Imaginile care îi însoţesc zi de zi sunt
realitatea decupată dintr-un film fără sfârşit. Sunt viaţa şi moartea, atât de
strâns conectate încât ai putea spune că, într-un fel, ei se joacă de-a
Dumnezeu. Viaţa medicului Dan Luscalov şi a colegilor săi se derulează printre
oameni şi deopotrivă jumătăţi de oameni. O parte corp şi o parte suflet se regăsesc
în pulsaţia aparatelor de ventilaţie. Intră la socoteală şi trupurile inerte
ale celor mai puţin norocoşi. Unii dăruiesc, ceilalţi aşteaptă. Sunt liste pe
care oamenii devin numere întâmplătoare, iar ruleta destinului alege. Să fie
mai mult decât atât?
O incursiune în lumea plină de controverse a
donării de organe, alături de dr. Dan
Luscalov, directorul executiv al Agenţiei Naţionale pentru Transplant,
încearcă să elucideze câteva din tainele acestui domeniu.
– Cum a
evoluat în timp mentalitatea românilor în ceea ce priveşte deschiderea şi
disponibilitatea de a deveni potenţiali donatori şi care ar fi factorii care o
influenţează?
–
Nu a existat o modificare vizibilă în mentalitatea românilor, întotdeauna rata
de acceptare a donării de la un donator în moarte cerebrală în cadrul
familiilor intervievate a fost undeva în jurul valorii de 70%, adică exact la
nivelul ratei europene. Problema majoră s-a reflectat în numărul de donatori în
moarte cerebrală şi asta pentru că nu am reuşit să identificăm toţi potenţialii
donatori. Practic, nu a fost nicio îmbunătăţire, nicio reducere a acceptabilităţii
familiilor, iar din acest punct de vedere populaţia din România se regăseşte în
media europeană.
Cinci la un
milion
– Cum
apreciaţi impactul campaniilor de mediatizare şi încurajare a donării de
organe, promovate tot mai intens de reţelele de socializare tip Facebook?
–
Mi-e greu să răspund, dintr-un motiv foarte simplu: acela că eu nu urmăresc
Facebook-ul. În consecinţă, nu ştiu ce fel de campanii sunt, pro sau contra donării.
Dacă e vorba despre campanii pro donare, efectele sunt pozitive, dar eu mă
bazez în primul rând pe efectele campaniilor mass-media, adică presă scrisă şi
televiziune. Anul acesta am avut o creştere fantastică a numărului de donatori
în moarte cerebrală, cu concursul a două împrejurări favorabile nouă. Prima a
fost un ordin de ministru emis în decembrie anul trecut, prin care se creşte
numărul de coordonatori de transplant în România, de la şase-şapte la aproape
40; a doua – o campanie media foarte bine condusă, în perioada
februarie-aprilie, ceea ce a dus la creşterea ratei de donare în ţara noastră,
de la trei la cinci donatori la un milion de locuitori în luna septembrie a
anului curent. Concluzionând, campaniile media pro-donare, indiferent că sunt
în presa scrisă, în cea vorbită, probabil şi pe reţelele de socializare, nu pot
să fie decât benefice, fiindcă în felul acesta conştientizează lumea asupra
beneficiilor acestei intervenţii.
– Ce anume
face să persiste reticenţa unor familii de a-şi da acordul privind recoltarea
organelor unui pacient aflat în moarte cerebrală ?
–
Sunt mai multe aspecte şi asta v-o spun din punctul de vedere al
coordonatorului de transplant care discută efectiv cu familiile. Unul dintre
ele ar fi mediatizarea necorespunzătoare a procedurilor de transplant şi a ceea
ce înseamnă această intervenţie, fiindcă în cele mai multe cazuri lumea se
gândeşte în continuare la transplant ca la un „trafic de organe“. În plus, ne
întâlnim destul de frecvent, în ciuda eforturilor şi a susţinerii părţii
religioase a societăţii, cu refuzuri ale unor preoţi, şi asta se întâmplă în
mod deosebit în zona Bihor-Arad, unde am avut situaţii în care aceştia i-au sfătuit
pe oameni să nu accepte donarea de organe, cu toate că Biserica Ortodoxă şi
Biserica Catolică, alături de alte câteva culte religioase, au declarat public
că susţin activitatea de transplant. Mai există şi un alt aspect important,
familia donatorului respectiv trece printr-o „furtună psihologică“ în momentul
în care este informată că şi-a pierdut un membru al familiei, iar uneori este
greu să accepte ideea că acel pacient e decedat, atâta vreme cât el este „cald“
încă şi inima îi bate în continuare. Ideea de deces ca „moarte cerebrală“ e
dificil de acceptat de o mare parte a românilor.
