MÉDECINS SANS FRONTIÈRES (MSF), cunoscută românilor și sub numele de „Medici fără frontiere”, este o organizaţie nonguvernamentală umanitară internaţională cu peste 45.000 de membri în 150 de ţări. Proiectul a fost pornit în decembrie 1971, la Paris, de 13 medici și un grup de jurnaliști, cărora li s-au alăturat 300 de voluntari. Datorită MSF, oameni din peste 70 de ţări beneficiază de asistenţă medicală umanitară. Organizaţia intervine atunci când viaţa și sănătatea oamenilor sunt puse în pericol din cauze diverse: conflict sau război, dezastre naturale, epidemii, mortalitate crescută.
Etica medicală, imparţialitatea, transparenţa și neutralitatea sunt câteva dintre principiile de aur păstrate și astăzi de organizaţia MSF, ale cărei fonduri provin 90% din donaţii particulare, prin aproximativ șase milioane de donatori individuali.
În ultimii cinci ani, 35 de români au fost recrutaţi de organizaţia MSF, iar în acest moment, cinci români se află în misiuni. Printre voluntarii care au participat în misiunile din cadrul proiectului MSF se numără și asist. med. Iulian Sîrbu.

ÎN MEDICINĂ NU E LOC DE PANICĂ

Iulian Sîrbu este voluntar la Crucea Roșie din anul 2005, iar din 2009 este asistent medical generalist. A început colaborarea cu MSF în 2017, sub egida căreia a participat la trei misiuni în Sudanul de Sud, Iordania și Republica Democrată Congo. În paralel, a efectuat alte două misiuni, independent de MSF, în Irak și Argentina. În prezent, locuiește într-un sat din judeţul Gorj și își caută un loc de muncă.
Ce a cântărit în decizia dv. de a face parte din organizaţia MSF?
Îmi place să lucrez pentru oameni care au aceleași valori ca ale mele. Consider că în domeniul medical trebuie să existe o etică riguroasă, astfel încât pacienţii să fie trataţi corespunzător indiferent de statutul social și financiar, ceea ce nu am văzut întotdeauna în sistemul public de sănătate. Am considerat că MSF nu face niciun fel de diferenţiere de acest fel, ceea ce s-a dovedit a fi adevărat.
Cum a început colaborarea cu MSF?
Nu m-am gândit niciodată că voi pleca în afara ţării să ofer asistenţă medicală. Auzisem de MSF încă de când eram voluntar la Crucea Roșie, însă știam că una dintre condiţiile de bază ale organizaţiei era să ai minimum doi ani experienţă în muncă și cunoștinţe medii de limba engleză și limba franceză. În cazul meu, lipsa cunoștinţelor de limba franceză mă dezavantaja. În 2016, am aplicat hotărât, iar colaborarea a început în ianuarie 2017, în prima misiune din cadrul MSF – în Sudanul de Sud.
Care este rolul asistentului medical în astfel de misiuni?
Depinde foarte mult de misiune. În Sudanul de Sud ofeream servicii de asistenţă medicală comunitară – am recrutat și am format o echipă de community healthcare workers. În urma cursurilor de formare, participanţii puteau să trateze afecţiuni precum diareea acută și malaria. Au dobândit niște noţiuni de bază astfel încât să se descurce singuri în comunităţile lor. În Iordania am coordonat de la distanţă activitatea a trei spitale din Siria sprijinite de MSF. Acolo ofeream suport logistic, traininguri prin Skype și aveam o reţea de telemedicină prin care colaboram cu medicii. Cea de-a treia misiune a fost în Republica Democrată Congo.

Cum diferă asistenţa medicală de acasă de cea din misiunile MSF?
Este foarte important ca membrii echipei medicale, dar nu numai, să urmeze niște proceduri simple, clare. Consider că actul medical nu trebuie să fie condiţionat de posibilităţile financiare și de statutul social al pacientului. Din păcate, în România, medicina este condiţionată de aceste lucruri, iar asta duce la un tratament inechitabil al pacientului fără posibilităţi. Așa cum organizaţia MSF a identificat anumite grupuri-ţintă prioritare, cred că se poate și la noi.
Cum sunt stabilite aceste grupuri?
De exemplu, copiii cu vârsta de până în cinci ani și femeile reprezintă un grup-ţintă. Se acordă o atenţie deosebită femeilor, în special la vârsta procreării. Dacă într-o comunitate aproape toţi oamenii ar avea nevoie de noi, au întâietate femeile și victimele agresiunilor – armate sau domestice. Prioritatea este acordată civililor, pentru că până la urmă noi eram la dispoziţia celor care erau victime ale diferitelor violenţe.
Au existat momente de panică?
Nu ai timp de așa ceva, trebuie să te concentrezi pe ce ai de făcut. Cred că viaţa te pregătește pentru astfel de situaţii. Dacă până atunci nu ai ieșit din zona de confort, va fi greu. Experienţa personală contribuie mult.

