Medicina de vârf
face dovada performanţei în medicină. Atunci când pacientul trebuie trimis „mai
departe“, pentru a putea fi tratat, costurile cresc. Deşi chirurgia
cardiovasculară din România a atins un nivel de performanţă comparabil cu cel
al altor ţări europene, subfinanţarea parcă tot mai pronunţată devine o piedică
serioasă în calea performanţei. Realităţile prezentului şi motivele acestora,
alături de posibile soluţii, vor face, alături de actualităţile din practică şi
de colaborarea interdisciplinară, subiectul unor discuţii ale specialiştilor laal optulea Congres al Societăţii Române
de Chirurgie Cardiovasculară (SRCCV), ce se va desfăşura în perioada 20–23
septembrie 2012, la Poiana Braşov.
Prefaţând
evenimentul la care „Viaţa medicală“ este partener media principal, dl prof. dr. Vlad Anton Iliescu, preşedintele
SRCCV, ne oferă mai multe detalii asupra reuniunii, dar şi asupra dificultăţilor
şi satisfacţiilor pe care practica de vârf a chirurgiei cardiovasculare le
presupune în România.
– Domnule profesor, în calitate de preşedinte
al Societăţii Române de Chirurgie Cardiovasculară (SRCCV), organizaţi al
optulea Congres al asociaţiei profesionale pe care o conduceţi. Ce rol are
această manifestare în activitatea SRCCV?
–
Cred că este, în primul rând, principalul nostru eveniment, aşa cum ar trebui să
fie, deoarece realizează un schimb de idei. Schimb de idei între specialiştii
din domeniu, între chirurgii din toate centrele din ţară, dar şi între
profesioniştii din specialităţile conexe. Noi operăm pacienţii, dar nu îi operăm
singuri, ci îi tratăm împreună cu colegii de la terapie intensivă. Pacienţii
vin la noi de undeva, sunt adresaţi nouă de cardiologi, şi pleacă apoi în
teritoriu, tot în reţeaua de cardiologie, şi, ulterior, în reţeaua medicinii de
familie. Cred că trebuie să existe un dialog şi un limbaj comun între toate
aceste categorii implicate în tratamentul pacientului cardiovascular, pentru a
stabili criterii comune, pentru ca cei care trimit pacienţii la operaţie să îi
trimită la momentul oportun, nu prea devreme, dar nici prea târziu. Această
chirurgie, deşi, uneori, prin natura evenimentelor, este una eroică, conceptual
ea nu trebuie să fie astfel, ci o chirurgie reparatorie, dacă o putem numi aşa.
Dintr-o persoană handicapată din punct de vedere medical, care nu îşi poate
desfăşura activitatea, ideal este să redai un om societăţii, familiei, locului
de muncă. Acest lucru depinde foarte mult de momentul când se face intervenţia
chirurgicală şi acesta se poate alege doar atunci când ai pacientul, de reuşita
intervenţiei, de tipurile de intervenţie. Este important ca ele să fie
cunoscute nu numai de noi, chirurgii, dar trebuie ca şi colegii din alte
specialităţi, cu care colaborăm, să înţeleagă conceptul acestor intervenţii,
deoarece, în felul acesta, este o abordare multidisciplinară a pacientului, cu
un beneficiu, evident, mai mare. Nu este prima oară când facem această
deschidere către alte specialităţi. Ea a existat dintotdeauna, dar mai
accentuat începând cu anul trecut, pentru că am considerat că, deşi este
important să vorbim între noi, strict în specialitate, avem destule ocazii să o
facem. În aceste condiţii, în afară de colegii cu care colaborăm zi de zi, de
la anestezie şi terapie intensivă, este important să ne întâlnim în cadrul unor
manifestări ştiinţifice şi cu colegii cardiologi şi chiar cu medicii de
familie. Este o colaborare care m-aş bucura să se concretizeze, căci există o
serie de înscrieri, şi sper ca în următorii ani să putem avea o reţea de urmărire
şi de feedback al acestor pacienţi. În această ordine de idei, aş vrea să spun
că şi reciproca este adevărată, în sensul că atât eu, personal, cât şi alţi
colegii ai mei suntem invitaţi şi participăm la Congresul Naţional de
Cardiologie, care va avea loc în luna octombrie, la Sinaia.
