– O
explicaţie pentru dimensiunea crizei actuale de Ebola constă în fragilitatea
sistemelor de sănătate din ţările vest-africane, probabil mai periculoasă decât
trăsăturile bolii în sine. Dată fiind vulnerabilitatea acestor sisteme, ar fi
trebuit să intervină comunitatea internaţională mai devreme?
– Da. Comunitatea internaţională nu s-a
trezit la timp. De fapt, nu s-a trezit până luna trecută. Abia după ce au fost
afectaţi şi vestici, mă refer la cazurile importate din zonele epidemiei, brusc
am realizat că această boală poate afecta şi societatea noastră modernă. Abia
după ce mii de oameni muriseră, când se ajunsese deja la un dezastru în
regiunea vest-africană, am început să vorbim despre găsirea de noi medicamente,
de noi vaccinuri, despre cum să controlăm mai bine ce se întâmplă. Asta este
partea ruşinoasă. Partea bună este că acum există acţiune, acţiune promovată
prin intermediul mai multor organizaţii internaţionale şi transformată în donaţii.
Dar trebuie să avem grijă şi cu aceste donaţii. Nu e nevoie doar de bani, ci de
o abordare strategică şi tactică. Aceste fonduri trebuie canalizate eficient.
– În ce ar consta această abordare strategică?
– În primul rând, trebuie să detaşăm profesioniştii de care este nevoie
în regiune şi să le dăm acestora uneltele de diagnostic, laboratoarele
microbiologice necesare pentru a identifica în mod corespunzător cazurile de
Ebola şi pentru a-i izola doar pe cei care trebuie izolaţi. Nu ca acum, când
este uimitor cât de mulţi oameni sunt în carantină fără să fie nevoie să fie
izolaţi, îngheţaţi, lipsişi de libertate de mişcare. Metodele folosite în
prezent omoară întreaga societate în acele ţări. Dacă am putea identifica şi
diagnostica în mod corect şi eficient cazurile de Ebola, totul ar fi mult mai uşor.
Pacienţii cu Ebola ar fi trataţi mai bine şi cu demnitate, în timp ce doar
persoanele care au fost aproape de ei ar fi puse sub carantină. Din păcate,
acest lucru nu se întâmplă încă. Este nevoie de sprijin în infrastructura
tehnică, în special pe echipamente de diagnostic. Apoi, este nevoie de
materiale medicale. De la lucruri foarte simple, ca dezinfectanţi, echipamente personale de
protecţie, dar şi săpun şi clor. Lipsesc resursele de bază. Sunt lucruri pe
care noi ştim cum să le producem ieftin şi eficient, trebuie să le furnizăm. Şi
trebuie să îi ajutăm cu transportul şi cu logistica. Este foarte important să
fie reluată operarea transporturilor către regiune, ar trebui să găsim stimulente
pentru companii ca să facă asta. Dacă totuşi nu se va întâmpla, guvernele
europene ar trebui să mobilizeze transporturi maritime, terestre, aeriene
pentru ca proviziile de alimente şi medicamente, lucruri necesare supravieţuirii,
dar şi personalul medical să ajungă în regiunile afectate. Aceştia sunt paşii
esenţiali pentru a controla epidemia chiar la originea ei. Dacă reuşim să o
controlăm la sursă, chiar şi dintr-o perspectivă egoistă, ne va fi mult mai
bine, pentru că virusul nu va veni spre Europa. Dar, dacă nu facem nimic, dacă
nu controlăm eficient ce se întâmplă în Africa, se va răspândi dintr-o dată şi
în restul lumii.
Dr.
Jose M. Martín-Moreno
este profesor de medicină preventivă şi sănătate publică la Universitatea din
Valencia, profesor asociat la şcoala de sănătate publică Johns Hopkins (SUA) şi
consultant pe politici de sănătate al Comisiei Europene şi al altor organizaţii
internaţionale. În perioada 2010–2012, a fost director al managementului de
programe în cadrul Biroului regional OMS Europa. |
– Cum ar trebui abordată
problema deficitului de personal cu pregătirea necesară pentru a interveni în
regiune?
– Este
foarte adevărat: ei nu au doctori, nu au asistente. Iar noi avem suficient de
mulţi în Europa. Guvernele europene ar trebui să creeze mecanisme care să le
permită profesioniştilor din sănătate să meargă ca voluntari pentru o perioadă
determinată. Ar trebui să li se ofere indemnizaţia de risc, ceva în plus pe
lângă salariul obişnuit, pentru că este într-adevăr periculos să facă acest
efort eroic de a contribui la eforturile de control al epidemiei din regiune.
Cred că ţările pot şi ar trebui să facă mai mult, fiecare ar trebui să
contribuie pe măsura capacităţii şi a potenţialului lor. Avem personal medical
bun şi bine pregătit, a cărui contribuţie ar ajuta enorm. Dacă nu trimitem oameni acolo, dacă nu le
oferim resursele necesare, nu vor avea capacitatea să oprească epidemia şi ea
se va răspândi şi dincolo de Africa de Vest. Ca o deversare de petrol, peste
tot în lume.
