Carte de vizită:

• Activitate profesională în medicină generală, biofizică medicală, biologie celulară, histologie, istoria medicinei și farmaciei, cronobiologie medicală
• Secretar general al Societăţii Internaţionale de Istorie a Medicinei
• Membră a Comisiei de Istorie a Medicinei din cadrul Academiei Române
• Vicepreședintă a Societăţii Române de Istorie a Medicinei
• Membru în boardul editorial al publicaţiei „Deltos” (Journal of the History of Hellenic Medicine)

 Ce trebuie să știm despre istoria medicinei ieșene?

Istoria medicinei, deși e veche ca și profesia, a luat avânt ca știinţă modernă în secolul al 19-lea, în ţări cu un învăţământ și o educaţie medicală mai avansate, precum Franţa, Italia, Germania, Anglia. La Facultatea de Medicină din Iași a existat o primă intenţie de a introduce Istoria medicinei în programa analitică, în 1892. Aceasta a apărut însă cu adevărat abia după Reforma Învăţământului din 1948.

De atunci și până în 1990, s-a studiat iatroistoria la toate Facultăţile de Medicină din ţară, ca disciplină de examen, căpătând o anumită importanţă. S-au efectuat lucrări de diplomă, iar cercetările susţinute în acest domeniu s-au dezvoltat. S-au publicat cele dintâi manuale, alături de o serie de alte cărţi, chiar un tratat, consacrate domeniului. S-au format specialiști. Disciplina și-a pierdut din greutate după evenimentele din decembrie 1989: s-a desfiinţat, apoi a trecut între cele opţionale sau facultative. Nu și-a mai găsit locul. Ulterior, la Iași, disciplina a redevenit obligatorie, așa cum e și în prezent.

Cercetarea iatroistorică se suprapune activităţii medicale propriu-zise?

De cele mai multe ori, cercetarea iatroistorică se derulează paralel exercitării unei activităţi medicale propriu-zise. În aceste condiţii, timpul devine limitat pentru aprofundarea ambelor direcţii. Ca aproape peste tot, timpul se împarte între activitatea didactică și cea de cercetare care, uneori, poate antrena și studenţii. Deseori în pregătire sunt mai multe teme. Programul este adaptabil, iar fișele bibliografice, notele de lectură, consultarea lucrărilor reflectă metodologia clasică, dar care integrează deja în egală măsură resursele digitale, informatice. Muzeele ar putea fi un alt loc de studiu, dar muzeologia medicală e la noi un alt punct nevralgic. Munca în echipă, dacă e posibilă, ar putea da roade. Fără îndoială, cercetarea și documentarea sunt continue, ocupând majoritatea timpului.

Veridicitatea informaţiei este esenţială

Sunt istoricii străini interesaţi de istoria medicinei din România?

Da. Vorbind de cercetare știinţifică și colaborare, există dorinţa și deschiderea pentru integrarea României și în acest spaţiu al cunoașterii. Însă, pentru dezbateri în context universal al medicinei românești, temele trebuie inspirat alese și tratate de noi în mod documentat și cu acurateţe știinţifică. Astfel captează curiozitatea și sunt mai bine integrate de cei cărora ne adresăm, un public ce nu este autohton și care știe puţin despre România. Veridicitatea informaţiei este pentru noi toţi esenţială. Adesea, avem impresia că îndeosebi trecutul „ne stă la dispoziţie”, pentru interpretări mai mult sau mai puţin subiective. Aceasta înseamnă un cu totul alt obiectiv decât cel ca istoria să fie magistra vitae, precum o vedea Cicero.

Sunt interesaţi studenţii de Istoria medicinei?

Interesaţi poate ar fi, dar timpul și priorităţile profesionale nu le îngăduie să aprofundeze domeniul. Și apoi, întrebarea persistă: la ce ajută Istoria medicinei? Înclin să disting două laturi în studiul Istoriei medicinei:

1) însușirea de noţiuni, ca un „alfabet” al medicinei sau o carte de vizită a propriei meserii. Paradoxal, se întâmplă ca, din chiar interiorul breslei, unii să rămână străini de semnificaţia unor nume proprii medicale date instituţiilor unde lucrează ori străzilor unei așezări, de pildă;

2) deprinderea modului de studiu, de documentare a unui fapt investigat, gândirea unui fenomen sau a unui concept medical în devenirea sa în timp și spaţiu, relevanţa sa și criteriul de adevăr. Regulile sunt aceleași ca și în medicina savantă.

Care este abordarea lor faţă de aceasta?

Surprinzător, sunt unii studenţi cărora „nu le place istoria” și mizează pe „cunoașterea Google”, dar care, puși în faţa întocmirii unui studiu tematic, „de caz”, demonstrează calităţi nebănuite. După cum alţii enumeră câteva noţiuni învăţate, fără a avea răbdarea, plăcerea ori priceperea unui demers tematic limitat, dar mai profund, creativ. Se vorbește adesea de „memorizarea de date” în învăţământul românesc.

Totuși, în opinia mea, în absenţa acestor date, nici capacitatea creatoare nu este optimă. Cât privește afirmarea tinerilor, căile de urmat sunt cele consacrate, „genetice și epigenetice”: cine se preocupă de acest câmp al cunoașterii și se formează în acest sens menţine legătura cu cei ce activează deja în domeniu și, dacă nu pleacă în străinătate, vor identifica probabil oportunităţile locale, de la caz la caz.

Un fond de cultură generală

Este Istoria medicinei o specialitate a absolvenţilor UMF sau poate fi îmbrăţișată de absolvenţi de istorie, de litere...?

În circumstanţele actuale, nu cred că Istoria medicinei constituie o specialitate pentru absolvenţii Facultăţilor de Medicină. Rămâne un fond de cultură generală, „un violon d’Ingres”, ameninţat însă de spectrul amatorismului. Dar, sigur, iatroistoria poate interesa absolvenţii altor facultăţi. Pe lângă „la ce folosește?”, se ridică și un alt aspect: cine face Istoria medicinei? Trebuie neapărat să fie medic sau poate fi istoric, filosof, sociolog, psiholog, fizician, inginer etc.?

Și iar se profilează două drumuri: o istorie a medicinei teoretice – fie ea și experimentală, o abordare arhivistică, de culegere, sinteză și analiză de date; o istorie a medicinei practice, presupunând familiarizarea cu metode „istorice” de diagnostic și tratament, dar care, în situaţii-limită, critice, pot salva și azi un pacient. Așa cum s-a mai spus, posedarea exclusiv a metodelor de ultimă oră duce la ignorarea alternativelor anterioare, validate de vreme, care uneori pot fi cu adevărat salvatoare.

Cum aţi caracteriza această specialitate?

Istoria medicinei are o identitate complexă, este un întreg univers conceptual. Asta, pentru că oamenii înșiși de care se ocupă și cei care o investighează sunt atât de deosebiţi și de complecși, pe cât sunt de trecători. Duc cu ei memoria individuală a „conștiinţei colective”, aflată în perpetuă dinamică.