În România se fac toate tipurile de operaţii pe inimă
– Aţi fost invitaţi şi la manifestările
medicilor de familie?
– Am
fost la una singură, căci chirurgia cardiovasculară este o specialitate mai de
nişă sau care este percepută ca o specializare ultratehnică, există o oarecare
reţinere. De fapt, lucrurile sunt extrem de simple, iar pentru a fi reuşită,
chirurgia în general şi cu atât mai mult domeniul nostru trebuie să se bazeze
pe concepte foarte simple. Ele trebuie explicate şi înţelese. Nu mă feresc să
spun că există, în 2012, medici care, probabil din cauză că nu au fost informaţi,
nu ştiu că în România se fac toate tipurile de operaţii pe inimă. Urmarea este
că încep să se agite pentru a trimite pacientul în străinătate, ceea ce în 99%
din cazuri este absolut inutil.
– Ce teme sunt înscrise în programul
Congresului?
–
Tematica este destul de cuprinzătoare. Sunt două concepte de organizare a unei
astfel de manifestări. Fie te încadrezi într-o tematică relativ strictă şi
încerci să o epuizezi, fie laşi o tematică mai largă, aşa cum am făcut noi,
pentru ca toată lumea să poată avea acces, şi să încerci să clarifici cât mai
multe domenii cu care te confrunţi zi de zi. Sigur că există o tematică care
vizează actualităţile în tratamentul bolnavului coronarian – care, prin
„modernizarea“ patologiei României, a ajuns practic principala patologie –,
precum şi abordarea pacientului valvular şi a celui vascular. Acestea ar fi
categoriile mari, în care există subtematici referitoare la metodele moderne de
terapie, la tratamentul concertat, vor fi discuţii legate de abordarea
pacientului pe cale chirurgicală sau intervenţională, cu stenturi, angioplastie
coronariană şi când este momentul cel mai bun pentru ele. O altă preocupare
majoră, care în ultimii ani a căpătat o mare amploare, este chirurgia de urgenţă.
Legat de acest punct, aş vrea să fac o menţiune. Sistemul de urgenţă s-a
dezvoltat foarte bine în România în ultimii ani şi a ajuns la nişte performanţe
reale. Mai departe, lucrurile s-au complicat puţin. Paradoxal, prin dezvoltarea
acestui sistem, au ajuns să fie evidente alte deficienţe ale sale. Un sistem
performant îţi aduce mulţi pacienţi, care nu se mai pierd pe drum, ci ajung la
spital, unde trebuie trataţi. Mă refer aici, în primul rând, la bolnavii de
patologie cardiovasculară, la cei cu infarct miocardic, cu disecţie de aortă
sau cu alte patologii severe, care, până acum, nu ajungeau la spital. Nu în
ultimul rând, este şi meritul dezvoltării cardiologiei şi a metodelor de
diagnostic, care diferenţiază cu acurateţe afecţiunile una de alta, există un
algoritm foarte precis pentru sistemul de urgenţă, în momentul în care
pacientul ajunge într-un centru de specialitate. În aceste condiţii, au început
să vină tot mai multe urgenţe, dar banii au rămas aceiaşi, iar oamenii s-au
împuţinat, fie prin ieşirea din sistemul medical, fie prin plecarea în străinătate,
şi mă refer aici atât la medici, cât şi la personalul mediu. Am ajuns astfel în
situaţia de a trebui să tratăm mai multe cazuri, mult mai grele, cu personal
mult mai puţin. Pentru exemplificare, pot spune că în Institutul de Urgenţă
pentru Boli Cardiovasculare „Prof. dr. C. C. Iliescu“ Bucureşti sunt rezolvate
cam 50–60% din urgenţele majore cardiochirurgicale din România. Nu avem
personal suficient şi atunci există, pe lângă lista obişnuită de gărzi, o listă
de aşa-numită „gardă la domiciliu“, formată din chirurgi, tehnicieni de circulaţie
extracorporală, anestezişti şi asistente, care vin de acasă, neplătiţi, uneori
