Congresul Asociaţiei Române de Urologie (ARU) a revenit anul
acesta la Bucureşti, după ce, în 2011, se desfăşurase în mod excepţional, la
sfârşitul lui octombrie, la Timişoara, alături de întâlnirea central-europeană
a Asociaţiei Europene de Urologie. Reperele ediţiei a 28-a a reuniunii,
consideraţii asupra prezentului specialităţii şi proiecte pentru viitor ne sunt
prezentate de dl acad. Ioanel Sinescu,
preşedintele ARU.
– Domnule
academician, care sunt aspectele cele mai notabile ale ediţiei din acest an a
RomUro?
– Pentru început, trebuie notat faptul că în
prima zi s-a desfăşurat şi prima întâlnire a Asociaţiei Internaţionale a
Tinerilor Urologi, organizaţie profesională recent apărută, care îşi propune să
continue educaţia medicală din perioada rezidenţiatului. Ea este dedicată
urologilor tineri care activează în centre academice şi porneşte de la premisa
că, după cei cinci sau chiar şase ani de rezidenţiat efectuaţi după anumite
rigori, obţii certificatul de specialist urolog, care îţi permite să abordezi
bolnavul, dar nu şi orice fel de patologie, pentru că nu ajungi la punctul în
care să stăpâneşti complet specialitatea. Este, aşadar, nevoie ca şi în
perioada de după rezidenţiat să-ţi continui pregătirea, astfel încât la 40 de
ani – până la această vârstă este definită noţiunea de tânăr urolog – să fii
foarte bine format, să poţi deveni şef de clinică şi, ca urmare, să te numeri
printre liderii urologiei europene şi mondiale. Sunt aproximativ 50 de ţări
afiliate până în prezent la această academie a tinerilor urologi, iar faptul că
Bucureştiul a fost ales pentru prima lor întâlnire se datorează prezenţei în
boardul asociaţiei a unuia dintre colegii noştri şi este o dovadă a nivelului
urologic bun al României, ceea ce este meritoriu pentru ARU. În al doilea rând,
la această ediţie a congresului a predominat, mai mult decât în alte dăţi,
problematica urooncologiei, care devine tot mai importantă, pentru că este
vorba de cancere foarte agresive şi frecvente – cel mai frecvent cancer al bărbatului
este cel de prostată. S-a pus accentul pe ultimele noutăţi în domeniu, din
punctul de vedere al diagnosticului şi planului de tratament. Radioterapia,
chimioterapia, imunoterapia, hormonoterapia, în diverse protocoale, îmbunătăţesc
supravieţuirea şi calitatea vieţii. Un al treilea lucru de subliniat este
faptul că prezenţa urologilor tineri se face şi la noi în ţară tot mai mult simţită,
prin lucrările pe care le realizează şi le prezintă, prin discuţiile la care
participă. România este tot mai aproape de urologia modernă, îşi formează
tineri specialişti, pe care îi şi lansează în specialitate. Am urmat şi modelul
american, unde libertatea şi accesul rezidentului la pacient este mult mai larg
decât în Europa, aşa că în România – şi aş da exemplul Institutului Fundeni –
accesibilitatea lor este directă, iar curricula de pregătire a rezidenţilor
prevede un număr de manevre efectuate ca operator principal şi secundar, pe
care ei chiar le fac, nu sunt doar „pe hârtie“. Această pregătire le conferă
din start o competenţă profesională suplimentară. Tot ei beneficiază, în anul
cinci, de acea săptămână intensivă de formare organizată în fiecare an la Praga
de către EAU pentru toţi rezidenţii din Europa, ceea ce duce la o uniformizare
a nivelului urologic pe plan continental, unde, din fericire, România se
situează în prima jumătate din punctul de vedere al performanţei. În a doua zi
a congresului, s-a desfăşurat un curs organizat de Şcoala Europeană de
Urologie, care a avut ca subiect cancerul de prostată. Toate congresele ARU din
ultimii 15 ani au avut câte o sesiune a Şcolii Europene de Urologie, care a
contribuit enorm la progresul nostru, în condiţiile în care, în anii ’90,
participarea la congrese internaţionale era dificilă din cauza lipsei susţinerii
materiale. Faptul că vin aici personalităţi prestigioase din centre
recunoscute, cu subiecte de interes şi prezentări de cazuri, care prilejuiesc
discuţii interactive, joacă un rol foarte important în educaţia medicală continuă
în specialitate. Un aspect care nu trebuie neglijat în această direcţie este
faptul că, în România, spre deosebire de majoritatea fostelor ţări comuniste şi
chiar a unora din vestul continentului, majoritatea urologilor vorbesc o engleză
cursivă, astfel că la aceste cursuri n-a fost nevoie de translator, iar
comunicarea a fost directă. Asta face ca difuziunea informaţiilor să fie mai
rapidă. De altfel, ghidurile EAU au fost întotdeauna preluate ca atare la noi,
n-a fost nevoie să le traducem, aşa cum se întâmplă în foarte multe ţări. Alt
lucru pe care vreau să-l menţionez este că şi asistenţii medicali au avut cu
această ocazie propriul congres, aşa cum se întâmplă şi în EAU. De altfel, la
propunerea profesorului Geavlete, ne dorim ca de la anul să trimitem, cu
sprijinul firmelor medicale, şi un număr de asistenţi medicali la manifestarea
corespondentă a lor din cadrul congresului EAU. Acestea ar fi deci lucrurile
cele mai importante. Au fost şi multe simpozioane-satelit, cu teme de interes
pentru urologia de spital şi cea ambulatorie, care aduc de fiecare dată în
discuţie ceea ce e mai nou în topica respectivă.
