|
Prof. dr. Ron Dagan a înființat unitatea de boli infecțioase pediatrice de la Centrul Medical Soroka,
pe care a condus-o timp de peste 25 de ani. Este profesor de pediatrie și boli
infecțioase la Universitatea „Ben Gurion“ din Beer Șeva (Israel). Este membru
fondator și fost președinte al Societății mondiale de boli infecțioase
pediatrice (WSPID), a fost președinte fondator al Societății europene de boli
infecțioase pediatrice (ESPID), și în 2016 își va începe mandatul de președinte
al Societății internaționale de boli infecțioase. A primit numeroase premii și
granturi, a publicat peste 450 de lucrări științifice și capitole de carte și a
susținut peste 500 de comunicări la reuniuni de specialitate. Este președinte
de onoare al Cursului ESPID organizat anual în România, la Brașov.
|
– Frecvența tot mai mare a infecțiilor produse de bacterii cu
multiple rezistențe la antibiotice a devenit o problemă tot mai greu de
rezolvat. Ce poate face medicul practician?
– Este o problemă foarte dificilă, pentru că – dacă iei o
extremă și spui: nu vreau ca rezistența la antibiotice să crească, deci nu mai
administrez antibiotice – nu ajungi nicăieri, fiindcă lași pacienții netratați.
La cealaltă extremă, dacă vrei să tratezi orice infecție cu antibiotice, vei
rămâne fără medicamente eficace. Ar trebui deci ca medicul să răspundă la o serie de întrebări. Atunci
când văd un pacient, cât de sigur sunt sau cât de mult suspectez că acesta ar
avea o infecție bacteriană? Dacă este o infecție bacteriană și în anumite condiții
nu administrez tratament, care vor fi consecințele? Dacă vreau să tratez, sunt
toate antibioticele la fel sau unele sunt mai puțin asociate cu apariția
rezistenței microbiene? Dacă deja am administrat tratament cu antibioticul
corect, trebuie să tratez pe termen lung sau pe termen scurt? Sunt deci multe
etape ale raționamentului pe care trebuie să le urmezi și din păcate oamenii au
ajuns să prescrie automat, nu parcurg toate aceste etape pentru că nu au timp,
au prea mulți pacienți, consideră că pacienții doresc antibiotice.
În primul rând să nu faci rău
– Există vreun model care se potrivește în toate situațiile?
– Nu, cu siguranță nu. Problema cu pediatrii este că, în
majoritatea cazurilor în care administrează antibiotice, o fac pentru a trata
infecții respiratorii. Majoritatea acestor infecții respiratorii apar iarna,
anotimpul în care medicul este cel mai ocupat, nu are timp să vorbească cu
pacientul, dar trebuie să o facă. De exemplu, vezi un copil care poate să aibă
sau nu pneumonie. Tușește, are febră, starea lui e ok, dar nu e sănătos. Și
începi să pui întrebări. Cât de sigur poți să fii că este o infecție
bacteriană? Nu ești sigur. Ce se va întâmpla dacă pacientul-copil are o infecție
bacteriană și eu nu încep să administrez antibiotic? Dacă nu e foarte bolnav,
nu are febră înaltă și poți urmări copilul, atunci probabil că, în majoritatea
cazurilor, nu se va întâmpla nimic. Și poți păstra legătura cu părinții. Dar
asta înseamnă să depui un efort și să-ți asumi niște responsabilități. Apoi, să
spunem că vezi copilul mai târziu, se simte mai rău, febra a crescut și decizi
să începi tratamentul. Cu ce? Mulți pediatri încep cu eritromicină, pentru că
se administrează o dată pe zi, trei zile. Dar este cel mai puțin potrivit
medicament. Cele mai bune sunt betalactaminele, penicilinele – amoxicilina cu
acid clavulanic este cel mai potrivit antibiotic în infecțiile de tract
respirator inferior. Deja mulți copii nu au avut simptome care să sugereze o
infecție bacteriană și nu îi tratezi ori s-au simțit mai bine a doua zi și nu
îi tratezi. Iar când tratezi, folosești medicamentul potrivit. Și cât timp? În
trecut se spunea că două săptămâni sau zece zile. Acum nu mai spunem asta, avem
date care arată că, în pneumonie, dacă răspunsul e foarte rapid, poți trata
doar cinci zile. Cu cât e mai scurtă perioada în care tratezi, cu atât efectul
asupra florei intestinale este mai redus.
