Congresul Asociaţiei Române a Traumatologilor şi
Ortopezilor Pediatri (ARTOP), ajuns la a şaptea ediţie, se desfăşoară anul
acesta în comun cu cursul regional al Societăţii Europene de Ortopedie
Pediatrică (EPOS), în perioada 12–15 noiembrie, la Bucureşti. Prof. dr. Gheorghe Burnei, şeful
Clinicii de Ortopedie pediatrică de la Spitalul Clinic de Urgenţă „Maria
Sklodowska Curie“, spune că prezenţa la congres va fi masivă, practic toţi
membrii asociaţiei vor participa, alături de medici din alte specialităţi înrudite,
rezidenţi, studenţi. Printre conferenţiari sunt şi invitaţi din SUA, Israel,
Republica Moldova. Cursul EPOS va fi susţinut de cinci lectori din staff-ul
societăţii.
– Ce tematică are
congresul de anul acesta?
– Sunt două teme mari,
scolioza idiopatică şi paraliziile cerebrale, plus o secţiune varia. Am ales în
primul rând scolioza idiopatică pentru că la ora actuală în România trăim
perioada în care, din diverse motive, pacienţii nu se prezintă la momentul
oportun pentru intervenţie operatorie. Scolioza idiopatică este diagnosticată
tardiv şi, în acelaşi timp, ne creează şi mari dificultăţi terapeutice.
– Care
ar fi cauza prezentării tardive?
– În primul rând, lipsa
de educaţie în familie şi la şcoală a pacienţilor, lipsa de preocupare a părinţilor
sau consulturile şcolare care se nu fac. Nu aş vrea să exclud nici medicii, pentru
că nu-i depistează la timp.
Program practicat după ureche
– Când
ar trebui depistaţi copiii cu scolioză idiopatică?
– În mod normal, la vârsta
de 8–10 ani. Atunci debutează această afecţiune, iniţial printr-o atitudine
scoliotică, adică o deformare a coloanei vertebrale în plan coronar, care nu
depăşeşte zece grade. Când depăşeşte zece grade, deja devine o scolioză
idiopatică. Ea trebuie tratată corect în teritoriu până la o deviaţie a
unghiului Cobb de 40 de grade. În faza iniţială, pacientul trebuie să facă
tratament recuperator, cultură fizică medicală şi balneofizioterapie, la peste
20 de grade să poarte un corset, iar când ajunge la 40 de grade, trebuie să fie
luat în evidenţă la un centru chirurgical în care se fac intervenţii operatorii
pentru această afecţiune.
– Şi dacă nu parcurge
toate aceste etape?
– Orice tergiversare peste 55–60 de grade face
ca deformările să devină aşa de mari încât chiar să producă modificări la
nivelul plămânilor, al inimii, iar intervenţia operatorie să devină foarte
dificilă şi riscurile extrem de mari.
– Ce se întâmplă cu
programul de screening conceput pentru această afecţiune?
– Într-adevăr, există
un program naţional de screening şcolar în România, dar a fost practicat după
ureche, în anumite centre-pilot, nu a
fost extins niciodată la nivel naţional.
– De ce?
– Pentru că nu este compatibil cu sistemul de
organizare, cu legislaţia existentă şi normele de utilizare în spital. Nu se
cunosc aceste realităţi. A fost neconcordanţă între conceptul pus pe hârtie şi
realitatea din teren. Ca atare, noi acum vrem să avem o discuţie în cadrul
acestui congres despre modul cum trebuie să-şi aducă fiecare judeţ, cu
reprezentanţii pe care îi are, contribuţia pentru ca în cooperare şi colaborare
cu medicii de familie sau medicii şcolari, acolo unde sunt, să poată să
depisteze precoce aceste afecţiuni, care să poată fi tratate, până la 40 de
grade, în judeţ, iar după aceea pacienţii să fie trimişi în centrele unde se
operează: Iaşi, Constanţa, Bucureşti. Dacă se tratează la momentul oportun,
costurile sunt foarte scăzute, în raport cu costurile pentru intervenţiile
operatorii.
– Şi a doua temă
ce va fi discutată?
– Este vorba despre paraliziile cerebrale.
Dorim să creăm o concordanţă de idei între noi şi cei care fac recuperarea, în
privinţa intervenţiilor operatorii, a tehnicilor care se utilizează,
profilaxiei unor complicaţii grave ca urmare a lipsei unei intervenţii
operatorii minime făcute la momentul oportun.
Specialitate desfiinţată prin dezinteres
– În 2006, specialitatea Ortopedie pediatrică a
fost desfiinţată prin ordin de ministru. Cum a influenţat respectiva măsură
acest domeniu medical?
– Desfiinţarea specialităţii a redus mult
activitatea şi calitatea actului medical în acest sector. Multe centre care au
reuşit să îşi păstreze nivelul practic s-au sufocat sub numărul mare de pacienţi.
