapt, niște grajduri
domnești, care au funcționat ca spital și ca maternitate. Când am ajuns acolo,
era doar circă rurală: cinci medici ne împărțeam cele zece sate, cu 5.600 de
locuitori. Am rămas doar eu și un coleg, cu cabinetul într-un sat vecin. Deși
eram mulți, pe vremea aceea era enorm de lucru. Erau alte condiții, terenul se
făcea mai mult pe jos, nu aveai posibilitatea să pătrunzi cu o mașină, Valea
Lungă e zonă de deal, cu multe ulicioare. Acum s-a mai asfaltat, s-au mai
îmbunătățit condițiile, dar atunci mergeam cu cizme de cauciuc, prin noroaie.
Acum pe listă am 2.360 de înscriși.
– Câți
pacienți vedeți într-o zi?
–
Eu am 24 de consultații, că am program prelungit de opt ore, nu șapte cât are
un medic de familie obișnuit. La peste 2.200 de înscriși, legea îți permite să
îți prelungești programul de activitate. Dar nu e după ceas. Dacă ai oameni la
ușă, nu pleci. Chiar dacă au trecut cele cinci ore de cabinet, stai și vezi mai
departe. Știi când pleci de acasă, dar nu când te întorci. Toți colegii la fel
pățesc, mai ales la țară. Eu nu pot să fac, ca la oraș, programare pe sfert de
oră. Pentru că la mine bătrânii ori vin pe jos de la nu știu câți kilometri,
ori cu o căruță, ori după-amiaza, când ajung copiii de la serviciu și îi aduc
cu mașina.
– Ce
probleme aveți ca medic la țară?
–
Eu sunt poate de modă veche, am făcut medicină, nu informatică. La mine
lucrurile astea ar trebui să meargă firesc – să fiu utilizator, nu programator.
Am noroc cu un soț care se pricepe și cunoștințe pe care le rog: „Ajutați-mă,
instalați-mi un program. Sau faceți să fie util programul respectiv“. Mi se
pare că suntem luați – mai ales generația mea – la modul: „Trebuie să știți și
asta“. Dar birocrația ne omoară. Sunt foarte multe hârtii pe lângă ceea ce
completăm în sistemul informatic, multe evidențe pentru toate programele. O
altă problemă e cu programul cu laptele praf. La țară sunt mulți oameni săraci,
poate n-au nici ajutor social, că nu se încadrează, că nu au anumite condiții.
Legea spune: îi dai lapte praf dacă copilul scade două luni consecutive în
greutate. Niciun părinte care și-a dorit un copil nu lasă copilul să scadă în
greutate ca să îi dau eu lapte gratuit. Deci la acest criteriu nu ajung.
Primesc lapte praf dacă mama este purtătoare de virus hepatitic B sau C și nu
are voie să alăpteze, deci în altfel de cazuri. În rest, se bazează tot pe
laptele clasic de vacă, care nu crește și dă diaree și probleme digestive. La
sfârșit de lună, plecăm la Târgoviște – patru ore cel puțin pierzi ca să te
duci cu vaccinările și situațiile lunare la DSP. Pe urmă te duci la Casa de
sănătate, unde dai transferații sau îți predai situațiile cu facturile. Te
plimbi. Hârtii, hârtii. Te plimbi să ridici vaccinul de la DSP, pentru că vor
să meargă numai medicul, personal. Înainte puteam trimite asistentul, acum nu.
Și trebuie să îi prinzi în programul lor de lucru, care la 15,30 se termină, că
omul lucrează la stat, nu stă după tine, când poți tu să fugi de la serviciu.
Dacă n-ar fi atât de multe hârtii, situații, dacă nu s-ar ține nu știu câte
exemplare, registre, atunci munca ar fi mai lejeră, ai lucra mai mult cu omul.
Iar când mai cade internetul sau curentul, nu mai poți lucra nimic.
– Multe nu depind de actul medical.
–
Și nici de noi. Așa văd eu generația mea și în zonă sunt medici din aceeași
generație cu mine. Să vedem, când vom pleca noi, cine vine din urmă? Sper să le
placă munca la țară. Cu omul de la țară se lucrează mai greu. Trebuie să intri
pe limba lui, pe felul lui de a se purta și să-l simți. Dacă nu te simte lângă
el, te taxează. Mai ales dacă are de unde alege. Și este o zonă totuși
acoperită de medici, chiar și la țară. Dacă omul vede că l-ai respins sau nu
i-ai explicat de ce îl refuzi, are senzația că tu stai acolo degeaba.
– Se
întâmplă să vină pacienții cu diagnosticul deja pus pe internet?
–
Sigur că da. Sau mai am pacienți care citesc prospectul medicamentului și vin
și spun că nu îl mai iau, că scrie acolo că nu e bun, că or să aibă nu știu ce
reacție. Sau vin ca la piață. Că sunt oameni săraci. Și ei își calculează acasă
și spun: „din ăsta am“ sau „din ăsta mi-a luat copilul, că e mai ieftin“. Și
atunci facem suma sau media. Dar tinerii nu vin de obicei cu diagnostice puse,
ci mai mult cu ideea că vaccinul cutare nu e bun. Le spun: „Uite, tu ai făcut
vaccinul ăsta“, că îi cunosc de mici, „gândește-te, ți s-a întâmplat ceva?
Acuma faci pentru șase vaccinuri o singură înțepătură. Pe timpul tău luai și
picăturile, făceai și câte două injecții, una într-un picior, una în celălalt
picior, erau alte timpuri și mult mai grele“. În general, nu am avut refuzuri
la vaccinuri, dar au fost câteva cazuri.
– Ce
le-ați transmite medicilor tineri care vor lucra în zonă în viitorul apropiat?
–
Avem multe ședințe cu Societatea de medicina familiei din Dâmbovița. Și ne
uităm în sală, e periculos ce vedem. În general sunt medici peste 50 de ani. În
zona asta cel puțin, Moreni și satele din jur, nu avem niciun coleg sub 40 de
ani. Și pe bună dreptate, eu nu îi acuz. Și fata mea este tot medic, specialist
în București. Ei au alte așteptări. Nu vor veni la un cabinet-fostă moșie
domnească, considerat patrimoniu național, unde, când vor să modernizeze, nu au
voie, de fapt, să facă nicio modificare. Mi-am refăcut tâmplăria, a trebuit să
o vopsesc ca înainte, să nu bag termopan, nimic. Mi-am făcut două grupuri
sanitare, cu primăria a trebuit să negociez spațiul, undeva într-un hol. Deci
trebuie să te mulezi pe anumite condiții, să ai răbdare multă, să accepți toată
birocrația asta, pe care într-un spital ți-o rezolvă un statistician, o
asistentă șefă, ai alți oameni care se ocupă, tu îți vezi de pacienți. Tinerii
medici vor anumite condiții, anumite standarde să lucreze. Și pe bună dreptate.
Dar astea sunt condițiile, în mediul rural lasă de dorit, primăria nu prea se
implică, organele locale nu, totul e ce poți tu să faci și să dotezi. Deci,
răbdare și să știe că nimeni nu le va oferi nimic.