– V-ați
gândit să plecați, să profesați în altă țară?
–
Au fost niște gânduri. Mi-am depus CV-ul, am fost sunată, dar nu m-am mai dus.
– Ce
v-a ținut în țară?
–
Familia. Ca să mergi acolo, trebuie să‑ți rupi rădăcinile, să ai o altă
mentalitate, să fii printre străini, lucruri care nu mă caracterizează pe mine.
– Cum
e medicina rurală pentru un medic la început de carieră?
–
Începutul e greu indiferent de domeniu, trebuie să te adaptezi la toate condițiile.
Dacă vrei să faci cum trebuie și îți dai interesul, ai emoții, trebuie să citești
mult, trebuie să te zbați. Cel mai dificil la început a fost că eram singură și,
venită de pe băncile școlii, chiar dacă am făcut anii de rezidențiat și am avut
profesori buni care m-au îndrumat, când te trezești singur în vârful muntelui ești
un pic speriat. Și trebuie să fii foarte atent la ceea ce faci. Ai nevoie de
ajutor încă, dar cum nu este, stai și citești.
–
Câți pacienți aveți?
–
1.400 cu totul, asigurați și neasigurați. Nu sunt mulți. Dacă ne luăm după
calculele făcute de minister și de asociația medicilor de familie, ar trebui să
avem 1.800, acela ar fi numărul optim. Dar pentru mine e suficient. Sunt două
puncte de lucru: Stânceni, unde e cabinetul principal, și încă unul la Răstolița,
la 20 de kilometri de Stânceni. Practic, sunt două comune cu câte trei sate, e
destul de împrăștiată populația. Într-o zi merg la Stânceni, într-o zi la
Răstolița. Locuiesc la Reghin și fac naveta.
–
Cât durează naveta?
–
Aproximativ 45 de minute un drum. Dar sunt mijloace de transport până la
Răstolița. Și de la Răstolița îmi iau mașina, am o mașină mică și amărâtă și mă
duc la Stânceni. Iarna e puțin mai dificil. Norocul e că amândouă satele sunt
la drum european și sunt deszăpezite, poate fac o oră, dar în general nu sunt
probleme. Când trebuie mers pe la pacienți, pe drumurile mai lăturalnice, poate
să fie un picuț mai greu.
–
Faceți frecvent vizite la domiciliu?
–
De câte ori sunt chemată mă duc. Merg aproape în fiecare zi. Pe de o parte,
merg la nou-născuți, acolo nu trebuie să fiu chemată. Când ies din maternitate,
trebuie să mă duc să îi văd în 24-48 de ore de la externare. Sunt anunțată de
mămici sau de asistenta comunitară și mă duc să văd copilul și mama. În rest,
în general vizitez vârstnicii, mai mult pentru probleme cardiace și probleme
reumatismale, mai puțin pentru problemele neurologice. Dacă fac un atac
vascular, nu am cum să ajung eu suficient de repede, cheamă salvarea și sunt duși
la spital.
– Dacă
e nevoie de salvare, cât de repede ajunge la pacienții dumneavoastră?
–
Depinde... Este la Deda salvare, care se află la 15 minute de mers cu mașina. E
un punct al SMURD-ului, nu au medic, doar infirmieri, dar dacă mașina aceea
este liberă, ajung foarte repede. Dacă nu este liberă mașina, trebuie să vină
de la Reghin, se poate întâmpla să ajungă și într-o jumătate de oră, se poate
întâmpla să ajungă și în zece minute.
–
Spuneați că lucrați și cu o asistentă comunitară. Ce rol joacă?
–
Teoretic, asistentele comunitare trebuie să facă legătura între mine și pacienți.
Ce trebuie exact să facă ele nu știu. În ceea ce mă privește, să mă anunțe când
se nasc copiii, dacă sunt probleme cu copiii, să îi cheme la vaccinare și să mă
informeze dacă sunt anumite cazuri sociale, cu copii sau bătrâni care nu sunt
îngrijiți cum trebuie. Sau dacă bătrânii sunt bolnavi și nu au cum să mă anunțe,
ea îmi spune și eu mă duc în vizită la ei. Așa colaborez eu cu ea, mai mult
despre rolul ei nu știu. Adică nu știu cum sunt alte asistente comunitare, dar
în cazul meu nu a fost nevoie să mă ajute să intru în comunitate, pentru că
asta a făcut-o din fericire doamna asistentă înainte să ajung eu, prin toată
activitatea ei de douăzeci-treizeci de ani, de când e acolo. Fiind foarte bună și
pricepută, de fapt, ea introduce medicul în colectivitate. M-a ajutat mult
experiența ei, mai ales la început. Mă simțeam mult mai sigură pe mine, mergând
la cabinet la început, știind că e ea acolo.