în miez de noapte, pentru a opera un pacient. Ei nu pot fi legal recompensaţi
decât prin acordarea unor zile libere, care, dacă s-ar face, ar însemna să
închidem spitalul. Am încercat să găsim diverse soluţii, am avut tot felul de
promisiuni, dar, în condiţiile actuale, la noi în spital nu este finanţată nici
măcar unitatea de primiri urgenţe, contrar legii, întrucât există temeiul legal
care ar permite finanţarea. Pentru infarctul de miocard, finanţarea se face
prin programul STEMI, care este foarte bun, dar pentru urgenţele chirurgicale
nu există un program similar. Urmarea este că trebuie să operăm din banii
existenţi pentru pacienţii cronici. Inevitabil, creşte lista de aşteptare
pentru aceştia. Deci aici sunt probleme pe care de asemenea trebuie să le
discutăm la Congres, pentru că, la un moment dat, care nu cred că este foarte
departe, fie se găsesc nişte soluţii viabile, fie vom renunţa la statutul de
spital de urgenţă, pentru că nu avem resurse financiare.
Tinerii sunt viitorul
– Ce invitaţi vor veni la Congres?
– Ca
în fiecare an, am încercat să nu vorbim doar noi între noi, ci să chemăm şi
colegi din străinătate şi mai ales colegi care au diverse competenţe în anumite
domenii noi. În acest sens, avem invitaţi de prestigiu din multe ţări şi l-aş
menţiona pe dl prof. dr. Gilles Dreyfus, de la Monaco, precum şi colegi din
Germania, unii de origine română, din Polonia, din Republica Moldova, alături
de colegii din România – nu doar din cadrul specialităţii noastre, ci şi din
anestezie şi terapie intensivă şi din cardiologie, cu nume prestigioase, pe
care le veţi vedea la Poiana Braşov.
– Vor exista şi manifestări conexe, pe lângă
sesiunile de prezentări ştiinţifice?
–
Probabil că vom organiza şi anul acesta un curs precongres pentru colegii
tineri, pentru ca ei să îşi poată exersa manualitatea, în cazul patologiei
coronariene sau valvulare, practicând pe inimi de porc. Este un eveniment care
anul trecut a avut un mare succes. În rest, vor fi sesiunile de prezentări ştiinţifice,
dar am preferat să nu facem simpozioane de firmă, cred că rezultatele, chiar
dacă este vorba de un dispozitiv sau de un medicament, pot fi prezentate într-o
sesiune ştiinţifică, căci vorbim de un alt nivel de prezentare, cu alte cerinţe,
datele sunt mult mai relevante. Va exista şi momentul în care unul dintre
sponsorii noştri – o bancă – va susţine un scurt simpozion despre posibilităţile
de finanţare ale medicilor şi ale medicinii private, nişte posibilităţi care
s-au dezvoltat foarte mult în ultima vreme şi care sunt foarte atractive.
– Vă ocupaţi în continuare de susţinerea
accesului colegilor tineri la cursuri şi Congres? Mai există sesiunea de
postere anul acesta?
–
Da, anul trecut am instituit o noutate care sper să devină tradiţie, ca posterele
colegilor tineri să fie premiate. Se vor acorda premii posterelor pe cele trei
categorii: cardiologie, chirurgie cardiacă şi chirurgie vasculară, tocmai
pentru a încuraja interdisciplinaritatea, având însă ca prim autor pe unul din
colegii tineri. Mai mult, în această direcţie, la una dintre sesiuni va exista
o lucrare a unor studenţi de la cercul de chirurgie al UMF „Carol Davila“, cu
care am avut o colaborare bună, pentru care am susţinut o serie de cursuri şi
demonstraţii practice, ei au participat la cursuri hands-on, au cusut pe inimi de porc etc. În acest context, vor să îşi
prezinte experienţa, ceea ce ne bucură, căci ei sunt viitorul. În aceeaşi
ordine de idei, participarea studenţilor este gratuită, iar pentru rezidenţi
taxa este simbolică, pentru a încuraja participarea medicilor tineri.
