Hipertensiunea arterială este principalul factor de risc pentru bolile cardiovasculare. Anul trecut, în Statele Unite ale Americii, după publicarea rezultatelor din studiul SPRINT, s-au modificat (în jos) pragurile tensiunii arteriale considerate normale, ceea ce a declanșat dezbateri ample în lumea medicală. Am discutat pe această temă – dar nu numai – cu prof. dr. Eduard Apetrei, de la Institutul Clinic Fundeni, personalitate a cardiologiei românești, cu peste o jumătate de secol de activitate în domeniu.

– Americanii au scăzut limitele valorilor tensiunii arteriale normale. Cum s-a ajuns la acest lucru?
– Hipertensiunea arterială (HTA) este o boală foarte frecventă. Aș putea spune că patru din zece oameni cu vârsta peste 30 de ani au HTA. Studiul SEPHAR, efectuat la nivelul țării noastre, arată că 42% din români, adică peste șase milioane de oameni, suferă de această boală. Eu am un studiu realizat la Urziceni în urmă cu vreo 15 ani, care a arătat că 57% din populația adultă are HTA. Peste cinci mii de oameni au fost incluși în acel studiu. Datele rezultate s-au raportat la un prag maxim al tensiunii sistolice normale, de 140 mm Hg și al celei diastolice de 90 mm Hg. În ultimii ani, au apărut studii controlate – cel mai amplu este studiul SPRINT (Systolic Blood Pressure Intervention Trial) – ce stabilesc pragul de HTA la valori peste 130 cu 80 mm Hg. Asta înseamnă o creștere masivă a numărului de hipertensivi, nu numai în țara noastră, ci în toată lumea. O statistică publicată acum câteva săptămâni în New England Journal Medicine arată că, în America, numărul hipertensivilor a crescut mult, de la 72 la 103 milioane, doar ca urmare a modificării acestui prag. Cele două societăți mari de cardiologie din America, AHA și ACC, și-au asumat aceste date, în timp ce în Europa încă nu s-a produs schimbarea. Probabil se va produce la congresul de HTA de anul acesta.

Nu în România?

– Considerați că ar trebui adoptate aceste praguri?
– Eu nu le-aș adopta. Mă refer în special la România.

– De ce?
– Din foarte multe rațiuni. În primul rând, contează foarte mult cum măsori tensiunea arterială. Nu este simplu deloc, dar, în practică, se simplifică foarte mult. Dacă o măsori cu stetoscopul, tensiunea are o valoare, dacă o măsori acasă cu sfigmomanometrul, are altă valoare. La măsurarea cu stetoscopul, intervine reacția omului față de halatul alb, operatorul, pe când aparatul automat elimină această variabilă. Medicii nu fac întotdeauna măsurători corecte, din mai multe cauze: nu socotesc că e foarte important, lucru extrem de grav; sunt foarte ocupați, pentru că la ușa lor așteaptă zeci de bolnavi și mai sar peste niște etape ale pregătirii bolnavului; însăși urechea doctorului, umflarea manșetei etc. pot influența valorile la măsurare. Studiul SPRINT este primul și singurul de până acum care a folosit măsurătoarea automată, dar nu acasă la pacient, ci la cabinetul doctorului, într-o cameră alăturată și nu cu doctorul de față. Acolo, bolnavul își măsoară singur tensiunea, trei măsurători, cu pauze de minimum cinci minute între ele, o comunică doctorului și pleacă. Așa s-a ajuns la concluzia că 130 cu 80 este tensiunea arterială de la care vorbim de HTA. De fapt, noi știam din ghidul Societății europene de cardiologie că tensiunea măsurată acasă nu mai este 140, ci 135, și minima nu mai este 90, ci 85.

– Atunci, de ce nu sunteți de acord cu adoptarea acestor praguri?
– În această fază, la noi în țară, nu aș fi de acord să se considere pragul de 130 cu 80, pentru că metoda de măsurare folosită în studiul SPRINT nu este aplicată în România (și nici în alte țări) și nu aceasta este valoarea urmărită pentru recomandările de tratament și pentru eficiența tratamentului. Noi încă nu avem suficiente mijloace. Și mai intervine ceva: eu nu știu ce tensiune arterială are bolnavul pe parcursul a 24 de ore, cum variază tensiunea lui. Tehnic, avem metoda numită monitorizarea ambulatorie a tensiunii arteriale, care este foarte importantă pentru a decide când și cum administrez tratamentul, dar aceste aparate, deși foarte multe, nu sunt suficiente. La ora actuală este cea mai bună metodă de măsurare, pe care noi o folosim în anumite situații speciale: când bolnavul nu răspunde la tratament sau când e prea mare diferența între tensiunea arterială măsurată de bolnav acasă și ceea ce văd eu când măsor la cabinet. Un alt motiv ar fi și faptul că noi aplicăm prea repede rezultatele unor studii făcute în America și nu făcute pe populația bolnavă din Europa.