– Dar dacă durata tratamentului nu este suficient de lungă,
există riscul să selectezi tulpini rezistente.
– Corect, acesta este reversul medaliei. În cea mai mare parte a
cazurilor, selectarea tulpinilor rezistente se face la nivelul florei. Cu cât
tratezi pe durată mai mare, cu atât presiunea pe care o pui asupra florei este
mai mare și cu atât riscul de rezistență este mai mare. Deci nu vrei să tratezi
prea puțin ca timp, pentru că vrei să vindeci boala, dar nu vrei nici să tratezi
prea mult timp. De obicei, când este nevoie de antibiotic, sunt suficiente
între trei și șapte zile. De cele mai multe ori nu e nevoie deloc de ele. Și
nu, nu există un model valabil pentru orice situație. Dar trebuie să faci în așa
fel încât să-ți amintești prima și singura promisiune a medicului: în primul
rând, să nu faci rău. Deci la fiecare caz pe care-l vezi, te întrebi: îi fac
bine sau rău acestui copil dându-i antibiotic? Este mai bine să tratez timp
îndelungat sau un timp scurt? Și trebuie să ne amintim, ca medici, că acest
copil se va întoarce la noi și peste două luni și peste un an și trebuie să ne
gândim, dacă epuizez acum antibioticele pe care le am la dispoziție pentru el,
mai târziu ce îi dau?
– Dar există și presiune din partea părinților, dacă un medic nu
îi dă copilului antibiotic, se duc la alt medic.
– Asta doar dacă nu depui efortul să vorbești cu părinții. Ești
în cabinetul tău și spui: „Următorul!“. Ei intră. „Da, cred că este o infecție
virală. Nu e nevoie de antibiotic. Asta e tot, la revedere!“ – atunci se vor
duce la alt medic. Dacă mai vorbești cu ei zece minute și le explici toate
problemele cu antibioticele și rezistența microbiană și le recomanzi să vină și
mâine dacă în continuare copilul nu se simte bine, ei vor spune: „Uite un medic
foarte bun, vorbește cu noi, înțelege problema, nu vrem să mergem la alt medic,
avem încredere în el“. Este nevoie de timp și de efort pentru a construi o relație
de încredere cu părinții. Dar asta va da rezultate în timp.
Cum să fii un medic bun
– Dar ce facem cu părinții care caută pe internet și vin în
cabinet și spun: „Copilul meu are asta, are nevoie de acest tratament, vă rog
să i-l prescrieți!“?
– Din nou, ai de ales. Poți să spui: „Ați citit asta pe
internet, dar dv. nu știți cum stau lucrurile, eu știu mai bine“. Sau poți să
spui: „E bine că sunteți interesat să căutați informații pe net, mă bucur mult
că ați vrut să înțelegeți boala copilului dv. Ce ați citit, mai exact?“. „Că în
pneumonie se dă antibiotic.“ „Bun, dar internetul nu poate să pună un
diagnostic copilului dv. Iar eu nu cred că este pneumonie. Dacă era pneumonie,
îi dădeam copilului antibiotic. Am examinat copilul și nu este pneumonie, nu
este o bacterie. Căutați pe internet dacă în infecțiile cu virus se dau
antibiotice.“ Deci ideea este că părinții fac bine ce fac, sunt inteligenți și
curioși, dar eu, ca medic, pot pune un diagnostic mai bine decât o poate face
internetul. Pentru că am examinat copilul.
– Dar trebuie să convingi părinții că ai pus un diagnostic mai bun.