–
Care au fost cele mai dificile situații pe care le-ați întâmpinat în practica
de zi cu zi?
– A
fost o urgență specială, un copil care a făcut convulsii în sala de așteptare.
Asta m-a speriat și m-a marcat cel mai tare. Venise la cabinet pentru o
răceală, a fost apoi câțiva ani pe tratament pentru convulsii, deși nu a mai
făcut niciodată după. Probabil era o convulsie febrilă în context infecțios,
dar, fiind în primele luni de activitate, m-a marcat. Și apoi sunt bătrânii
care nu vor să meargă la spital. Te simți depășit de situație, ei sunt într-o
stare destul de gravă și refuză să meargă. Trebuie să institui tratamentul și
să îl urmărești în fiecare azi, aproape ca la spital, să suni sau să te duci și
să vezi ce face. Ajustezi tratamentul în fiecare zi până când își revine.
Indiferent că a făcut o răceală sau o pneumonie, dacă e în vârstă, nu este bine
să stea acasă. Sau s-a decompensat cardiac și are edeme, nu contează, el vrea
să stea acasă, nu-l poți convinge și trebuie să-l pui pe picioare. Nu știu
exact de ce refuză să meargă la spital, dar cred că le e frică să moară
altundeva decât în patul lor.
– Și în
ceea ce privește managementul cabinetului într-o zonă rurală, ce probleme
apar?
–
Ca peste tot în țară, scumpul nostru sistem integrat informatic ne dă mari
bătăi de cap. În rest, lucrând la țară, trebuie să fii puțin mai dotat. Eu am și
un EKG, fac și teleecografie pentru că, chiar dacă sunt la drumul principal și
accesibilitatea este destul de bună către celelalte specialități – pacientul
poate să meargă la cardiolog, la internist mai ușor – totuși distanța pune
probleme și trebuie să-i ajuți. Mai am și o legătură cu laboratorul, vin ei
lunar și recoltează sânge, că altfel foarte mulți pacienți nu și-ar face
analizele. Asta ar fi o problemă: accesul la celelalte specialități și la
analize. În rest, nu ar trebui să fie o diferență foarte mare între un cabinet
din rural și unul din urban.
–
Sunt medici pe toate specialitățile relevante?
–
În general, da. Mai intră în concediu, atunci ne încurcă (râde). La Reghin
sunt, pentru cei din Răstolnița este mai ușor, că Reghin e doar la 35 de
kilometri. Pentru cei de la Stânceni e mai greu, la Toplița nu există toate
specialitățile. În plus, Toplița e la 12 kilometri, dar face parte din județul
Harghita și intrăm în altă birocrație. Deci unele lucruri costă. Ce ține de
paraclinic, radiografie, laborator, nu se poate muta dintr-un județ în altul,
trebuie să plătească pacientul. Ce ține de colaborarea cu ceilalți colegi, dacă
există acea specialitate în Toplița, da, îi consultă, dar nu le au pe toate,
numai câteva. Și oamenii ar prefera să meargă la Toplița că e mai aproape, iar
când ai 70–80 de ani contează. Cei mai tineri sau cu copii care să îi ajute
merg la Reghin sau la Târgu Mureș. Dar Târgu Mureș e la 90 de kilometri de
Stânceni. Deci e în funcție de familie și de posibilitățile financiare. Din
păcate, trebuie să ne gândim mereu și la lucrul acesta. Și când scriu rețetele,
și când îi trimit. Dacă îi trimit la medicul specialist, și problema asta se
discută. „Încă nu am primit pensia“ sau „luna aceasta am avut cheltuieli și nu
am bani să mă duc la medic“. Le explic că îi costă doar drumul, dar nu se duc
în acea lună, ci amână. Și iarăși trebuie să intervin aici și să dau
tratamentul care trebuie, mai mult în orb, ca până ajung la colegii din
celelalte specialități să nu pățească ceva.
.jpg)