Decizia aparţine
echipei
–
Controversele care se nasc pornind de la posibilitatea ca anumite categorii de
pacienţi să beneficieze de un tratament preferenţial în ceea ce priveşte
accesibilitatea la programele naţionale de transplant au de cele mai multe ori
un substrat real, cel puţin în aparenţă. Ultimul caz de acest gen, intens
mediatizat, cel al unui actor celebru, nu a făcut decât să ridice un semn de
întrebare asupra transparenţei şi corectitudinii cu care este abordată de către
centrele abilitate problematica donării de organe. Valul de proteste din rândul
opiniei publice pare a fi creat un context uşor nefavorabil şi incriminator la
adresa instituţiilor investite pe acest palier de activitate, a căror
credibilitate este pusă în pericol chiar şi în contextul unor declaraţii
oficiale argumentative referitoare la criteriile de compatibilitate. Cum
comentaţi acest aspect?
–
Da, este foarte uşor să acuzi fără să cunoşti problema în detaliu. Scandalul a
pornit de la o declaraţie prin care se afirma că acel actor fusese luat în
evidenţă de trei zile şi după aceea transplantat. A fost, poate, o eroare
neintenţionată: într-adevăr, pacientul a fost introdus pe lista de aşteptare cu
trei zile înainte, dar noi ştiam de problemele cu care se confrunta de mai mult
timp. El avea insuficienţă renală cronică de vreo zece ani, iar noi cunoşteam
deja de luni de zile toate problemele lui, doar că prezenta şi alte afecţiuni
asociate, pe care a trebuit să şi le rezolve. Abia după aceea şi-a permis o
deplasare până la Cluj-Napoca, pentru a fi luat în evidenţă. Au fost însă şi
situaţii în care un pacient luat în evidenţă astăzi a intrat în sala de operaţie
a doua zi, pentru că a avut norocul de a găsi un donator potrivit.
– Cum se
alocă organele?
–
În România, îndeosebi în Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal
Cluj-Napoca, se foloseşte un protocol de alocare a organelor preluat de la
spanioli, aprobat prin directive europene de către comisia de sănătate a
Parlamentului European. Acest protocol presupune luarea în calcul a mai multor
elemente şi aici discutăm în primul rând despre grupă de sânge, tipizare HLA,
tablou al anticorpilor anti-HLA şi teste de compatibilitate directe (cross-match), acestea din urmă fiind
definitorii, respectiv un cross-match
pozitiv înseamnă că există anticorpi faţă de structura genetică a donatorului.
Poţi fi cel mai bogat om din lume, dar, atâta vreme cât organismul nu se
potriveşte cu organul de la donator, acesta îl va respinge. Mai sunt şi alte
câteva elemente care pot fi luate în considerare, spre exemplu greutatea. Nu se
poate preleva un rinichi de la un donator de 90 de kilograme, cum a fost unul
din cazurile noastre la donator, chiar dacă are doar 27 de ani, şi apoi transplanta
unui primitor de 30-40 de kilograme, cum au majoritatea copiilor. Practic, de
aici au început toate discuţiile. Vârsta pediatrică are, într-adevăr,
prioritate la transplant, fiindcă este greu să găseşti un donator pentru această
vârstă. De asemenea, au prioritate pacienţii hiperimunizaţi, cei care au făcut
un transplant sau transfuzii multiple în antecedente, femeile cu multe sarcini,
toţi aceştia dezvoltă o serie de anticorpi şi, pe măsură ce acest număr de
anticorpi creşte, spectrul donatorilor compatibili se reduce. În consecinţă, în
momentul în care găseşti donatorul cu care se poate potrivi acel pacient, are
prioritate indiferent dacă a intrat pe lista de aşteptare ieri sau în urmă cu
cinci ani. În cazul transplantului de organe nu se aplică regula „primul venit
– primul servit“, e vorba efectiv de compatibilitate. Mai mult decât atât, în
momentul în care se impune testarea potenţialilor primitori compatibili cu un
donator în moarte cerebrală, se cheamă pentru selecţie un număr mai mare de
pacienţi din baza de date în funcţie de parametrii anterior menţionaţi,
aproximativ cinci-şapte pacienţi (patru primitori în cazul transplantului în
urgenţă), din care doi intră în sala de operaţie. Există posibilitatea ca o
parte a pacienţilor selectaţi să aibă un focar de infecţie localizat sau
generalizat, or aceştia nu pot fi acceptaţi, întrucât din momentul operaţiei şi
ulterior transplantului pacienţii vor primi tratament imunosupresor, care
distruge sistemul imunitar al organismului. Ca urmare, prezenţa unui focar
infecţios – o infecţie urinară sau cutanată – poate predispune la dezvoltarea
unei septicemii cu deces, la fel cum o hepatită activă poate evolua spre o formă
fulminantă letală după transplant. Selectarea potenţialilor primitori se face
de o comisie formată dintr-un medic anestezist, un medic specialist şi
coordonatorul de transplant, comisie care solicită o serie de investigaţii;
acestea sunt apoi evaluate împreună cu un medic chirurg, iar în final toţi
patru decid cine intră în sala de operaţie. Decizia finală nu aparţine unui
singur medic, ci unei echipe de specialişti.
