Dr.
Corina-Noemi Dumitrescu este specialist în
medicina de familie de cincisprezece ani și cea mai mare parte din carieră și-a
petrecut-o îngrijind pacienți la țară. Nu neagă: specialitatea i-a dictat-o
media de la concursul pentru rezidențiat, dar a fost, până la urmă, compromisul
care i s-a potrivit cel mai bine. Medicina de familie te lasă să nu te
specializezi prea mult, să rămâi mereu atent la ce se întâmplă în toate
disciplinele și să înveți câte puțin din toate, pentru că niciodată nu știi de
ce te vei lovi în cabinet. De un an lucrează în dispensarul din comuna
Stoenești (județul Olt), iar perioada de adaptare a venit cu obstacole
specifice.
– De ce ați venit la Stoenești?
– Lucram de șapte ani în altă comună, dar am avut un
conflict cu primarul de-acolo. Voia neapărat să îmi dea asistenta afară – n-am
aflat niciodată de ce, dar era pornit. N-am vrut să am probleme și m-am mutat.
Doamna doctor de-aici, din Stoenești, voia să iasă la pensie și am preluat
cabinetul ei. Într-un fel, am avut o șansă, am ajuns și mai aproape de oraș și
sunt mult mai liniștită, mai ales că e un spațiu independent de primărie.
Dincolo, cabinetul depindea de primărie și, refuzând să concediez asistenta,
m-ar fi dat afară din spațiul respectiv, iar fără spațiu nu puteam încheia
contract cu casa de sănătate. Mi-a forțat mâna. Aici, sunt singurul medic, am
doar o asistentă și femeia de serviciu. Dar comuna e destul de mică: puțin
peste două mii de locuitori.
– De ce probleme vă loviți cel mai adesea la cabinet?
– Relația cu pacienții e destul de bună. Și Casa a fost
destul de înțelegătoare, au facilitat procesul când am încheiat contractul nou
pentru cabinet. Nu cunosc încă destul de bine pacienții, pentru că a trecut
abia un an, încet-încet îi descopăr. Norocul meu a fost cu asistenta, ea îi
știa bine, pentru că lucrează de zece ani la cabinet. Avem mulți romi în
comună, câteva sute. Cu ei avem probleme serioase, mai ales că nu vor să își vaccineze
copiii.
– De ce nu vor?
– O să râdeți, ei spun că leșină. De fapt, pentru că se
tem și plâng. E normal, dar părinții nu vor și nu vor. Sunt probabil speriați.
Încet-încet, lucrăm și cu ei, sunt totuși femeile mai tinere care au început să
se intereseze mai mult, să mai înțeleagă. Dar comunitatea este foarte închisă:
nora ține cont de părerea soacrei, soacra ține cont de părerea socrului. Dacă
el zice: „Nu vaccina copilul!“, nu îl vaccinează, oricât ai vrea tu și orice-ai
spune. Nici n-ai cum să îi constrângi practic, că nici pe la școală nu prea se
duc. Dacă le-ar fi trebuit o adeverință obligatorie la școală, era altceva, dar
nici nu se duc. Vreo doi-trei ani îi țin în școală, apoi îi însoară sau le
mărită. Se căsătoresc pe la 10–12 ani, la 14 deja au copii. Și bunica are cam
30 de ani.
– Întâlniți des sarcini la adolescente?
– Da, suficient de des. În ultimul an au fost cinci-șase.
Au născut, dar nu prea vin la controale, nici în timpul sarcinii nu se
îngrijeau foarte serios. Când vin, le dau fier, tot ce trebuie, dar vin numai
când le doare ceva, când au o problemă. Tot e bine că întotdeauna au născut la
maternitate, nu acasă.
– Pentru astfel de cazuri presupun că ați avea nevoie de o
echipă mai mare.
– Ar trebui, da. În comună există un asistent social.
Acum, de două-trei luni, au făcut și un program dedicat sănătății romilor și în
cadrul lui urmăresc și gravidele. E o echipă întreagă care merge pe teren, un
program făcut de primărie și un ONG. Dar programul respectiv nu implică și
cabinetul. Încerc să colaborez cu asistentul social: ne spune de cazuri, mergem
la ei acasă, îi vedem, cam atât momentan. Nu au fost multe vizite în teren. Am
avut de curând o familie cu mulți copii, am mers să vedem ce nevoi au. Au fost
și cazuri când părinții beau și își neglijau copiii, dar asta e mai mult treaba
asistentului social. El încearcă și să îi aducă spre medic, dar numai atunci
când chiar sunt probleme de sănătate, când se simt rău.
– Ce credeți că ar trebui făcut pentru a crește accesul la
serviciile de sănătate?
– Nu știu. Asistentul social zice că ar trebui să li se
dea ceva: haine, alimente, cărți, caiete. Să vadă că sunt băgați în seamă. Să
fie motivați. Dar nu știu dacă ar fi cea mai bună soluție. Eu cred că le-ar lua
și ar merge mai departe. Nu prea poți să intri în comunitatea lor. Sunt
închistați acolo. Chiar nu știu ce am putea să facem. Am mai mers la ei de
câteva ori și, într-adevăr, când mergi acolo, ei spun că da, că fac, mai
vaccinează un copil, te mai ascultă, dar apoi nu prea se schimbă obiceiurile. E
adevărat că, fiind primul meu an aici, nu prea am reușit să ajung acolo. A fost
mai complicat, până am cunoscut oamenii, dar poate de-acum înainte mă mai
liniștesc și o să merg mai des.
– De ce v-ați orientat către medicina de familie?
– Probabil că de vină, la acel moment, a fost media. A
fost un pic mai micuță. Am terminat la Timișoara, dar aici nu erau foarte multe
locuri. Dar e o specialitate foarte interesantă, totuși, înveți în permanență.
Sunt multe de făcut, dar trebuie și timp să le faci pe toate bine. Ai de-a face
cu toate categoriile de pacienți, fel și fel de oameni de toate vârstele. E
adevărat că birocrația e cam mare, s-a mai normalizat de câteva luni, că
transmitem toate raportările online și nu mai avem așa multe hârtii. Dar,
oricum, te obișnuiești. Și cu calculatorul a fost mai greu, că nu făcusem
cursuri. E în permanență nevoie să te adaptezi: te obișnuiești cu ceva și-apoi
trebuie neapărat să apară altceva nou.
– La conferințe și alte evenimente medicale ajungeți?
– Doar la cele organizate local ajung. Mai departe n-am
ajuns, cel puțin în ultimul timp, am avut și niște probleme în familie. Cel mai
des merg la Slatina și nu prea le consider conferințe. Nici la Craiova n-am mai
ajuns de mult. Programul EMC al ziarului a fost, pentru mine, foarte util. Îmi
plac mult articolele medicale, e foarte interesantă revista, am văzut și că de
câteva luni ați schimbat aspectul și îmi place mult. O citesc din scoarță în
scoarță, mai ales că sunt lucruri pe care le pot folosi în practică.
.jpg)