– Vorbești cu părinții, ai răbdare cu ei, te cunosc, urmărești
evoluția copilului, vrei ca părinții să te sune a doua zi să-ți spună cum se
simte copilul – aceasta este relația pe care o construiești cu părinții. Nimic
nu ține locul unei bune relații între medic și părinți. Dacă nu știi cum să o
faci, nu ești un medic bun.
– Iar asta mai presupune și ca medicul să lucreze la un cabinet,
nu se aplică pentru un spital de urgență.
– Se aplică și în spital. Am lucrat în spital toată viața. Și
când văd un copil la urgențe...
– Aveți timp să vorbiți cu părinții?
– Fie am timpul necesar să vorbesc cu părinții, fie sun medicul
curant. Îi întreb cine le este medic. Dacă îl cunosc, le spun părinților că îl
susțin în ceea ce face, că este un medic bun și am încredere în el. Sunt în
spital și cunosc medicii din comunitatea mea. Dacă medicul lor nu este unul
bun, le spun să aștepte un pic și găsesc timpul să le explic. Și există un
mecanism prin care să urmăresc acel pacient. Chiar și în scrisoarea de externare,
scriem clar – în următoarele situații, vă rugăm să vă întoarceți la spital și
să vă prezentați la medic, fără cheltuieli suplimentare. Mecanisme sunt multe,
dar am descoperit că nu există vreun mecanism care să-i motiveze pe medici. Și
mulți medici sunt demotivați. Alt punct pe care l-ați adus în discuție și care
este important este următorul: mulți medici sunt supărați că părinții caută
informații pe net. „Adică nu sunt suficient de bun, de se uită pe internet?“
Trebuie să învățăm că timpurile s-au schimbat. Trebuie să-i încurajăm pe părinți
să caute pe internet, pentru că asta înseamnă că se vor întoarce la noi să pună
întrebări și noi îi vom ghida.
– Dar aveți exemplul mișcării antivaccinare, unde majoritatea
informațiilor pe care le găsesc pe internet sunt gunoi.
– Aici e puțin diferit, dar rămâne ideea aceasta: ei se vor uita
oricum pe net, nu-i așa? Să le spunem că noi știm mai bine? Știm că în cazul
vaccinurilor, 90% din părinții care ezită să-și vaccineze copiii sunt confuzi,
ei nu au decis încă să nu-și vaccineze copilul. De obicei, abordarea mea, dacă
părinții spun că nu vor să-și vaccineze copilul, este să îi întreb de ce.
„Pentru că sunt convins că vaccinurile sunt nocive pentru mine sau pentru
copilul meu.“ Încerc să le explic, să îi conving, dar dacă insistă că nu vor,
atunci să nu-l facă. Dacă îmi spun că nu sunt siguri, pentru că au citit pe
internet... Mulți medici se enervează foarte tare la replica asta: „Dar ce
motive ai să fii nesigur?“. Problema e că mulți medici nu cunosc vaccinurile. Și
asta este problema noastră azi, mai ales în țări unde vaccinarea a fost
obligatorie și acum nu mai e, că medicii nu știu suficient și se stresează
atunci când vorbesc cu părinții, de aceea nu le place ca părinții să se uite pe
net, nu știu să le răspundă întrebărilor ridicate de internet și creează o
atmosferă negativă, încât părinții ajung chiar să spună că medicul habar nu are
ce trebuie să facă. Pentru mine, este foarte importantă educarea medicilor în
ceea ce privește vaccinurile. Și la fel, în legătură cu antibioticele.
Fără profilaxie
– Revenind la antibiotice, există abordări empirice diferite în
funcție de vârsta copilului, de exemplu în infecțiile de tract respirator
inferior. S-au schimbat lucrurile la acest capitol? Sunt mai multe tablouri
clinice atipice?
– Înțelegem acum că bacteriile sau virusurile nu sunt ori una,
ori alta. Lucrează împreună. Deci, dacă văd un copil azi, nu ar trebui să mă
mai întreb dacă este infecție bacteriană sau virală. Mai toate infecțiile
respiratorii bacteriene încep cu una virală. Deci întrebarea devine: „Am aici o
bacterie sau nu?“. Chiar dacă am confirmat virusul, asta nu exclude prezența
bacteriei.