Rezultate europene,
finanţare românească
– Ce alte noutăţi sunt pe agenda Congresului?
–
Din păcate, noutăţile vin într-o manieră puţin disproporţionată. În
specialitatea noastră, există tot felul de metode noi, pe care încercăm să le
aplicăm, pe care le-am făcut, dar, în lipsa banilor, nu le putem efectua în mod
curent şi, atunci când discutăm despre o metodă nouă, de exemplu protezele
endovasculare sau valvele transcateter, prezentăm câteva cazuri din România,
iar colegii din străinătate vin cu sute sau mii de cazuri, căci acolo sunt
metode curente, decontate de casele de asigurări. La noi au existat programe
pentru asemenea tehnici noi, care au dispărut, iar din banii curenţi nici vorbă
să le putem susţine. Rezultatul este că pacientul român nu poate să beneficieze
de aceste metode, iar cei mai norocoşi merg în străinătate pentru aceste
proceduri, cu costuri care la noi ar acoperi cinci sau şase cazuri. Cum însă
finanţarea este insuficientă, la noi se doreşte performanţă cu oameni mai puţini,
pe care îi plătim prost, care sunt motivaţi de rezerva de patriotism sau de dăruire,
ce însoţesc profesia medicală, dar şi acestea se termină, căci se uzează în
primul rând rezervele biologice. Dacă nu există niciun fel de recompensă, nici
materială, nici în alte feluri, lucrurile nu pot funcţiona. Voi deveni puţin
cinic, dar pentru noi cel mai simplu este să operăm un pacient compensat,
investigat, programat, care vine pentru o operaţie pe care o ştim şi de cele
mai multe ori pleacă acasă mulţumit. Aceasta în condiţiile în care la noi
mortalitatea este comparabilă cu a marilor centre din Europa, pentru aceleaşi
tipuri de operaţii. Cred, totuşi, că oamenii nu trebuie puşi pe drumuri şi
îndemnaţi să facă cheltuieli pe care nu şi le pot permite, pentru a primi o
asistenţă medicală de aceeaşi calitate.
– Înaintea Congresului SRCCV de anul trecut,
eraţi destul de rezervat, chiar pesimist, în legătură cu soarta specialităţii,
tocmai legat de restricţiile financiare de care am vorbit. Cum au evoluat
lucrurile în anul care a trecut şi cum vedeţi perspectiva de acum încolo?
–
Lucrurile au evoluat la fel de bine ca întreaga ţară… Chirurgia cardiovasculară
nu este o specialitate simplă, ci destul de grea şi te pedepseşte imediat, eşecul
unei operaţii se vede în mod dramatic. Uneori, poţi face operaţia corect şi
totuşi pierzi pacientul, fără să ştii de ce. Există însă şi mari satisfacţii,
pentru că, recunosc, ce poate fi mai frumos decât să operezi pe inimă: opreşti
inima unui pacient, operezi şi apoi o porneşti din nou. Însă chiar şi aşa, sunt
puţini cei care se îndreaptă spre această specialitate, la rezidenţiat sunt
locuri destul de puţine, deşi e un aspect ce s-a mai corectat în timp, însă
chirurgia vasculară este încă puţin dezvoltată. S-au mai creat câteva centre,
pe lângă spitale judeţene, care funcţionează, anul trecut a început oarecum să
funcţioneze şi chirurgia cardiacă la Constanţa, deci lucrurile încep să se mişte.
