Din ce în ce mai mulţi
medici tineri caută să plece în străinătate. Nu mai surprinde pe nimeni, e
starea „normală“ a lucrurilor. Surpriza vine când un absolvent de medicină
spune că nici nu ia în calcul să plece din ţară, pentru că se simte prea ataşat
de casă. Cu atât mai mult când alege să profeseze într-un domeniu greu, ca al
urgenţelor pediatrice. Dr. Dana Avram
este unul dintre medicii care s-au decis să surprindă astfel. Specialist
pediatru, este de doi ani angajată în compartimentul de profil al unităţii de
primiri urgenţe din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Alba şi se consideră
norocoasă că are această slujbă. Aflată din martie în concediu de îngrijire a
copilului, tânărul medic ne-a povestit despre specificul specialităţii sale.
– Prin ce
diferă lucrul cu un pacient copil faţă de tratarea unui adult?
–
Imediat după facultate, am lucrat ca medic generalist, tot în urgenţă, şi pot
face diferenţa în cunoştinţă de cauză. E mult mai frumos să lucrezi cu un
copil, răspunsul pe care ţi-l dă la ceea ce faci, la tratament, la dragostea pe
care i-o acorzi, este de zece ori mai mare decât mulţumirea pe care ţi-o aduce
un adult. Un zâmbet, ochişorii care i se luminează când este bine... E ceva mai
mult. Acesta este farmecul pediatriei, motiv pentru care am şi ales specialitatea.
Îmi place foarte mult. Ceilalţi o privesc doar ca pe o specialitate dificilă.
Cum şi este, într-adevăr, pentru că pacientul nu poate să exprime ce suferinţă
are, dar se recompensează rapid, în jumătate de oră, dacă îl reechilibrezi
hidroelectrolitic, şi zâmbetul lui e suficient.
Părintele
crede că ştie mai bine
– În ce măsură
trebuie să fie pediatrul un educator în relaţia cu părintele?
–
Părinţii se împart în două categorii. Cel care se informează de pe internet şi
are impresia că ştie toate tratamentele, toate patologiile, îţi pune nenumărate
întrebări, pare că ştie tot, dar, de fapt, este adesea orientat greşit. Şi
poate fi foarte greu să îl convingi că tu ai dreptate şi că nu este o afecţiune
respiratorie gravă sau o enterocolită cum crede el. El citeşte pe internet că
modificarea unor parametri într-o hemoleucogramă poate să fie încadrată ca
leucemie. Trebuie să încerci să îi explici că nu e cazul. Uneori te-ascultă,
alteori nu. Părinţii din a doua categorie sunt cei care nu sunt informaţi, care
te ascultă, înţeleg şi încearcă să respecte ceea ce spui tu: ca dietă, ca mod
de viaţă. Cu aceştia poţi colabora mai bine, deşi uneori au un nivel de educaţie
mai scăzut. Unii chiar acordă mai puţin timp copilului, dar se adresează
medicului cu o mai mare încredere, te-ascultă. Lucrând în paralel şi în
ambulatoriu, şi în mediul privat, am avut ocazia să cunosc destul de bine
ambele categorii de părinţi.
– În
comunicarea cu părinţii, vă loviţi de mituri, de idei preconcepute?
–
E greu de colaborat cu părintele care întotdeauna crede că ştie mai mult decât
medicul: cum să îşi educe copilul, ce să-i dea să mănânce. Iar dacă tu îi spui
că unui sugar nu trebuie să îi introducă făinos mai repede de şapte luni sau că
nu e nevoie să suplimenteze fierul în primele luni de viaţă, el se va informa şi
vine şi te mai întreabă o dată, de două ori, de trei ori, până începi cumva să
îl convingi. Nu cred că există un părinte care să îţi accepte întotdeauna
sfaturile în totalitate. Poate doar cei dezinteresaţi sau puţinii care au
încredere oarbă în sfaturile medicului.
„Îl tratezi, pur şi
simplu“
– Tot părintele este şi cel care trebuie să îşi
pregătească copilul pentru vizita la medic.