– Ce
proiecte de viitor are asociaţia pe care o conduceţi?
– Pentru viitor, ne propunem reactualizarea curriculelor de pregătire în
rezidenţiat în urologie şi a celor pentru obţinerea de competenţe şi
supraspecializări, pentru că, de când s-a desfiinţat Centrul de perfecţionare,
în 2009, uniformizarea practicii medicale, în general, nu doar în domeniul
nostru, a dispărut. Centrul de perfecţionare medicală era cel care organiza
rezidenţiatele la nivel naţional şi ţinea la zi registrul competenţelor şi
supraspecializărilor. Acesta a dispărut în 2009, prin decizia de atunci a
guvernului, iar universităţile n-au putut să preia aceste responsabilităţi,
pentru că n-au avut structuri, n-au putut să angajeze oameni, aceasta rămânând
o preocupare mai mult circumstanţială decât constantă. Acesta este deci un
proiect al ARU, pentru a avea clar certificatul de specialist şi competenţele în
specialitate, fiindcă nu oricine poate face ecografie, trebuie să aibă competenţă,
nu oricine poate face andrologie, operaţii percutanate, ESWL, laparoscopie sau
transplantare renală.
– Aveţi
semnale că există astfel de situaţii?
– În momentul de faţă, spre exemplu, s-au deschis tot felul de centre de litotriţie
la care lucrează urologi fără competenţă în ESWL. Bolnavii plătesc, cei
de-acolo rezolvă o serie de cazuri, dar ceea ce se complică în urma
procedurilor lor ajunge în spitalele de stat şi n-are nimeni nicio responsabilitate.Un alt exemplu este ecografia: sunt
o mulţime de aparate de ecografie, luate la mâna a doua, în fel de fel de
cabinete particulare, unde competenţa este îndoielnică, neverificată, şi unde
pacienţii sunt atraşi de preţurile uneori accesibile. Numai că ceea ce rezultă
după acel examen ecografic este o necunoscută totală, sunt descrise leziuni
care nu există, se formulează diagnostice false, cu afecţiuni care nu sunt
recunoscute la ecograful respectiv. Un astfel de pacient pleacă de acolo cu un
buletin de ecografie, fie crezând că-i bine când de fapt nu este, fie diagnosticându-i-se
o afecţiune pe care află de-abia când ajunge la un alt centru sau un spital că
de fapt nu o are.
– Ce
alte proiecte veţi mai întreprinde?
– Dorim să aducem şi în România, în terenul
urologului, dreptul de a prescrie
tratamentul hormonal pentru cancerul de prostată. Din acest punct de
vedere, alături de Rusia şi Ucraina, facem excepţie în Europa, unde această
boală este tratată hormonal de către urolog, pe când la noi – numai de către
oncolog. Acest lucru nu-i neapărat rău, doar că nu toţi bolnavii care au nevoie
de tratament hormonal ajung într-un institut oncologic sau într-un centru judeţean
şi atunci rămân netrataţi. Într-un fel sau altul, aceasta este o problemă care
trebuie rezolvată. De asemenea, ne mai propunem – sper să şi reuşim – ca
program naţional, retehnologizarea reţelei
de urologie. Nu este o propunere neapărat pretenţioasă, înseamnă dotarea cu instrumentar de endourologie de
aparat urinar inferior şi superior, dotarea centrelor universitare cu truse de
laparoscopie şi tot a acestora cu truse de abord percutanat al rinichiului.