Nu trebuie făcută chirurgia doar într-un centru sau în două-trei centre mari
din ţară, dar, atâta vreme cât nu este finanţare corectă, nu cred că se va
realiza nimic. Au început sau încearcă să apară timid şi nişte centre private,
dar în condiţii financiare foarte discutabile, căci finanţarea sistemului în
totalitatea sa este deficitară şi nu înţeleg de ce. Nu înţeleg de ce nu putem
canaliza banii către performanţă, nu înţeleg de ce trebuie să se dea bani
tuturor doar pentru că există. E bine că s-au închis unele spitale, problema
este însă pe ce criterii s-au închis, căci acestea de fapt nu au existat sau nu
au fost făcute publice. Pe nişte criterii corecte însă, asistenţa medicală
trebuie restructurată şi banii focalizaţi acolo unde se face performanţă,
pentru că nu este normal – şi încă se întâmplă în foarte multe locuri, poate în
80% din cazuri în România – ca un pacient care se prezintă la spital să fie
internat, a doua zi se recoltează analize, în a treia zi se interpretează şi în
a patra zi este trimis la Bucureşti. Iar spitalul respectiv primeşte finanţare
pe caz la fel cum primim noi la Institutul „C. C. Iliescu“… Sigur că luăm bani
mai mulţi prin sistemul de complexitate al intervenţiei, dar nu este firesc aşa.
Cunosc sistemul, am avut discuţii cu responsabilii, întrebând ce justificare
are o secţie de chirurgie cu operabilitate de 15% pe an, în condiţiile în care
există chirurgie la 30 km distanţă, într-un mare spital judeţean, motivaţia
fiind aceea a menţinerii personalului angajat, independent de alte criterii.
Bineînţeles că totul pleacă tot de la subfinanţarea sistemului, căci nu există ţară
în Europa cu o finanţare mai mică pe cap de locuitor şi de aici porneşte totul.
RENADA
– În urmă cu aproape un an, aţi lansat
Registrul naţional al disecţiilor de aortă (RENADA). Cum a decurs acest prim an
de activitate? Se va vorbi despre rezultate la Congres?
–
Bineînţeles că se va vorbi despre rezultatele concrete, deşi cu timiditate. Din
acest motiv, vom explica încă o dată cum funcţionează. Norocul este că datele
se pot introduce şi în timp real, dar şi retroactiv. Acest Registru este
conceput în aşa fel încât un pacient să poate intra pe oriunde, el poate fi
înregistrat începând de la medicul de familie, spitalul care l-a trimis sau
spitalul care l-a operat, dar nu poate fi înregistrat decât o singură dată, pentru
că sistemul îl recunoaşte şi atunci datele pot fi introduse de la orice capăt
al acestuia. Sper ca în câţiva ani să avem nişte rezultate utile, căci într-un
an nu putem introduce toate datele. Mai mult, încercăm să introducem şi datele
pacienţilor la care avem dosarul complet, începând cam din anul 2005, pentru a
avea un număr de pacienţi şi date care să ne poate conduce la nişte concluzii
practice, şi să arate direcţiile de dezvoltare, care metode sunt mai bune, ce
atitudine terapeutică este mai bună, pe medicină bazată pe dovezi.
– În încheiere, ce mesaj adresaţi colegilor şi
pacienţilor?
–
Pacienţilor în primul rând, pentru că eu consider că ei reprezintă centrul
activităţii noastre. Mă mândresc că anul acesta am primit un premiu al Asociaţiei
Pacienţilor, pentru care le mulţumesc. Mesajul este să nu îşi piardă speranţa.
Noi încercăm să îi ajutăm şi să le rezolvăm problemele în condiţii cât mai
bune, în aşa fel încât ei să sufere cât mai puţin şi să beneficieze de condiţii
civilizate, ceea ce, în paranteză fie spus, chiar s-a realizat, pentru că se
poate să fie trataţi corect şi să li se respecte demnitatea, dreptul la viaţă şi
dreptul la sănătate. Cel puţin din partea noastră. Colegilor mei le transmit că,
dincolo de activitatea profesională, care sigur că ne ocupă o mare parte a
timpului, noi, alături de pacienţi şi cu susţinerea lor, pentru că nu există
contradicţie între aceste două categorii, ci sinergie, trebuie să ne luptăm
pentru un sistem medical măcar decent în România.
.jpg)
