Dr.
Mărioara Dincă este de peste 27 de ani medic de familie în
satul în care s-a născut: Chiscani, judeţul Brăila. S-a hotărât să fie medic
din cauza unor probleme de sănătate. Îngrijeşte 1.700 de oameni, din care
câteva sute bune sunt în vârstă, au îmbătrânit odată cu satul, ca şi ea.
– Unii au peste 100 de ani, mai mulţi peste
90. Băştinaşii sunt majoritatea înscrişi la mine, mai ales populaţia în vârstă.
Îi cunosc foarte bine, ştiu cine e corect cu el însuşi şi ia tratamentul cum
trebuie şi care e neserios. Îi ştiu cu hibele şi cu calităţile lor. Din păcate,
lună de lună mor câţiva, pentru că sunt foarte în vârstă. Am vreo 500 de pacienţi
bătrâni. Mulţi au câte şapte-opt boli, alţii sunt sănătoşi, nu au luat un
antinevralgic în viaţa lor, dar mor de bătrâneţe. Ei sunt baza consultaţiilor
mele. Sunt pacienţi cronici, iau lunar reţeta, că au pensie mică şi nu îşi
permit să ia pe două-trei luni. Şi le dau şi medicamente mai ieftine. Prefer să
le dau aşa, ca să îşi ia tratamentul complet pe o lună, nu să ia zece pastile
scumpe şi au terminat pensia.
– Îi trimiteţi la specialist? Cum colaboraţi
cu medicii din oraş?
– Cu unii bine, cu unii nu. Eu am făcut facultatea
la Cluj, am terminat cu medie foarte mare, dar, având probleme de sănătate,
sechele polio de la un an, am preferat să vin să stau cu părinţii, să am un
sprijin. Dar părinţii au murit devreme şi am rămas singură. Am avut medie
foarte mare, puteam să fiu asistent universitar la Cluj, dar, acolo, cu
dealurile, cu picioarele mele cotonoage, nu mă descurcam. Am preferat să vin
acasă, terminând facultatea cu media 9,89. Iar acum mă cert cu colegii specialiştii,
mai ales cu cei tineri, care habar nu au pe ce lume se află.
– De ce spuneţi asta?
– Pentru că dau nişte reţete foarte ciudate,
care nu au legătură cu diagnosticul. Ne mai certăm. Ajungem până la urmă la un
compromis, cu pacientul. Recunosc şi ei, un neurolog vede neurologia, un
cardiolog vede cardiologia, eu văd pacientul în ansamblu. Mai sunt psihiatri
care dau medicamente fără să ţină cont de afecţiunea cardiacă. Sau neurologul
dă reţetă şi pentru cardiologie şi pentru psihiatrie, iar betablocantul nu
merge cu miofilinul, trebuie modificată scrisoarea medicală. Îi sun. Dacă
ridică tonul, îl ridic şi eu. E în folosul pacientului. Fiind întâi pacient şi
apoi medic, eu ţin cont de nevoile pacientului. De mică am fost bolnavă şi
adunam toate bolile posibile şi imposibile, am zis că, dacă mă fac doctor, o să
fiu un medic foarte bun şi îi voi trata pe pacienţi cum m-aş trata pe mine.
– Vă pare rău că nu aţi mers la Cluj, cum
vă gândeaţi la începutul carierei?
– După ce-au murit părinţii mei, mi-a părut
rău, dar cu afecţiunea mea nu mă văd totuşi lucrând în învăţământ – copiii,
studenţii ar fi fost răi, fără să-şi dea seama, vizavi de defectul meu fizic.
Mi-a părut rău un timp că am renunţat la viaţa din Ardeal, dar m-am obişnuit,
m-am consolat. Cunosc bine pacienţii aici, e un avantaj mare să ştii la ce să
te aştepţi din partea lor.
– Ce probleme specifice are un medic la ţară?