Timp de şase ani nu s-au mai format cadre în acest domeniu, în condiţiile în
care oricum exista un deficit major. Într-o oarecare măsură, am încercat să anihilăm
această lipsă de personal prin eforturi susţinute, număr mare de consultaţii şi
de intervenţii. Cu toate acestea, mulţi pacienţi încă trebuie să stea în aşteptare
pe o listă care uneori depăşeşte un an.
– Cum de aţi
permis dumneavoastră, profesioniştii din sistem, să se întâmple acest lucru?
– La momentul desfiinţării,
exista o organizaţie profesională care ne reprezenta, însă, din păcate, a fost
complet dezinteresată de acest aspect, nu a făcut nimic pentru a apăra
interesele specialităţii noastre. În aceste condiţii, am intervenit noi, cei
care am înfiinţat ARTOP, pentru a ne apăra drepturile, deoarece această
specialitate există de mai bine de 100 de ani în România. În urmă cu trei ani
am reuşit reînfiinţarea ei, iar după o tergiversare de un an – că aşa suntem
noi obişnuiţi – au apărut şi medici tineri care să îmbrăţişeze această meserie.
Deja avem două serii a câte 20 de medici rezidenţi pe care îi pregătim în
centrele mari din ţară. Sunt câteva centre care au capacitatea şi competenţa de
a pregăti tineri rezidenţi, care după cinci-şase ani pot ajunge specialişti. În
acest fel vom putea detensiona puţin numărul mare de consultaţii care se dau în
anumite centre, asigurând o asistenţă medicală de calitate în fiecare judeţ.
Deficit
mare de medici
– Acum câţi specialişti mai sunteţi şi ce
necesar ar fi la nivelul întregii ţări?
– Practicanţi cu titlul de ortopezi pediatri
sunt vreo 20, iar chirurgi şi ortopezi pediatri în jur de 40–50. În total,
suntem vreo 60–70 de specialişti distribuiţi în cele câteva centre din ţară:
două centre în Bucureşti (Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Maria
Sklodowska Curie“ şi Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore
Alexandrescu“) şi câte unul la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sf.
Maria“ Iaşi, la cel de la Constanţa şi cel de la Braşov. În mod normal ar
trebui să fie opt, cel mult zece centre mari şi un corp de specialişti care să
nu depăşească 200 de membri. Dacă ar exista cel puţin doi medici în fiecare reşedinţă
de judeţ, iar în anumite centre ar exista un grup de medici ortopezi care să
poată asigura un regim de gardă, atunci spitalele universitare nu ar mai fi atât
de aglomerate, iar asistenţa medicală ar creşte în calitate.
– Cum vedeţi
rezolvată problema pentru centrele unde nu există ortopezi pediatri?
– Din păcate, avem şi asemenea centre, de
exemplu Giurgiu, Alexandria. La Slatina există unul singur, şi exemplele sunt
multe. Activitatea acestor centre trebuie preluată de alte judeţe limitrofe sau
de aşa-zise spitale cu regim de gardă sau regionale. Noi suntem gata ca în
decurs de doi ani să putem trimite în zonele respective medici de ortopedie
pediatrică care să-şi continue pregătirea la noi, dar în acelaşi timp să desfăşoare
şi activitate în acele centre, unde medicii sunt insuficienţi sau unde nu există
niciun medic.
– Vă
referiţi la rezidenţii în ani mai mari?
– Exact. Medicii care sunt bine apreciaţi de
noi aici şi au ajuns în anul trei sau patru pot merge în centre unde există un
singur medic şi îşi continuă activitatea sub controlul şi îndrumarea lui. În
cazuri de excepţie, pentru cei care sunt foarte buni, îi vom trimite chiar şi
acolo unde nu există medic şi vor ţine legătura cu noi periodic. Astfel putem
asigura asistenţa medicală de urgenţă.
Screening
pentru displazia de şold– Sunteţi unul dintre militanţii pentru un
program naţional de screening pentru displazia de dezvoltare a şoldului. În ce
stadiu se mai află această iniţiativă?
– În sfârşit, cei de la
Ministerul Sănătăţii au decis să facă un prim pas pentru implementarea acestui
program. Deja au trimis în teritoriu un formular, în baza căruia vom putea afla
situaţia reală din fiecare judeţ, în ce priveşte numărul de medici neonatologi
care ar trebui să facă acest screening. După aceea se poate întocmi un program
naţional real, pe baza resurselor umane existente, iar în funcţie de asta se va
aloca şi o anumită sumă de bani. Avem promisiunea ministrului sănătăţii că va
face tot posibilul ca acest program să se deruleze, pentru că ne va ajuta să
facem economii de 80% din cheltuielile cu tratamentul acestor copii. Ei vor fi
diagnosticaţi acolo unde s-au născut, în secţiile de neonatologie, în cele trei
zile în care stau acolo, şi după aceea cei care vor fi găsiţi bolnavi vor primi
tratament, iar în trei luni vor fi vindecaţi. Este un program de mare
utilitate. În zece zile vom colecta toate datele, vom analiza situaţia, vom
realiza un program şi după aceea ne vom prezenta cu situaţia foarte exactă la
ministrul sănătăţii pentru – şi sper că aşa va fi – a-şi da acceptul.
