Dr. Adina
Nechita
și-a propus încă din primii ani de facultate să facă
oftalmologie, iar la absolvire putea să aleagă orice specialitate.
A început rezidențiatul la Spitalul „Sf. Spiridon“ din Iași,
în anul 2000. A fugit însă de-acolo după un an. Spune că au
speriat-o aproape la fel de tare sistemul de nepotisme, șobolanii
din toalete și numărul mare de rezidenți de care trebuia să se
ocupe un singur îndrumător. Și-a terminat pregătirea la Spitalul
Militar din București și, aproape imediat după, s-a angajat la
Spitalul Providența din Iași. Cincisprezece ani mai târziu, simte
că aici poate opera, așa cum a învățat de la profesorii ei din
Capitală, și are condițiile necesare pentru a-și îngriji cu
demnitate pacienții. Și-ar dori doar ca pacienții să ajungă mai
devreme la oftalmolog.
– Cu
ce probleme vă confruntați, ca medic într-un spital din Iași?
– Poate în ultima vreme mai puțin,
dar, până acum doi-trei ani, cel puțin la copii, aveam foarte
multe cazuri care ajungeau prea târziu la medic: strabisme, vicii de
refracție necorectate la timp... Dacă un copil nu este trimis la
doctor până la 5–6 ani, ulterior este prea târziu ca să mai fac
ceva. Lipsește educația medicală, iar atitudinea medicilor de
familie face ca părinții să îl aducă prea târziu la medic. Și
prea multe metode de rezolvare nu avem. În ultimii doi ani, din
fericire, prezentarea la medic este mai promptă, ceea ce, mai ales
la copii, este foarte important.
– Nu
există programe de screening?
– Programul nostru de screening
este să dăm un anunț: „Vă dăm gratis ceva“. Altfel, omul nu
înțelege. Deși, în baza unui bilet de trimitere, oricum ar fi
gratuită consultația.
– Dar
trebuie să dea cineva biletul de trimitere.
– Da, e foarte „greu“ de mers la
medicul de familie. De câțiva ani, Mitropolia, de care ține
Spitalul Providența, face anual niște campanii cu sintagme de tip
„pachet promoțional“. Aiurea, e, de fapt, același lucru de care
ai beneficia cu bilet de trimitere. Numai că „vă ofer ceva
gratis“ are, în populația generală, efectul unui cuvânt magic.
Dacă spunem „primim cu bilet de trimitere“, nu se întâmplă la
fel. Or, dacă spui pachet promoțional cu consultație gratuită!...
Reclama e sufletul consultațiilor. Educația generală este cu totul
scăzută și a scăzut în ultimii ani.
– Inclusiv
în rândul medicilor?
– Aici e problema: pacienții
aceștia ajung la niște medici de familie care preferă întâi să
rezolve pe loc ce pot ei rezolva, iar pe urmă, când dau de greu:
„Hai, du-te și la oftalmolog“. Vă spuneam că a apărut totuși
o schimbare, pacienții au început să se revolte, să își ceară
drepturile. Acum doi ani, o persoană era să își piardă ochiul
fiindcă n-a fost trimisă la timp. De-atunci, li s-a făcut frică
și primesc pacienți, nu mai am aer – chiar dacă n-au nimic și
tot vin. Ceea ce e foarte bine, dar nu ar trebui să fie nevoie să
dai cu parul în cap ca să se prezinte pacientul. Dacă omul are o
vârstă înaintată sau, din contră, e un pacient de vârstă
preșcolară, trebuie să meargă la consultație la oftalmologie.
Chiar înainte de a intra în școală sau la grădiniță, să facă
de rutină un consult. Iar la ceilalți, dacă se vede o problemă,
să nu încerce medicul de familie să rezove el, că nu are cum, nu
știe. La orice boală, dacă nu se fac lucrurile la timp... Medicul
nu e Dumnezeu, încearcă să rezolve ce se poate.
– Sunt
și afecțiuni la care screeningul ar trebui făcut la naștere.