– Poate fi estimată nevoia
de personal medical în acest moment? Ştim de câţi oameni ar fi nevoie?
– Nu a fost
estimată cu precizie totală, dar ţările afectate, în special Sierra Leone şi
Liberia, sunt într-o formă foarte proastă. Vor avea nevoie de minimum o mie de
doctori şi asistenţi medicali pentru a fi în stare să facă faţă nu doar
epidemiei, ci şi celorlalte boli, afecţiunilor normale pe care acum nu mai are
cine să le trateze, pentru că toate eforturile sunt concentrate pe Ebola. Mă
refer inclusiv la tot ce înseamnă asistenţa prenatală şi maternă. Sunt multe
sarcini cu probleme, avorturi spontane, pneumonii, apendicite, tot felul de
probleme medicale pe care nu le tratează nimeni acum.
– Ce ne-a învăţat această
criză?
– Că trebuie
să fim mult mai solidari. Că este, de fapt, avantajos, profitabil să investim
mai mult în echitate la nivel global, să oferim ţărilor foarte slabe şi foarte
fragile oportunitatea de a-şi crea situaţii mai stabile, sisteme de sănătate
mai puternice care să le protejeze în faţa unor astfel de probleme de sănătate
majore. În mod evident, sănătatea se transformă în bunăstare. Oamenii sănătoşi
au mai multe perspective, mai multă încredere în viitor. Investiţiile în
fortificarea sistemelor de sănătate, în asigurarea accesului universal la sănătate
şi în modele de dezvoltare potrivite trebuie canalizate către guvernele şi
organizaţiile nonguvernamentale locale, trebuie să ajute aceste ţări să se
dezvolte fără interese externe – pentru că uneori chiar interesele comerciale
ale vesticilor blochează dezvoltarea.
– Este nevoie de
revizuirea International Health Regulations (IHR)?
– IHR au
fost de mare ajutor, pe fundamentul lor am putut declara ceea ce se întâmplă în
Africa de Vest o urgenţă internaţională şi am putut să mobilizăm statele membre
să reacţioneze. Nu doar din perspectiva miniştrilor de sănătate, ci şi la
nivelul prim-miniştrilor şi al preşedinţilor. IHR şi-au servit scopul. Trebuie
doar să facem o treabă mai bună în aplicarea a ceea ce este deja scris acolo.
Trebuie să credem în acele cuvinte şi să fim mult mai sensibili, pentru că
vedem oameni murind. De exemplu, în Africa, o mie de oameni, două mii, trei
mii... Şi, brusc, când este doar un caz în SUA ori în Europa, atunci zicem: „O,
Doamne, asta ar putea fi periculos!“. Nu e corect. Sunt fiinţe umane,
indiferent de culoarea pielii, de rasă, de naţionalitate. De aceea, cred că
trebuie să luăm măsuri cât de curând cu putinţă.
–
Este acesta şi motivul pentru care nu avem încă un vaccin?
– Da, cu
siguranţă. Nu condamn industria farmaceutică. Nu sunt organizaţii caritabile.
Nu au văzut perspectiva unui profit, aşa că nu au cheltuit energie, bani, timp
ca să dezvolte vaccinuri şi tratamente pentru Ebola. Acum, că societatea
occidentală a început să creadă că este nevoie de aceste vaccinuri, la 38 de
ani de la descoperirea virusului, industria se mişcă foarte rapid. Lecţia pe
care o învăţăm astfel este că nu trebuie să ne lăsăm pe mâna industriei
farmaceutice, ci guvernele, OMS şi ONU trebuie să sprijine cercetarea pentru
astfel de situaţii. Avem boli orfane, fără profituri potenţiale pentru
industria farmaceutică, pentru care trebuie să le permitem cercetătorilor să găsească
soluţii. Să îi stimulăm, să oferim premii sau burse, astfel încât aceştia să nu
ajungă la faliment, devotându-şi tot timpul în direcţii neprofitabile.
Guvernele ar trebui să aibă mai multe programe pentru bolile orfane.
–
Utilizarea terapiilor experimentale în contextul crizei actuale de Ebola a
ridicat şi o serie de potenţiale probleme etice.
– Dacă ne-am
fi făcut temele la timp, nu am fi avut nevoie de măsuri pentru accelerarea
acestor terapii experimentale. Acum trebuie să sărim peste câteva dintre
etapele riguroase ale studiilor clinice. Nu îmi place deloc asta, dar, în acelaşi
timp, înţeleg că este necesar să le oferim celor care sunt pe moarte şi această
şansă. Nu e nimic de pierdut, dar, dacă tratamentul funcţionează, avem multe de
câştigat. Este important să le oferim oamenilor speranţă.
Interviul a fost realizat în cadrul Forumului European de
Sănătate de la Gastein (1-3 octombrie).