Fuga de responsabilitate

– Mișcarea aceasta oferă producătorilor de medicamente o piață de desfacere mult mai mare. Pacientul are ceva de câștigat de aici, va avea o viață mai bună?
– Despre piața de desfacere a medicamentelor este ușor de înțeles că aceste date le oferă o variantă mai avantajoasă. De menționat că studiul SPRINT nu a fost finanțat de producătorii de medicamente. În ceea ce îl privește pe pacient, nu știm încă dacă va avea sau nu o viață mai bună. Ca să putem da un răspuns la întrebarea aceasta, ne trebuie timp. Și când zic timp, nu mă refer doar la doi-trei ani – majoritatea studiilor clinice se fac pe un interval de doi, trei, rar patru ani. Dar ce se întâmplă mai departe nu știu – valorile mici ale tensiunii arteriale ar putea avea în timp și efecte negative. Și mai este ceva: bolnavii care au intrat în acest studiu au fost extraordinar de bine selectați. Or, bolnavul care așteaptă la mine la cabinet nu este bolnavul din studiu, dar eu îl tratez ca și când ar fi cel de acolo. Această problemă mă preocupă mult în ultimul timp. Dar, din nefericire, în țara aceasta nu prea mai ai cu cine discuta.

– De ce?
– Păi nu vedeți cum se schimbă conducerea ministerului? În orice țară, con­ducerea politică are un rol foarte important în luarea deciziilor. Doctorii contribuie – prin cunoștințele lor – la diagnosticarea, tratarea și urmărirea bolnavilor, dar în luarea deciziilor la nivel de politici de sănătate aceste lucruri nu înseamnă decât 10–15%. Restul de 85–90% depinde de factorul politic. El trebuie să decidă în privința realizării și derulării unor programe în acest sens, care să-i învețe pe români cum să facă prevenție, ce să mănânce copiii la școală și așa mai departe. Păi, când ei desființează posturile de medici din școli, cine se mai ocupă de sănătatea elevilor? Eu, când veneam la școală, eram verificat la unghii mai întâi. Acum, cine face asta? Despre asta putem vorbi foarte mult. Societatea Română de Cardiologie (SRC), de exemplu, a depus de mai multă vreme, la Ministerul Sănătății, un proiect de program care cred că încă zace pe undeva prin vreun sertar de acolo. Din păcate, când se schimbă miniștrii și secretarii de stat, aceste dosare nu sunt luate în seamă.

Așa a început ecocardiografia în România
– Sunteți cunoscut ca medicul care a introdus ecocardiografia în România și care a adus cel mai performant ecocardiograf din țara noastră. Cum ați reușit asta?
– La noi în țară, ecocardiografia a început prin 1976. Ea a fost descoperită în Europa, dar s-a dezvoltat foarte tare în America, datorită potențialului tehnologic de peste Ocean. Eu știam despre această metodă, dar când am și văzut-o cu ochii mei, mi-a plăcut foarte mult. Am fost la o conferință de cardiologie în America și acolo am văzut cum arată, dar nu am apucat să văd decât câteva imagini. În țară, mai era un sistem la Timișoara și unul la București, pe platforma Fundeniului, dar ambele erau primitive. Cu cel de la Fundeni am început eu, de fapt, ecocardiografia. Și, pentru că mi-a plăcut foarte mult, m-am dedicat acestei metode. Aș putea spune că am învățat-o singur. Nu am făcut nicio școală, nu am avut niciun stagiu de pregătire în străinătate sau pe cineva care să mă învețe. Am dezvoltat ecocardiografia cu cartea și cu bolnavul lângă mine.