Nu mă refer la mai mult, pentru că România în momentul de faţă nu-şi poate
permite, de pildă, chirurgie robotică, care este foarte scumpă şi nu se
justifică decât în foarte mică măsură: chirurgia robotică se străduieşte încă să
reproducă rezultatele funcţionale şi prognostice ale tehnicilor tradiţionale.
Revenind la propunerea noastră, calculele pe care le-am făcut la un moment dat
arătau că nu este nevoie de mai mult de zece milioane de euro pentru toată
urologia românească. Atât ar costa ceea ce pretindem noi, adică urologia bazală:
acces la endoscopie de aparat urinar inferior în toate cele 42 de secţii de
urologie din ţară – tumorile vezicale sau adenoamele de prostată să nu le
operezi deschis, ci endoscopic, chiar dacă eşti la Focşani sau Tulcea; pentru
un calcul pe ureter să nu mai faci operaţie deschisă, ci să-l distrugi cu
ureteroscopul; iar în centrele universitare, să abordezi rinichii percutanat şi
să eviţi lombotomia. Este un plan care propune tehnologia adecvată dificultăţii
patologiei abordate la fiecare nivel, gândit judicios, corect, fără exagerări,
care sper să fie înţeles şi rezolvat – însă am mari îndoieli.
– Aţi
menţionat, în interviul acordat la precedentul congres, că la Institutul
Fundeni ajung multe cazuri din toată ţara. Aceste investiţii v-ar mai degreva
de o parte din sarcină?
– Într-adevăr, noi am uitat ce înseamnă
patologia normală; patologia mică şi medie nu există, iar cea dificilă nu este
la prima abordare la noi, sunt reintervenţii, oameni operaţi în altă parte, fie
incomplet, fie inadecvat… Din păcate şi aici, la nivelul competenţei
profesionale, avem de regularizat unele lucruri, de ridicat gradul de competenţă
şi control în cadrul specialităţii. De exemplu, ne vin în mod repetat din ţară
bolnavi infectaţi cu Klebsiella sau Proteus după diverse proceduri, unele
simple. Asta înseamnă că în anumite locuri există probleme cu asepsia şi
antisepsia, iar în unele cazuri se ajunge la nişte complicaţii dramatice… Am nişte nemulţumiri personale şi nişte aşteptări
care vor rămâne neîmplinite, pentru că noi nu suntem din păcate într-un progres
clar: muncim mai mult, facem eforturi să menţinem un nivel, dar simţim că nu
mai reuşim, pentru că societatea românească şi sistemul medical în ansamblu, de
cel puţin şapte-opt ani, nu merg mai bine, sunt în scădere: banii sunt mai puţini,
au plecat oameni din sistem, administraţia este mai laxă, iar rigoarea mai joasă,
competenţa e tot mai îndoielnică, oamenii sunt tot mai săraci, se gândesc mai
puţin la sănătatea lor şi mai mult la cum să supravieţuiască, iar când se îmbolnăvesc,
temporizează sau, jumătate din ei, n-au de cine să fie văzuţi, pentru că nu
există medici de familie în mediul rural… Totul este din ce în ce mai greoi şi
mai problematic în această ţară în care, acum 10–12 ani, credeam că începem să
ne înscriem pe o traiectorie bună.
– Prezentaţi
un tablou destul de sumbru…
– Da, este un tablou sumbru, pe care nu-l văd
schimbându-se în următorii ani, poate doar încet-încet, nu prea repede. Au
plecat 11.000 de medici în ultimii patru ani, mulţi din ei specialişti sau
chiar primari. A înlocui un specialist
care a plecat înseamnă ca un absolvent să facă cinci ani de rezidenţiat şi alţi
cel puţin cinci ani de practică medicală după aceea, ca să ajungă la nivelul
celui care a plecat. Deci ceea ce s-a pierdut acum poate fi înlocuit cel mai
devreme într-un deceniu, cu condiţia ca acel absolvent să rămână în
România. Şi noi am pierdut de curând un şef de lucrări, un om de bază, care era
la noi în clinică de 15 ani: a plecat în martie în Franţa. Este primul care a
plecat şi îmi pare foarte rău, eu credeam că n-o să se întâmple, dar iată că începe
să piardă oameni şi o clinică unde există satisfacţie profesională, pentru că
aceasta nu este suficientă.
.jpg)