– Dar putem folosi un antibiotic pentru a preveni suprainfecția
bacteriană?
– Nu. Dacă te gândești la floră și folosești un antibiotic
preventiv, sunt prea multe tulpini nesusceptibile la tratament. Dacă dau
macrolide, poți să ai pneumococ rezistent la macrolide. Faci prevenția doar în
cazuri specifice. Nu există un model valabil pentru toate situațiile.
– Chiar și în imunodeficiență, prefer să văd cu ce este infecția.
De exemplu, în febra reumatică, știu că trebuie să previn un singur lucru:
infecția cu streptococ de grup A. E mai ușor, e un spectru îngust. Dacă
debutează o infecție, pot iniția și eu tratamentul. Sunt câteva situații – în
splenectomie, de exemplu. Dar altfel, prefer să nu fac profilaxie pentru că nu știu
ce să administrez.
Nu poți grăbi lucrurile
– Acum începem să înțelegem mai bine rolul florei intestinale.
Cum schimbă felul în care administrăm antibioticele?
– N-ar trebui să o schimbe.
– Au fost studii care arătau că acei copii care primesc
antibiotice la vârstă mică sunt mai predispuși la astm sau pot deveni obezi mai
târziu în viață.
– Corect, încă un motiv pentru folosirea judicioasă a
antibioticelor, pentru tratarea doar a celor care au nevoie. A fost o corelație
între obezitate și administrarea a mai mult de șapte tratamente antibiotice.
Dacă este nevoie să administrez acele șapte tratamente, deci, dacă vine copilul
cu infecții grave de cinci-șase ori, trebuie să-i dau tratamentul, dar trebuie
să mă întreb de ce face acele infecții severe. Dacă sunt foarte riguros și
gândesc corect fiecare caz, voi reduce numărul lor.
– Ar trebui medicii să fie proactivi în prevenirea disbiozei
prin administrarea de bacterii pe cale orală, odată cu antibioticele?
– Nu știu. Avem o uriașă diversitate de bacterii și mai adăugăm și
altele. Nu știm cum stau lucrurile, este ca la magia neagră. Nu cred că poate
dovedi cineva că știm prea mult. Cred că avem date că unele probiotice pot
ajuta în diaree, avem rezultate și că iaurtul făcut în casă poate ajuta în
diaree, dar avem și date care arată că pentru unii copii pot crea probleme.
Când pui totul în balanță, nu avem suficient pentru o concluzie clară.
– Și mai există exemplul infecției cu Clostridium
difficile, tratată prin transplant de materii fecale.
– Dar asta nu înseamnă probiotice. Transplantul de materii
fecale înseamnă o abordare științifică, trebuie să sterilizezi intestinul cât
de bine poți și să pui flora normală în mod corect, altfel poți face rău. Este
prima intervenție care încearcă să găsească o rezolvare științifică, dar nu e
ca și cum ai da niște iaurt. Este o intervenție care necesită multă atenție și
specialiști care studiază asta. Și nu sunt sigur că e cea mai bună soluție,
este doar începutul, pare promițător, dar nimeni nu a luat-o ca pe un tratament
standard.
– Asta era următoarea întrebare: credeți că va fi standardizată
în curând?
– Depinde de succesul ei și de cât de ușor e de făcut. Dacă este
complicată și scumpă, chiar dacă dă rezultate, nu o poți face pentru fiecare
copil. Toate aceste tratamente care la început sunt foarte complicate se pot
dovedi a fi eșecuri, cu un succes moderat sau cu adevărat excelente, dar nu poți
grăbi lucrurile.
Putem dormi „liniștiți“
– Referindu-ne la rezistența microbiană, în
trecut aveam infecții nosocomiale și infecții intracomunitare și o diferență
clară între ele. Acum, această separare nu mai este atât de strictă.