– Și cum verificați dacă făceați bine ceea ce făceați?
– Un bolnav căruia eu îi puneam un diagnostic la ecocardiografie era investigat mai departe prin cateterism cardiac, iar eu verificam dacă diagnosticul meu se potrivește cu diagnosticul stabilit prin acea metodă. De multe ori făceam această confruntare. Am fișe și acum în care urmăream bolnavul ecografic la cateterism și apoi participam la discuția de analiză care urma. La fiecare sfârșit de săptămână, discutam cazurile mai interesante. Și acum facem la fel la Institutul „C. C. Iliescu”. Așa mi-am făcut eu pregătirea. Sigur, am citit și foarte mult, după aceea am început să și scriu. Și când mi-am dat seama că acel sistem în modul M, cum era ecocardiografia atunci, este depășit – între timp în lume apăruse ecografia bidimensională –, mi-am dorit foarte mult să am un asemenea aparat. Prin relații personale și printr-o serie de artificii, am reușit să aduc în această instituție cel mai bun aparat de ecocardiografie. Pe acest aparat am învățat în continuare ecocardiografie, dar i-am învățat și pe alții. Am organizat cursuri de specializare în ecocardiografie, conferințe naționale. Pe vremea aceea, timp de peste 10–15 ani, toți cei care au început să facă ecocardiografie au învățat la acest institut („Prof. dr. C. C. Iliescu”). Primele simpozioane de ecocardiografie din țară au fost organizate la Fundeni și le-am continuat vreme de mai mulți ani. Au fost peste 20 de simpozioane organizate aici.

– Este ecocardiografia unul dintre motoarele de dezvoltare a cardiologiei în România?
– Cel puțin pe platforma Fundeniului, dezvoltarea cardiologiei s-a datorat celor doi poli: ecocardiografia și cateterismul cardiac. Care metodă era mai importantă e greu de spus, dar, astăzi, ecocardiografia este pe primul loc. În prezent, este o metodă folosită la scară foarte largă în investigarea bolnavilor cardiovasculari, monitorizarea tratamentului și în decizia privind metodele de tratament folosite. În procedurile chirurgicale cardiovasculare este de neînlocuit. Nu cred că există în țară serviciu de consultații cardiologice care să nu aibă un ecocardiograf. Că e mai bun sau mai puțin bun, asta e o altă poveste.

Viața la 80 de ani

– De curând, ați împlinit 80 de ani. Cum arată viața medicului Apetrei la această vârstă?
– Viața la vârsta aceasta este frumoasă. Totul este să o accepți, să fii pregătit pentru ea și mulțumit că ai atins-o. Eu sunt fericit că am ajuns la această vârstă. Îmi place ceea ce am făcut, cred că nu am făcut lucruri rele și sunt foarte mulțumit că am putut să fiu util, să ajut bolnavii și colegii. Asta îmi dă forța să continui. Vedeți, la această vârstă, eu încă sunt în instituție, acceptat de colegii mei, particip uneori și la raportul de gardă, mai țin câte un curs din când în când. Atunci când mă solicită colegii, când au câte-o problemă, ne sfătuim. În continuare, pot spune că sunt activ și îmi mențin tonusul profesional. Sigur că e foarte simplu să plec, să mă retrag undeva, însă nu e felul meu de-a fi.

– De ce sunteți cel mai mulțumit?
– Cel mai mulțumit sunt de ceea ce am realizat pe plan profesional și de faptul că instituția, clinica de cardiologie, este apreciată în toată țara. Colegii mei care o conduc și cei care lucrează aici sunt oameni de foarte bună calitate, foarte bine pregătiți. O parte dintre ei participă la dezvoltarea în continuare a cardiologiei, lucrând aici sau în alte centre din lume. Și eu am condus clinica aceasta mulți ani și mă bucur că a fost și a rămas una puternică.

– Regretați ceva?
– Dacă este să regret ceva, este faptul că nu am avut timp să mă ocup mai mult de familie. Uneori s-a creat un mic dezechilibru între partea profesională și partea de familie, pe care nu îl recomand nimănui. Trebuie să ai disponibilitate, pregătire și timp să te pregătești, să poți să le transmiți celorlalți ceea ce ai învățat, sub o formă clară și limpede, dar și să ții un echilibru între latura profesională și cea de familie.

– De ce ați ales să urmați medicina?
– Nu am ales eu, tatăl meu m-a determinat să mă înscriu la medicină.

– Și opțiunea pentru cardiologie tot tatălui i se datorează?
– Cu alegerea cardiologiei este o poveste foarte frumoasă. C. C. Iliescu, creatorul ASCAR, a organizat și cursuri pentru cardiologi. Pe primele le-a organizat în 1962. Cei care au urmat cursurile s-au întors în zonele de unde veniseră și au deschis centre, secții, cabinete de cardiologie, iar Iliescu mergea să îi viziteze. Este unic la noi în țară lucrul acesta. Ideea acestor cursuri și centre de cardiologie răspândite în toată țara pornise de la faptul că el voia să facă prevenție. Dacă se prelungea această idee și eram lăsați să facem ceea ce a creat Iliescu, situația era mult mai bună în ceea ce privește bolile cardiovasculare în țara noastră. În aceste vizite pe care le făcea, Iliescu a ajuns și la Onești, unde eu eram medic stagiar – eram în anul doi, iar anul următor aveam să dau examen pentru secundariat. Iliescu a venit la Onești pentru că un doctor de acolo fusese la curs și a deschis un cabinet de cardiologie. Acolo l-am cunoscut eu pe profesorul Iliescu – un tip impozant, plăcut. Și de-atunci, gata, cardiologie scria pe fruntea mea. Am făcut un an de rezidențiat în cardiologie la ASCAR, apoi am dat concurs pe un post de preparator și am intrat în învățământ.

