Dr. Dan
Blăguţiu
visa să devină specialist în chirurgie cardiovasculară, până când, în timpul
unor stagii de practică efectuate în Franţa în vacanţele de vară din anii
studenţiei, a înţeles că locul lui este în ATI. A făcut rezidenţiatul la
Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş. Aici şi-a cunoscut soţia, în filtrul
sălii de operaţie. Ea se pregătea să devină chirurg. Acum lucrează împreună, la
Spitalul Orăşenesc Luduş.
– Cu
ce probleme se confruntă un specialist ATI în România?
– Lipsa fondurilor, în primul rând. În
special legat de materiale, dar şi salariul contează destul de mult. În al
doilea rând, este o lipsă de organizare a întregii activităţii: şi la nivel de
ATI, şi legătura cu alte secţii. Dar totul pleacă de la bani, nu există
materiale, fie nu sunt anumite echipamente de care ar fi nevoie sau nu sunt
disponibile în cantitatea necesară. De exemplu, ventilatoare. Pe cine ventilezi
dacă nu ai suficiente ventilatoare? În jurul acestei probleme se învârte totul.
Sunt mai mulţi centri de putere, în special în clinicile mai mari. Eu acum sunt
într-un spital mai mic, e mai uşor de organizat, într-un spital mai mare sunt
mai mulţi medici mari, nu neapărat şefi, dar sunt şefii indirecţi. Ei au
prioritate la echipamente. Nu doar după logica bolnavului, ci câteodată şi după
logica ierarhică. Teoretic, sunt nişte criterii, dar la noi se aplică şi
regula: cel mai mare decide că bolnavul lui are prioritate. La asta mă refer
prin dezorganizare. Ai nevoie de resurse, şi apoi de-o politică prin care să le
foloseşti corect.
– S-au
îmbunătăţit lucrurile în specialitate de când există un program naţional pentru
ATI?
– Da, simt că este mai bine. E loc de mult
mai bine, dar nu mai e cum era în timpul rezidenţiatului. La noi la spital încă
nu au ajuns fondurile. Sunt nişte condiţii pe care trebuie să le îndeplinească
spitalul, în primul rând să fie cu serviciu de gardă, cu medic 24 de ore. La
noi, există un fel de serviciu de gardă: medicii sunt plătiţi prin PFA ca să
facă gardă. E un spital de categoria 4. Se face şi la noi dosarul pentru a
intra în program, sper că vom beneficia şi noi.
– De ce aţi ales ATI?
– Îţi dă un anumit fel de-a înţelege
lucrurile şi bolnavii, fiziopatologic înţelegi o grămadă de boli. Asta mă
atrage, este un fel de reţetă pentru toată patologia, vezi realitatea, tratezi
imediat, se poate jongla foarte mult, totul e foarte logic. Dacă gândeşti şi ai
cu ce să lucrezi, poţi să faci foarte multe tratamente fără ca neapărat să ştii
cauza exactă. Am văzut că asta mi se potriveşte, simt că m-am născut pentru
asta. N-am ştiut de la început. Ca student, am lucrat în Franţa. Voiam să mă
fac chirurg cardiovascular. Am început la cardiologie, după care m-au trimis la
operaţii pe inimă. Profesorul de cardiologie îl cunoştea pe şeful clinicii de
anestezie de la chirurgia cardiovasculară. Şi am ajuns să văd operaţia de la
capătul bolnavului. M-a lăsat să intubez, din anul II de facultate. Am văzut
toate monitorizările, toate cateterele care se puneau şi mi-am dat seama că eu,
de fapt, mă uitam foarte mult la monitoarele bolnavului, că îmi place treaba
asta, o înţeleg şi că mă interesează mai mult decât chirurgia.
– V-aţi gândit să vă întoarceţi să lucraţi în
Franţa?
– Da, m-am gândit. Mi s-a şi propus, dar am
ales România. Vă daţi seama că nu financiar, nici pragmatic, dar mă bucur
sincer că am rămas.
– Cum funcţionează relaţia dintre îngrijirea
prespital şi asistenţa spitalicească?
– În acest moment, există o discrepanţă mare
între ce înseamnă serviciu mobil de urgenţă şi restul spitalului. SMURD este un
serviciu bun, cu mai multe fonduri decât celelalte, este bine pus la punct, ei
fac tot ce trebuie ca să aducă bolnavul până la spital, dar, dincolo de asta,
nu se poate ocupa aproape nicio specialitate suficient de bine de bolnavii care
ajung la UPU. Sunt depăşiţi. Din cauza lipsei personalului, a fondurilor, a spaţiilor
de primire a bolnavilor.
– Cum comunicaţi cu medicii chirurgi din
spital?
– La noi, comunicarea este foarte bună, dar
n-am trăit acelaşi lucru în spitalul din Târgu Mureş. Acolo existau tot felul
de presiuni. De exemplu, există anumite probleme medicale ce pot pune probleme
în timpul anesteziei şi al operaţiei şi după, cum ar fi un astm decompensat. El
trebuie tratat un pic şi înainte de operaţie. O zi, două, dacă se poate
temporiza intervenţia. Un flutter, în mod normal, la operaţie cronică, trebuie
tratat înainte de operaţie, nu în paralel cu anestezia să faci şi încărcare cu
antiaritmic. Acestea sunt probleme care, după anestezie, pot să omoare bolnavul
sau să îi crească zilele de spitalizare. Sunt lucruri care ţin de siguranţa
pacientului, de corectitudinea tratamentului.
– Există suficiente oportunităţi în ţară
pentru pregătirea specialiştilor în ATI?
– Da, în general. Excepţia ar fi partea de
ecografie în reanimare. În specialitatea noastră, sunt de făcut câteva lucruri
de bază: să vezi cum bate inima, dacă este lichid în pleură. Un curs de
ecografie de urgenţă, nu pentru diagnostice complexe, nu prea există la noi.
– Vă întâlniţi cu soţia şi în sala de operaţii?
– Da, eu sunt singurul anestezist pe
chirurgie generală, deci, când operează, sunt anestezistul ei. În rezidenţiat,
încercam să ne punem gărzi împreună, ne vedeam câte cinci minute. Acum, având
copil, căutăm să ne punem gărzi separat. Mai povestim pe drum când mergem la
spital, la întoarcere, ne mai vedem în spital. Mă bucur că lucrăm în acelaşi
domeniu, nu ştiu dacă te poate înţelege la fel cineva din afara medicinii.
– Ce v-a făcut să optaţi pentru spitalul din
Luduş?
– În primul rând, pentru copil e mai bine,
avem ceva mai mult timp decât am fi avut la un spital de urgenţă. La fel de
important, profesional, aici se poate organiza altfel activitatea, am avut mai
multă deschidere. În spitalul mare, ne trezeam că vedeam bolnavul prima dată
înainte cu o oră de operaţie – de fapt, schimbai cinci cuvinte şi-apoi făceai
anestezia. Nu cred că e corect. Nu mă refer la urgenţe, ci la operaţiile
programate. Acolo altfel nu se putea, că, dacă amânai bolnavul o zi, nu mai găseai
loc în program, erau programate alte intervenţii.
.jpg)