– Așa este, nu mai există o linie de demarcație atât de clară.
Totuși, spitalul rămâne un loc special. Secțiile de terapie intensivă sunt
speciale, sunt adevărate laboratoare pentru crearea unor germeni rezistenți. În
comunitate, cu toate antibioticele pe care le iau copiii, cu antibioticele
administrate animalelor, mai ales pentru microorganismele fecale – pentru că
dai multe antibiotice vacilor, vițeilor, puilor etc. – lucrurile s-au schimbat.
Sunt multe relatări de rezistență la antibiotice din partea fermierilor și la
oamenii care au mâncat mere căzute din pomi, intrate în contact cu solul pe
care au trecut animalele, apa este mereu contaminată, nu există apă complet
curată. Și mâncarea este mereu contaminată cu materii fecale. Când mâncăm la
restaurant, nu căutăm mâncare sterilă, ci mâncare în limite acceptabile. Și
comunitatea este un mediu propice, dar spitalul rămâne principalul rezervor
pentru bacteriile rezistente la antibiotice.
– Se schimbă în vreun fel abordarea unui pacient cu o infecție
intracomunitară? Trebuie să iei în considerare că infecția nu va răspunde la
antibioticele uzuale?
– Da, dar depinde de situație. De exemplu, în Israel, unde
administrăm vaccinul pneumococic conjugat, 99% din tulpinile circulante vor fi
susceptibile la amoxicilină, pentru că de serotipurile „rele“ am scăpat prin
vaccinare. Și nu mai avem Haemophilus influenzae B. Acum, când tratezi,
poți să administrezi amoxicilină. Dacă suspectezi o betalactamază, dai
amoxicilină plus acid clavulanic. Trebuie să iei în considerare ce tip de
rezistență există în comunitate și în funcție de asta să alegi tratamentul.
– Cred că acesta este un mesaj-cheie. În România, cum probabil știți,
s-au făcut foarte puține studii și nu se cunoaște situația la nivel național.
– În România puteți dormi „liniștiți“: este una dintre țările cu
cea mai mare rezistență la antibiotice și toate aceste puține studii spun
invariabil același lucru. Salariul mic nu este o scuză
– Ce ar trebui făcut în acest sens?
– Uneori nu este nimic de făcut, pentru că ești deja într-o
situație gravă. Dar nu există situație gravă care să nu se poată agrava. Deci,
în primul rând, trebuie lucrat pentru a preveni agravarea situației. Cred că
viitorul va aduce noi antibiotice, pentru că am descoperit acum noi mecanisme.
Dar nu în anii imediat următori.
– Și acestea vor fi probabil scumpe.
– Ieftine sau scumpe, important este că vom avea noi
antibiotice. Ideea este că peste trei-patru ani, aceste noi antibiotice vor
putea fi folosite. Și revin la ideea că majoritatea bolilor sunt autolimitante și
în majoritatea cazurilor nu trebuie să dai antibiotice. Acesta cred că este
mesajul cel mai important.
– Practic, ne întoarcem la educarea
medicilor.
– Majoritatea infecțiilor respiratorii, chiar și în România,
răspund încă la antibiotice betalactamice – amoxicilină sau amoxicilină plus
acid clavulanic. Foarte puține sunt diferite. Dar cel mai frecvent la copii
sunt autolimitante. Din nou, când ne gândim la a nu face rău copilului,
problema rezistenței microbiene în creștere trebuie să cântărească pentru
decizia de a nu trata. Totuși, la un copil cu otită medie foarte gravă,
antibioticele pot fi de ajutor. Trebuie să analizezi situația. Iar situația nu
se va schimba în bine dacă noi nu ne schimbăm în bine.
– Nu știu cum este în Israel, dar în România, în principiu, nu
poți cumpăra antibiotice de la farmacie, dar în realitate poți face asta, fără
rețetă.