–
Da, dar nu întotdeauna se întâmplă asta. În ambulatoriu, mai des. În urgenţă,
nu prea. Uneori, vin cu copiii foarte murdari, neîngrijiţi. Nouă ni se adresează
şi cei foarte săraci, care poate nu au medic de familie. Vin şi copii care nici
măcar nu sunt înregistraţi pe lista vreunui medic. Vin părinţi dezinteresaţi,
din toate categoriile sociale. Ştiu că acolo vor fi consultaţi, vor primi o
schemă de tratament şi revin de cele mai multe ori tot acolo. Ceea ce complică
mult activitatea celui care lucrează în urgenţe, pentru că nu poţi să refuzi să
revezi un copil pe care l-ai văzut poate cu trei zile în urmă. El nu mai este o
urgenţă, dar, neavând unde să meargă, mama ni se adresează tot nouă.
– În aceste
cazuri, presupun că nu există niciun istoric medical, documente.
–
Da, ei nu sunt preluaţi la un medic de familie, nu sunt vaccinaţi, uneori părinţii
nu ştiu să spună nici măcar greutatea la naştere, ce să mai întrebăm de scorul
Apgar? Îl tratezi, pur şi simplu, pentru patologia acută, nu ştii dacă a mai
avut infecţii, dacă a mai fost internat, poate spune mama că a mai fost cândva
în spital, dar nu ştie să spună ce diagnostic, ce tratament a primit.
Tot felul de probleme
– Cât de des vă confruntaţi cu situaţii în
care părintele administrează medicamente copilului fără a apela la sfatul
medicului?
–
Frecvent. Ei administrează terapia care aud că a funcţionat la o prietenă, la o
vecină. Îi dau copilului un antibiotic pentru că prietenei i-a mers bine cu
acel antibiotic. Mulţi nu ştiu că la copil medicaţia se calculează pe kilogram
corp şi, doar pentru că vecina a dat 5 ml de analgezic fiului ei, îi dau şi
celui de un an tot 5 ml, deşi nu are aceeaşi greutate şi apar tot felul de
probleme.
– Cum
colaboraţi cu ceilalţi specialişti din oraş?
–
Din păcate, este foarte complicat, pentru că, în afară de neuropsihiatrie
pediatrică, nu există celelalte specialităţi de profil pediatric. Dacă doreşti
un consult chirurgical, nu ai la dispoziţie decât un chirurg de chirurgie
generală. Nu există neurolog pediatru, nici diabetolog pediatru, nici cardiolog
pediatru. Când am suspiciunea unei afecţiuni grave, unei patologii care
presupune intervenţia unei alte ramuri a pediatriei, orientez copilul spre un
centru universitar.
Aş lucra la valorile
din medicină
– Aveţi
toate dotările necesare la unitatea de primire urgenţe?
–
Unitatea a fost renovată şi extinsă anul trecut. Pediatria a primit şi ea un
mini-compartiment. Până atunci lucram în acelaşi regim cu adulţii, în aceleaşi
încăperi, doar că era o oarecare despărţire. În acest moment există
posibilitatea ca un caz grav să fie primit, să fie reţinut şi apoi redirecţionat.
Copilul foarte grav, la limita de supravieţuire, va fi reechilibrat în UPU, i
se va acorda primul ajutor, iar, după aceea, va fi trimis către un centru
universitar, spre o unitate de primiri urgenţe din Târgu Mureş sau din Cluj.
– Dacă
aţi fi ministrul sănătăţii pentru o zi, ce-aţi face pentru pediatrie?
– Nu ştiu dacă aş face ceva special pentru
domeniul meu. Aş vrea să nu se mai spună zilnic doar lucruri rele despre
medici. Eu cred că există şi medici care fac lucruri bune. Chiar dacă nu sunt
profesori universitari. Putem fi şi oameni. Aş lucra la acest capitol al
moralităţii, la stimularea în sens pozitiv a medicului. Consider că medicul
trebuie să fie un om în adevăratul sens al cuvântului şi, în acelaşi timp, că
medicii ar trebui priviţi altfel în societate. Fiecare poate greşi, dar
mediatizarea greşelilor medicilor este negativă. Aş lucra la valorile din
medicină.
.jpg)