– Costă mult tratamentul pentru un adult cu
această boală?
– Cheltuielile depăşesc 24.000 de euro pe an.
– Ce frecvenţă au aceste cazuri în România?
– Nu avem un registru complet, dar după ce vom
avea acest program naţional vom şti exact situaţia în fiecare judeţ, în fiecare
centru şi la nivel naţional. Momentan, luând ca referinţă perioada anilor
1960–1962, când s-a făcut o estimare efectivă, din care rezultă o frecvenţă de
aproximativ 2% din copiii născuţi în fiecare an. Sunt cam 400 de cazuri noi în
fiecare an.
Centru naţional pentru tumorile maligne
– Tumorile
maligne osoase sunt tot mai frecvente, inclusiv în rândul copiilor. Credeţi că
ar fi nevoie de centre specializate doar pe aceste afecţiuni?
– Sigur că da. În
domeniul ortopediei pediatrice există o serie de afecţiuni maligne care ar
trebui să fie tratate într-o secţie specială destinată doar acestei specialităţi
– chirurgia tumorilor osoase maligne. În unele oraşe din străinătate, în
special în ţările vestice dezvoltate, sunt centre naţionale oncologice pentru
copii, în care se tratează toate afecţiunile canceroase. Aşa trebuie să fie şi la noi. Un asemenea centru trebuie să aibă
secţii de oncologie care să trateze preoperator sau postoperator cu citostatice,
centre de chirurgie oncologică ortopedică, abdominală sau toracică, de
radioterapie şi câteva secţii auxiliare care să cuprindă psihoterapie,
imagistică, reeducare sau recuperare. La ora aceasta, la noi în ţară este o
dramă să te îmbolnăveşti de o asemenea boală, este o suferinţă majoră care
afectează întreaga familie.
– În prezent, unde se tratează aceşti copii?
– În toate spitalele
amintite mai sus. Tratăm această patologie la copiii cu vârsta între zero şi 18 ani, o patologie extrem de grea
şi de dificilă. Ar fi bine să existe un centru naţional şi, de ce nu, şi centre
zonale: unul pentru Moldova de exemplu, unul pentru Transilvania şi unul în
partea de sud. Şi atunci când sunt probleme, comunicarea şi cooperarea acestor
centre pot rezolva problemele.
Inovaţii în alungirea în focarul de pseudartroză
– Aveţi multe
intervenţii inovatoare în domeniul ortopediei pediatrice. Ce mai pregătiţi?
– În primul rând, aş
vrea să ridicăm centrele din judeţ, mai întâi să le populăm cu medici bine pregătiţi.
După aceea, să furnizăm în teritoriu, prin personalul pe care îl avem, intervenţii
operatorii până la nivelul opt, pe o scară de la unu la zece.
– Vă referiţi la medicii de aici, de la „M.
S. Curie“?
– Da, personalul pe
care îl conduc la „Marie Curie“. Vreau să spun că pentru noi ar fi simplu să
trimitem pe cineva de exemplu la Slobozia, o săptămână. Personalul medical de
acolo să strângă zece pacienţi sau 20, pe care să-i opereze împreună cu
medicul trimis de noi. Ei vor face un progres, iar medicul nostru îşi va face
un bilanţ, după care va reveni în centru, va mai solicita câteva intervenţii pe
care trebuie să le facă şi în felul acesta vom implementa şi la nivelul oraşului
Slobozia câteva intervenţii noi şi de amploare care pot fi făcute acolo.
– Vreo
invenţie mai aveţi în lucru?
– Ceea ce ne preocupă
acum, pe noi, colectivul de la clinica pe care o conduc, este punerea în
aplicare a unei metode inovatoare prin care să asigurăm, minim invaziv,
alungirea în focarul de pseudartroză. Conceptul există, totul este aranjat, de
acum inginerii se ocupă de proiectarea dispozitivului. Era o tehnică
inimaginabilă în urmă cu zece ani, totul se face pe cale endoscopică, printr-o
incizie de 2–3 cm. Se va face o endoscopie intracanalară. Deocamdată,
implanturile se vor face experimental – un experiment din acesta nu va depăşi
valoarea de 10.000 de euro –, iar intervenţia operatorie va însuma o valoare pe
care o va calcula Institutul de cercetări. Ne-am bucura dacă MS sau CNAS ar
suporta această sumă. Dacă nu, anumite intervenţii, probabil, le vom face cu
ajutorul sponsorilor sau, dacă pacientul poate suporta cheltuiala, cu banii
lui. Mă lupt de doi ani pentru realizarea acestui concept.
.jpg)