– Asta ține din nou de relația cu medicul, de încrederea că el știe
ce face. Și nici nu trebuie să te duci la farmacie, mulți părinți păstrează
antibioticele în frigider și le dau și celuilalt copil, sunt multe feluri prin
care poți să procedezi dacă nu ai încredere în medic. Dar dacă medicul este
disponibil...
– Asta este o problemă, cu disponibilitatea, pentru că de multe
ori copiii fac febră seara, iar părinții nu se pot adresa decât urgențelor sau
ambulanței.
– În Israel, de câțiva ani avem locuri în care poți merge seara
pentru consult, nu la medicul tău curant, dar contează cel mai mult cât are
grijă de tine medicul tău curant și cât de mult îl placi. Când eram medic
practician, familia mea se plângea mereu, pentru că primeam o mulțime de
apeluri telefonice de la pacienți. Dar nu le poți cere asta tuturor medicilor.
Sincer să fiu, nu am soluții care să nu implice efortul medicilor. Chiar și
soluțiile limitate trebuie să vină cu mult efort și multă motivație din partea
medicilor. Deci medicii trebuie să fie mai disponibili, să fie acolo pentru
pacienții lor, să se gândească la ei, să comunice mai mult.
– Dar asta devine tot mai greu în România, unde medicii sunt
prost plătiți.
– Și în Israel sunt prost plătiți. Medicul are salariul aproape
la fel ca un șofer de autobuz. Dar nu asta e problema. Nu vrei să fii medic, nu
te face medic! Dacă vrei să fii medic, atunci fii unul! Salariul mic nu este o
scuză pentru a nu face ceea ce trebuie să faci ca medic. Cunosc o mulțime de
oameni care sunt medici și care fac altceva – lucrează în companii, studiază
altceva, au devenit avocați, cunosc un medic care a devenit maestru bucătar.
Salariul mic nu este o scuză să nu-ți faci datoria. După părerea mea, dacă
folosești asta ca scuză ești un criminal.
Continuitate și consecvență
– Cât de important este, în lupta împotriva rezistenței
microbiene, să ai o bună supraveghere epidemiologică?
– Ajută întotdeauna. Oamenii se întreabă de ce, pentru că știm
că rezistența microbiană există, ce mai contează dacă e 40 sau 80%. Dar medicul
care încearcă să înțeleagă epidemiologia va ști să aleagă mai bine pentru
pacientul copil. Sunt și medici care nu citesc, cărora nu le pasă, care nu fac
nimic, și medici care încearcă să înțeleagă situația, să pună gândurile cap la
cap atunci când tratează copilul.
– Este important să ai un plan național pentru a lupta cu infecțiile
nosocomiale și să încurajezi medicii să declare aceste infecții?
– Este foarte important și în același timp foarte dificil să ai
un plan național, să ai mijloacele necesare. Cineva din guvern trebuie să înțeleagă
că trebuie să aloce bani, resurse, forță de muncă.
– Mai ales că un astfel de program se dovedește o investiție
bună în perspectivă.
– Da, dar acei politicieni nu vor mai fi acolo când se va dovedi
profitabil. Și nu e doar problema politicienilor. Chiar dacă ai banii, este
foarte dificil să ai un plan și să știi ce trebuie făcut, pentru că trebuie ca
toată lumea să respecte acest plan. În Israel, de exemplu, am avut un conflict
important în legătură cu cine decide cum trebuie pus planul în aplicare în
spitale. Poate cineva din guvern să-ți spună ce trebuie să faci cu pacienții
tăi în propriul spital? Știți cum se spune: doi medici, trei opinii. Pentru a
lupta cu infecțiile nosocomiale cu politici de sistem, trebuie ca toată lumea
să le respecte. Și asta e foarte dificil cu medicii.
– Există exemple pozitive de stewardship la antibiotice în
spitale. Ar trebui să existe peste tot?