Pe cine iei în barcă

Aţi fost nevoit să faceţi faţă unor situaţii-limită?
Erau momente când trebuia să iau decizii grele atât din punct de vedere medical, cât și uman. Am ajuns cu o barcă de o capacitate de 12 persoane la 100 de km de spitalul MSF. La un moment dat, aceasta s-a umplut și mai erau mulţi alţi pacienţi pe mal. Atunci a trebuit să decid cu cine plec spre spital, având de ales între un pacient de 70 de ani care suferea de Kala Azar, o boală tropicală, sau o mamă cu un copil subnutrit.
Ce aţi decis?
Decizia de atunci a fost să luăm în barca respectivă mama și copilul. De regulă, în funcţie de situaţie, fie decizi tu la faţa locului, fie te consulţi cu coordonatorul medical și hotărâţi împreună.
Cât de importantă este comunitatea?
Au fost momente când, în colaborare cu farmaciști, am trimis antiretrovirale unui grup de victime ce au fost agresate sexual, la 100 de km de unitatea noastră, printr-un gardian al spitalului, care a mers până acolo pe jos pentru că era aproape imposibil de ajuns cu mașina. În astfel de situaţii, sprijinul comunităţii e foarte important. Comunitatea trebuie să înţeleagă cine ești, de ce ești acolo, cum le poţi oferi ajutor și cum te poate ajuta și ea. Nu de puţine ori am apelat la sprijinul localnicilor pentru a scoate o mașină din noroi sau pentru a ne caza peste noapte atunci când ne deplasam de la unităţile MSF.

Cum este privit sprijinul MSF?
Poate că pe mine mă vedeau pentru prima dată în viaţa lor. Însă tricourile cu logoul MSF, mașinile inscripţionate nu le vedeau pentru prima dată, ei știau despre ce este vorba. Noi ne întâlneam cu liderii acestor comunităţi, aveam o discuţie și apoi ne apucam de lucru. Le explicam care este exact rolul nostru acolo, pentru că oamenii au tot felul de așteptări. Odată ce văd mașinile sau dacă observă că ai un telefon, spre exemplu, localnicii vor avea tot felul de cerinţe, pentru că ei consideră că ai bani. Într-un fel foarte politicos îţi vor cere lucruri.
Ce vi s-a cerut?
Ţi se cere mâncare, de exemplu. Atât ca reprezentant al organizaţiei, cât și ţie personal. Atunci oferim explicaţii despre care este scopul nostru acolo exact. Spre exemplu, copiilor malnutriţi cu vârsta între șase luni și cinci ani le măsuram circumferinţa superioară a braţului și, în funcţie de rezultat, le suplimentam hrana cu alimente terapeutice.
V-aţi confruntat cu bariere lingvistice în activitatea dv.? Cum le-aţi depășit?
Nu ești niciodată singur faţă în faţă cu un pacient. Întotdeauna este cu tine un membru al staffului local care vorbește limba engleză și limba de acolo. Nu suntem puţini în astfel de situaţii. În Iordania aveam un translator ce traducea conversaţiile pe care le aveam cu colegii mei.

Românii și voluntariatul

Aţi mai cunoscut români în cadrul proiectului?
Asistenţi medicali nu am mai întâlnit. Refuz să cred că aș fi singurul asistent român voluntar MSF. Am întâlnit doi medici români la un eveniment din București. În Amman am cunoscut o colegă psiholog, iar în Sudanul de Sud am avut un coleg inginer. Știu că mai sunt ingineri, administratori români în MSF.
De ce refuză medicii, asistenţii să participe la astfel de proiecte?
De regulă, românii au un simţ al proprietăţii foarte dezvoltat, un dor de casă puternic și o relaţie mai strânsă cu rădăcinile. Mi se pare ciudat, pentru că avem mult personal medical care lucrează în străinătate, dar când vine vorba de o organizaţie de acest fel, fac un pas înapoi. Cred că unul dintre motive ar fi lipsa informaţiei. Nu știu câţi români au auzit de MSF. Poate și considerentele ce ţin de familie influenţează această decizie. Depinde mult și de stilul de viaţă, sunt oameni care doar asta fac – merg din misiune în misiune. Cei care vor să participe trebuie să înţeleagă mai întâi ce îţi poate oferi această experienţă.
Ce abilităţi trebuie să aibă un asistent medical pentru a face faţă misiunilor MSF?
Sunt anumite calităţi de ordin uman. Să fii deschis către un mediu multicultural, pentru că va trebui să te adaptezi anumitor situaţii. Să fii responsabil, diplomat, să nu ai orgoliu, pentru că de multe ori vei fi într-o poziţie în care trebuie să coordonezi o echipă medicală. Trebuie să fii mereu dispus să înveţi de la alţii.
Un sfat pentru cei care vor să se înscrie ca voluntari în astfel de misiuni?
Să își urmeze instinctele și să își găsească motivaţia. Să se gândească foarte bine la scop. A oferi cuiva o șansă la mai bine este un lucru extraordinar, iar MSF asta face. De multe ori ai responsabilitatea de a coordona și de a împărtăși din cunoștinţele tale. Alteori, cu apă potabilă și săpun, poţi preveni o serie de maladii transmisibile într-o comunitate, fără a avea nevoie de antibiotice.
Ce aţi apreciat mai mult când v-aţi întors din misiuni?
Faptul că la noi în ţară ești la un clic distanţă de a-ţi comanda orice. Pe când acolo, dacă nu găseam ceva pe piaţa locală, trebuia să iau legătura cu un coleg care se afla în capitala ţării respective, să îmi trimită acel lucru. Am apreciat mai mult lucrurile banale de zi cu zi.
Aţi mai participat și la alte misiuni, în afară de cele MSF?
Prima mea misiune în afara ţării a fost în Irak pentru vreme de un an în 2010, iar în 2011 m-am întors pentru câteva luni. Lucram într-o bază militară americană și ofeream servicii de medicina muncii împreună cu un doctor român. Tot în 2011, am mai participat alături de Marius Roca și sub îndrumarea dr. Gabriel Panait la o expediţie medicală în Argentina.