– Da, de exemplu, pentru
retinopatia prematurității, la Maternitatea „Cuza Vodă“,
doctorul Narcis Berlea face screening la toți nou-născuții. El
singur și-a achiziționat instrumentele, inclusiv un laser special
pentru copii, care rezolvă problema la naștere. Așa că toți
copiii sunt văzuți, rezolvați. Și monitorizați apoi – ori la
noi, ori la Spitalul „Sf. Spiridon“. În schimb, nu există un
program de screening. La cealaltă maternitate, „Elena Doamna“,
nu face nimeni screening. Dacă sesisează mama sau medicul de
familie că nu vede copilul, aduce apoi copilul la medic. La „Cuza
Vodă“ se întâmplă fiindcă așa au vrut managerul și medicul
respectiv. Nu sunt programe dirijate la nivel național. Iar în
București e același lucru. Ar trebui să existe programe pe
retinopatia prematurității, cataractă congenitală, glaucom
congenital. Sunt foarte multe probleme la care noi ne întâlnim deja
cu cazul depășit. Dacă îl vedem la o lună, două, deja e orb
copilul.
– La
polul opus, la vârstnici cum este?
– În 80% din cazuri, vin din
proprie inițiativă, pe foarte puțini îi trimite medicul de
familie. Cel puțin de când cu restricțiile impuse de casa de
asigurări, vizavi de numărul de bilete de trimitere. Se roagă
bietul pacient în genunchi pentru un bilet de trimitere. Dar, dacă
trebuie să aleagă între cardiologie și oftalmologie, de exemplu,
vor alege cardiologie. Și medicul de familie, și pacientul. Pentru
că vârstnicul spune: „E, nu mai citesc eu acum, nu mă mai uit la
televizor“. Sau fiindcă se teme că va trebui să dea bani la
medic, amână orice drum la specialist. La noi încă există
mentalitatea de șpagă: pacientul știe că trebuie să dea, medicul
știe că trebuie să primească.
– Ține de educația medicală și
cred că o vină are și medicul de familie. Pentru că, dacă
medicul ar trimite: „du-te acolo că nu îți cere nimeni nicio
șpagă, îl reclami dacă îți cere“, altfel ar sta lucrurile. Și
este un cerc vicios, pentru că, dacă nimeni nu ar da, și medicii
ăștia s-ar comporta ca lumea. Nu există pădure fără uscături.
Cu un mic efort, s-ar putea dezbăra acest obicei. Importantă este
creșterea calității profesionale. Faptul că medicul din sistemul
de stat lucrează și în privat este prima greșeală după mine.
Dacă tu la stat ai o sută la ușă și le spui: „mi s-a terminat
programul, n-am timp să te văd, vino la cabinetul meu privat“,
atunci ce să se întâmple? E mai mult decât aberant. În Germania,
în Franța, pe unde am mai fost, nu există așa ceva. Lucrezi ori
la stat, ori în privat. Ba, mai mult decât atât, în Essen, de
exemplu, profesorul avea un nepot la medicină, tocmai termina
rezidențiatul. La repartizare era obligatoriu să fie la cel puțin
două landuri distanță! Ca să se evite orice problemă sau acuză
de nepotism. La noi nu se ține cont de lucrurile astea. Ți-e permis
să lucrezi în șapte locuri. Cum să lucrezi în șapte locuri?
Scade calitatea profesională, scade calitatea morală, îți scad
toate standardele. Dacă eu am cabinet privat, cum să mă intereseze
să atrag fonduri pentru clinica de la stat? Vă povesteam de clinica
Spitalului „Sf. Spiridon“. Încă sunt wc-uri turcești,
ruginite, murdare, ca pe vremea rezidențiatului meu. Probabil că
acum nu mai sunt și șobolani, dar oricum e ceva inadmisibil. Și în
multe locuri e așa: profesorul trăiește pe picior de miliardar,
dar clinica o ținem cu toaletele murdare. Omul sfințește locul.
Dacă omul ar fi interesat ca în clinica aia să fie ca lumea, n-ar
mai avea ce căuta în privat. Au trecut atâția ani de la
Revoluție, dar noi încă ne temem. Hai să tăiem o dată mâța în
două. Toți se tem: „dacă zic ceva de ăla, o să îmi facă ceva
la nu știu ce examen“ sau „o să mă mai întâlnesc cu el nu
știu unde“. Foarte puțini oameni sunt de calitate și au înțeles
lucrurile astea. Cred că clinica din Spitalul Militar Central din
București este singura pe care am găsit-o relativ corectă în
acest sens. Sunt oameni care nu țin nu știu câte posturi blocate
pe vecie, pentru toate neamurile. Dar sunt foarte puține locuri în
care să mai funcționeze dreptatea pe această linie.
.jpg)