– Problema cea mai mare e că noi lucrăm
într-un dispensar mai bătrân decât mine, cred că are vreo 70 de ani şi primarul
nu ne ajută deloc să îl renoveze, să ne putem desfăşura activitatea cum
trebuie. Ne-au propus să îl cumpărăm, dar pe o sumă de trei miliarde jumătate –
o clădire foarte veche. Eu i-am spus că sunt medic de familie, nu pot să pun
chitanţierul pe masă şi să le iau bani pacienţilor, cum sugera el. Eu am ca singură
sursă de venit contractul cu casa de asigurări. Nu am putut să cădem de acord.
N-au renovat nici ei. Facem focul cu lemne, apa şi curentul electric ni le-am
îmbunătăţit fiecare medic pe bucăţica lui. Aerul condiţionat mi l-am cumpărat
eu. Dar nu prea are rost să mai bag aiurea bani într-o clădire a primăriei, în
care primăria nu trage nici măcar o spoială de vară. Nu mai zic de tablă, de
fundaţie, că miroase a mucegai peste tot. Noi ne-am făcut condiţii cum cere
direcţia sanitară, dar pe banii noştri. Ca să putem funcţiona, altfel ne luau
autorizaţia de funcţionare. Altă problemă este şi că medicii specialişti din
oraş încep să fie depăşiţi de numărul mare de solicitări. Au scăzut nivelul de
trai şi situaţia socială ale pacienţilor, care se îmbolnăvesc mai des. Rezolvăm
aici ce putem, ce nu – trimitem. Bine, că unii sunt deştepţi şi se duc direct
la urgenţă, nu pierd timpul, mai merg aşa, mai sunt trimişi înapoi la noi.
– Cum staţi cu programele de imunizare,
aveţi sprijinul DSP, vin vaccinurile la timp?
– Cam avem probleme în ultimul timp, nu prea
am avut vaccin, dar nici direcţia n-a avut. Iar vaccinul mergem noi să îl luăm,
nu vin cei de la DSP să îl aducă, spun că nu au bani de benzină. Au fost
sincope, întârzieri. Luna trecută au şi greşit, pentru că le-a plecat medicul şi
asistentele le-au fost cu capul în traistă şi am primit un vaccin de care nu
aveam nevoie, îl făcusem deja la clasa a opta, în loc de cel care ne trebuia.
În funcţie de cum au şi ei, primim totuşi vaccinurile, uneori cu întârziere.
– Cu pacienţii sunt probleme? Refuză
vaccinarea?
– Unele mămici sunt mai „inteligente“ şi au
facultatea de medicină, faţă de noi, care n-avem! Şi mai apar situaţii
dificile. Încercăm să îi lămurim pe cei care nu vor.
– Cum faceţi?
– Mă dau pe mine drept exemplu, că eu am
făcut polio, nu am fost vaccinată. Încerc să le explic că statul nu cumpără
vaccin pentru fiecare copil degeaba. Pe majoritatea îi conving, le spun că la
mine toţi copiii trebuie să facă vaccin şi, dacă nu le convine, îşi pot căuta
alt medic de familie.
– Ce-aţi face dacă aţi fi pentru o zi
ministrul sănătăţii în România?
– Nu aş sta cu fundul pe scaun, să dau legi
aiurea. Chestia asta cu cardul este o complicaţie şi pentru noi, şi pentru
pacienţi, oamenii sunt puşi pe drumuri, că îşi uită cardul acasă. Nu sunt
destul de informaţi. Sistemul informatic pică uneori. Internetul mai mult ne
încurcă. Hârtiile sunt aceleaşi, poate mai multe. Facem dublu: şi pe
calculator, şi scriptologic. Chelului tichie de mărgăritar îi trebuie. Înainte
de carduri, trebuiau făcute întâi programele, educată populaţia. Să trimiţi
acasă un bătrân de 80 de ani care se sprijină în baston, să îşi ia cardul, e
greu. Unii îşi uită codul. Pacienţilor mei le-am spus să îşi pună anul naşterii
şi îi întreb în ce an s-au născut. Mai greu e când le dau trimitere la oraş,
poate acolo nu ştiu să îi întrebe.