– Stewardshipul la antibiotice este foarte important. V-ați
gândit vreodată că dacă vedeți un document despre politici de succes înseamnă
că majoritatea celorlalte nu sunt de succes? E ca problema educației evoluționiste
în școli. La fiecare doi-trei ani, o școală în România sau în Israel face ceva
excepțional și toți copiii sunt foarte entuziasmați și fac un program și ajung
pe prima pagină a ziarelor. În primul rând, dacă e atât de special, nu e bine,
pentru că înseamnă că restul nu sunt speciale, iar în al doilea rând, după doi
ani de program, poate că individul din spatele lui este prea obosit să îl ducă
mai departe. Deci, mentenanța, continuitatea, consecvența sunt foarte
importante.
Teoria e întotdeauna frumoasă
– Eu văd studiile ca pe o probă că principiul funcționează.
– Dar pentru mine, faptul că principiul funcționează, pentru
orice fel de intervenție, nu înseamnă că ești în stare să faci acel lucru și să
îl continui. Iar menținerea lui pe zece ani sau mai mult este ceva foarte
obositor. Ca multe lucruri. Avem anual 30 de noi vedete rock. După zece ani,
doar una mai este încă faimoasă. A făcut ceva pentru asta, a trebuit să revină
cu idei noi, cu piese noi, a muncit foarte mult, cu PR, trebuie să fii creativ
ca oamenii să continue să creadă că ai cel mai bun cântec. Este exact ce
trebuie să facă și un stewardship. Pot avea un program de stewardship foarte
bun: mă duc mâine la spital și spun: „Toate rețetele să vină la mine“, le
citesc pe toate, nu le aprob decât pe cele corecte și într-o săptămână totul
merge bine. OK? Întrebarea este: ce se întâmplă când obosesc? Pentru că la un
moment dat obosesc și totul revine la situația anterioară.
– Dar dacă ar fi o politică națională pentru un program de
stewardship?
– Politica nu este suficientă. Trebuie să fii capabil să pui
politica în practică. În țara mea, probabil că și în a dv., la fiecare două
zile, Parlamentul votează o lege nouă. Cele mai multe legi nu ajung să fie puse
în aplicare pentru că nu sunt suficienți oameni. Politica nu e suficientă.
Trebuie să ai politici bune, o bună punere în practică, dar o mentenanță
excelentă.
– Abordarea dvs. este de la bază la vârf.
– Totul se reduce la educație. Câte facultăți de medicină fac
educație despre rezistența la antibiotice și stewardship la antibiotice? Și ce
fel de exemplu primesc studenții în timpul instruirii în spital?
– În teorie, lucrurile arată foarte bine. Studenții învață că
trebuie să fie atenți cu antibioticele, dar, când ajung în spital, văd că
aproape toți pacienții primesc același tratament.
– Poate că nu e politically correct, dar teoretic,
trebuie să te însori cu o fată frumoasă, bogată, deșteaptă și delicată. Iar
doamnele trebuie să își aleagă soții pe principii similare. Asta, în teorie. Câți
oameni aplică aceste principii? Principiile sunt frumoase, dar punerea în
practică a unui principiu este foarte dificilă și cere multă energie, voință,
eforturi reunite, iar medicii nu dispun întotdeauna de ele.
Vina ne aparține
– Mai este și posibilitatea amplasării de mesaje în spațiile de
așteptare care să explice pacienților că antibioticele nu sunt întotdeauna
bune.
– Corect, dar este nevoie de timp și de efort. De când oamenii
au descoperit factorii de risc pentru bolile cardiovasculare până când unii au
început să țină cont de ei au trecut 40–50 de ani. Deci avem un drum lung de
parcurs. Oamenii vorbesc acum despre asta, ceea ce este bine, medicii încearcă
să administreze mai puține antibiotice, ceea ce e bine, vaccinurile ajută și
ele în reducerea nevoii de antibiotice, alt lucru bun, dar bacteriile își cresc
rezistența exponențial. Oricum, vorbim despre o luptă în desfășurare, nu am
pierdut războiul, încă putem trata majoritatea pacienților.
– Este un efort care implică nu doar medici și politicieni, ci și
pacienți, este nevoie de efortul tuturor.
– Pacienții nu pot ajunge la
.jpg)