Născuţi a
doua oară
–
Perspectiva persoanelor cu afecţiuni medicale grave, care necesită urgent un
transplant, devine cu totul alta atunci când conştientizarea morţii nu poate fi
evitată. Poate fi boala un „catalizator“ al existenţei?
–
În lipsa unui transplant, boala poate fi asemeni unei „bombe cu ceas“. Dacă ne
referim la pacienţii cu afecţiuni renale, unii dintre ei reuşesc să reziste mai
mult timp pe dializă, chiar şi până la 20 de ani, dar cu probleme majore de sănătate,
însă există şi pacienţi care nu pot suporta dializa mai mult de câteva luni sau
ani, aceştia din urmă prezentând un risc major de deces. În momentul în care un
tânăr de 40 de ani ştie că speranţa sa de viaţă se limitează, evident că
lucrurile se văd altfel, mai ales că raportul cerere/ofertă este extrem de
mare. Anul trecut, în România, s-au făcut în jur de două sute de transplanturi
renale, în condiţiile în care în fiecare an intră pe listele de aşteptare patru-cinci
sute de pacienţi. Singura ţară din lume care a reuşit să menţină o balanţă
între cerere şi ofertă este Spania, dar discutăm despre o ţară care are o rată
de donare de 35 de donatori la un milion de locuitori, cea mai mare pe plan
mondial. Întotdeauna în domeniul transplantului vor fi probleme de interpretare
privind accesul pacienţilor la intervenţie, pentru că puţini sunt cei care înţeleg
că alocarea organelor se face strict pe criterii medicale. Sunt adesea
transplantaţi oameni simpli, provenind din mediul rural, care întâmpină
dificultăţi în procesul de selectare şi asta pentru că mulţi nu au resursele
financiare necesare pentru a se deplasa la spitalul unde urmează să fie testaţi.
Totuşi, până la urmă, şi aceşti pacienţi ajung la clinică şi sunt transplantaţi.
Nu contează că eşti Bill Gates sau un om modest: atâta vreme cât te potriveşti
cu donatorul, ai aceeaşi şansă.
– Cum este să
dăruieşti oamenilor „adevărata viaţă“? Spun asta gândindu-mă că mulţi din cei
care au şansa de a primi un organ donat îşi reevaluează ulterior sistemul de
valori şi priorităţi, dobândind o nouă viziune existenţială. Ajung să preţuiască
viaţa într-un mod total schimbat faţă de cel anterior transplantului.
– Aşa este, marea majoritate a pacienţilor
transplantaţi consideră ziua transplantului ca fiind o a doua dată de naştere.
Este efectiv o nouă şansă la viaţă. Pentru afecţiunile renale există opţiunea
dializei, dar, în cazul transplantului de ficat, cord, plămâni, pacienţii au de
regulă o speranţă de viaţă foarte redusă, discutăm de câteva săptămâni. Un
pacient transplantat beneficiază de încă 5–30 de ani în plus. Cei mai mulţi
pacienţi transplantaţi se reîntorc la locul de muncă, îşi pot desfăşura o viaţă
de familie cvasinormală, se pot implica în creşterea copiilor. În cazul pacienţilor
transplantaţi renal şi hepatic se vede diferenţa foarte repede, la o lună după
transplant. La evaluarea de control, dintr-un pacient obosit, trist, „pământiu“
apare unul surâzător, care nu mai percepe realitatea în culoarea gri, ci speră şi
crede într-o viaţă mai bună.
.jpg)