Să nu ridici capul prea mult

– Nu ați avut intenția de a pleca în străinătate? Ce v-a ținut în țară?
– Foarte multe lucruri. În primul rând, făceam o meserie care îmi plăcea.

– O puteați face la fel de bine și în altă țară.
– Nu e același lucru. Am fost în străinătate și am văzut cum se făcea meseria acolo. Am văzut că este mult mai seacă. Deși era bine făcută, cu performanțe profesionale și aparatură foarte bună, lipsea – acum lipsește și la noi – contactul cu bolnavul. Și exact asta îmi place: contactul cu bolnavul. E felul meu de-a fi. Al doilea lucru era faptul că părinții mei erau în țară. Eu sunt singur la părinți și niciodată nu mi-a trecut prin cap să-i las singuri, să-i părăsesc. Ocazii și solicitări au fost destule. Prieteni de-ai mei, care erau plecați înainte de decembrie ’89, cu care mă întâlneam des la congresele din afară, încercau să mă determine să fac acest pas, dar nu l-am făcut.

– Acum, privindu-i pe prietenii dumneavoastră care au rămas acolo, nu regretați că nu i-ați urmat?
– Nu, pentru că cei care au ales această cale sunt diferiți de mine. Și nu toți sunt mulțumiți că au făcut această alegere. Ei nu au decât o mulțumire materială, de care, sigur, eu am suferit foarte mult în perioada aceea. Dar mulțumirea materială nu e suficientă, cred eu, pentru că nu poți cumpăra orice cu bani. Poți să cumperi cărți cu bani, dar nu poți sa cumperi prietenii, amabilitatea pacienților, nu poți să cumperi lucruri care te fac fericit. E adevărat că unii dintre cei care au plecat au ajuns celebri în străinătate, au scris cărți, ne-au învățat. E mai ușor acolo să descoperi ceva, să faci ceva, pentru că ești lăsat să faci asta. La noi, în schimb, exista acel clopot pe care îl punea șeful peste colaboratori.

– Adică nimeni să nu-și depășească șeful?
– Da, să nu ridici capul prea mult. Asta a fost o frână în dezvoltare, pentru că multe idei pot veni de la cei tineri. Dar obiceiul acesta este peste tot în lume, nu doar la noi. Nici în străinătate nu te lasă șeful decât în anumite condiții. Numai că acolo ai libertate mai mare. Dacă vii cu o idee și ești văzut ca om muncitor, sigur că te lasă să-ți faci treaba. Sunt foarte mulți doctori români care au plecat și au făcut performanță, dar eu chiar nu regret că nu am rămas în străinătate. În activitatea mea, am încercat cât am putut să nu pun acest clopot. Nu sunt foarte sigur că am reușit, dar situația mea actuală cred că ar putea fi o dovadă în favoarea acestui lucru.

Gândirea în tăcere

– Ce considerați că ar trebui schimbat pentru a scăpa de aceste metehne?
– Actualul ministru al sănătății, Sorina Pintea, spunea că trebuie schimbate mentalitățile în sistemul de sănătate. Sunt total de acord cu ea, pentru că noi avem o hibă foarte mare. Între cele două războaie mondiale, noi am avut performanțe profesionale foarte mari. Oamenii erau lăsați să facă ceea ce credeau de cuviință – se pregăteau în străinătate și apoi veneau acasă și puneau în practică ceea ce au învățat acolo. Așa a fost C. C. Iliescu, care a fost patru ani în Anglia, Danielopolu, Hațieganu, Cantacuzino și alții. După război însă, tehnologia a luat un avânt foarte mare în lume, dar țările est-europene au rămas în urmă din acest punct de vedere. După 1989, tehnologia a pătruns și la noi, ceea ce a făcut ca, ușor-ușor, să ajungem la nivelul țărilor dezvoltate din punct de vedere medical, atât în ceea ce privește tehnologia, cât și resursa umană. Încă ne lipsesc infrastructura și mentalitatea celor din Vest. Regimul comunist ne-a făcut să devenim umili, ne-a limitat libertatea de exprimare. Puteam gândi în tăcere, e drept, dar gândirea în tăcere nu duce la progres. Și, acum, a venit perioada aceasta, pe care eu o socotesc foarte bună, pentru că există multe minți deschise în țara noastră.

Urmează...

– Ce proiecte de viitor aveți?
– În primul rând, să-mi mențin și să-mi continui pregătirea profesională, să particip la congrese, să țin conferințe. Am un proiect legat de HTA, pe care doresc să-l realizez sub umbrela Academiei de Științe Medicale (AȘM) – sunt președintele Secției de medicină internă a AȘM. Din această calitate, aș dori să implic secția de medicină internă într-un program de prevenție a HTA și de educație – a doctorilor în primul rând și apoi a populației.

– Cum veți face, concret, educația popu­lației?
– Nu e treaba noastră cu educația populației, ci a celor care fac epidemiologie, pentru că activitatea aceasta trebuie făcută de profesioniști. Noi știm să-i învățăm pe medici cum să măsoare bine tensiunea arterială, cum să trateze HTA, dar nu știm prea bine să îi învățăm cum să convingă populația de pericolul acestui flagel. Va trebui să ne asociem cu cei mai pricepuți.

– Implicați și SRC?
– Proiectul se va derula sub umbrela AȘM, în parteneriat cu SRC, desigur. Este un proiect la care acum lucrăm; suntem în discuții. Dorim să creăm o platformă, în cadrul unui parteneriat, să găsim modalități de a face mai bine cunoscută boala, cum să ne dăm seama că suntem bolnavi, care sunt riscurile, și să răspândim aceste cunoștințe la cât mai multă lume. Alt proiect mare al meu este să îmi mențin starea de sănătate.

– Mai exact?
– Fac multă mișcare. Merg des la schi. Merg pe jos mult. Înot, joc tenis. Este un proiect de care mă țin foarte tare. Îmi place mult mișcarea. Eu nu urc cu liftul la etajul șapte, de exemplu. De asemenea, vreau să stau mai mult cu familia. Am doi copii, un băiat și o fată, doi nepoți cu care mă văd destul de des. Cu nepoata schiez împreună, are cinci ani și jumătate. De-abia aștept să crească și nepotul, care este mai mic, să schiez cu amândoi. Îmi place foarte mult să citesc, să merg la muzee, la expoziții. Merg la concerte – la Festivalul Enescu, în ultimii 20 de ani am avut abonament la fiecare ediție. Merg la foarte multe concerte. Am mulți prieteni.

Eduard Apetrei s-a născut la 11 octombrie 1937 în comuna Blăgești, județul Bacău. A urmat cursurile Liceului Ferdinand din Bacău, apoi Facultatea de Medicină din Iași (1954–1960). A fost stagiar la Onești (1960–1964), secundar în cadrul spitalului ASCAR (din 1964) și medic primar din 1974 în cadrul aceluiași spital. Din 1976, este medic la Spitalul Fundeni. A urmat stagii de specializare în țară și la Helsinki, Bruxelles și Paris.
Din 1965, a devenit cadru didactic la UMF „Carol Davila” București: mai întâi preparator, apoi asistent (1966), șef de lucrări (1977), conferențiar (1991) și profesor din 1993. În 1973, a devenit doctor în medicină.
În perioada 1992–2003, a fost șeful Clinicii de cardiologie a Institutului „C. C. Iliescu”. În prezent, este profesor de cardiologie, medic primar cardiolog și membru titular al Academiei de Științe Medicale.
Din 1982, este membru în boardul Societății Române de Cardiologie (secretar și președinte 1990–1998). Din 1995, este fellow al Societății europene de cardiologie, dar este și membru titular sau corespondent în mai multe comitete, asociații și societăți profesionale internaționale. A fost membru în Comisia europeană pentru cardiologie (1996–2003) și membru în Comisia europeană pentru acreditare în ecocardiografie (2002–2005). A fost visiting professor în SUA – trei luni, în 1993.
Este autorul a 18 tratate și monografii de cardiologie – Mecanofonocardiografie (1977) și Ecocardiografia (1990), primele apariții în țară, 39 de capitole în tratate medicale, 288 de lucrări științifice publicate, din care 81 cotate ISI.
În perioada 1991–2004, a fost editorul coordonator al Revistei Române de Cardiologie, iar în perioada 2004–2015 – redactorul șef al acesteia. Totodată, este membru în comitetele de redacție ale mai multor reviste medicale din țară și străinătate. A fost distins cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Comandor, Premiul „Iuliu Hațieganu” al Academiei Române, premiul „C. C. Iliescu al Academiei de Științe Medicale”, este cetățean de onoare al orașului Bacău și Doctor honoris causa la UMF „Gr. T. Popa” Iași.