L-am întâlnit pe chirurgul Ramon Vilallonga cu câţiva ani în urmă,
în timpul unei intervenţii efectuate cu prilejul unei reuniuni medicale
organizate în România. Deşi venea din alt spaţiu şi opera cu medici şi
asistente din spitalul-gazdă, deşi nu cunoştea limba română, era de un calm desăvârşit.
Şi cei din echipă se contaminaseră cumva cu acea „lipsă de grabă“, un factor
atât de important şi în acelaşi timp greu de definit. „Poate fi doar
întâmplarea“, mi-am spus. Aşa încât, la următorul prilej, mi-am reluat locul în
sala de operaţie, înainte să-şi înceapă intervenţia. Nimic nu se schimbase faţă
de ceea ce ştiam: stăpânire de sine şi siguranţă a gesturilor, mod relaxat de a
efectua fiecare manevră, limbaj non-verbal corect orientat. Reacţiile şi
gesturile cadrelor medicale (din spitalul-gazdă) prezente în sala de operaţie
dovedeau că, acolo şi atunci, toţi făceau corp comun.
Dr. Ramon Vilallonga lucrează într-un spital
din Barcelona. A participat la misiuni umanitare în Iugoslavia şi India, iar
actualmente se ocupă preponderent de chirurgia endocrină, abordând probleme de
obezitate şi cancerul tiroidei. A fost printre primii chirurgi acreditaţi să
lucreze cu un robot DaVinci şi acordă
un interes particular chirurgiei minim invazive printr-un singur trocar. Este
coordonator al rezidenţilor şi conferenţiar la Universitatea Autonomă din
Barcelona. Este recunoscut şi apreciat ca practician, dar şi pentru noutatea
proiectelor de cercetare şi pasiunea pe care o arată în formarea medicilor
tineri. Unul dintre aceştia, chirurgul român Marius Nedelcu, îmi vorbise despre
el cu multă dragoste şi recunoştinţă.
Ca şi cum ai dansa
– Vă rog să descrieţi intervenţia la care am
asistat ceva mai devreme.
– Am
rezolvat o eventraţie postoperatorie masivă. Am încercat să o facem pe cale
laparoscopică, dar, din cauza aderenţelor multiple şi a dimensiunilor enorme
ale eventraţiei, am fost obligaţi să continuăm operaţia pe cale clasică.
Pacientul a avut o splenectomie postraumatică importantă, care a produs foarte
multe aderenţe, în special la nivelul colonului.
– Câţi ani de experienţă chirurgicală aveţi?
–
Sunt cinci ani de rezidenţiat plus alţi cinci de când lucrez ca chirurg
consultant. Am realizat peste 1.400 de intervenţii chirurgicale majore.
– Am asistat şi la alte câteva operaţii
conduse de dv. şi m-a surprins atmosfera din timpul intervenţiei. Nu e uşor
nici pentru chirurgii cu mulţi ani de experienţă să-şi păstreze calmul în faţa
unor situaţii cu evoluţie imprevizibilă. Care este secretul?
– Am
avut în timpul formării mele profesori foarte buni, care ne-au învăţat să înţelegem
patologia fiecărui bolnav în parte şi evoluţia ei, particularităţile anatomice
ale celui care are obezitate sau o tumoră sau şi una şi alta. Este nevoie şi o
bună cunoaştere a etapelor ce urmează să fie parcurse, respectate pentru a
evita riscurile şi, fireşte, cunoaşterea procedurilor chirurgicale... Sunt
abilităţi pe care le înveţi înainte de a începe să operezi. Toate astea îţi dau
o anumită siguranţă, e ca atunci când dansezi sau cânţi la un instrument. Te poţi
concentra la muzică, ritm şi toate celelalte; mişcările, armonizarea lor vin de
la sine şi se simt şi se transmit colegilor din echipă. Şi toţi răspund ca şi
cum acolo ar fi un singur organism şi un singur „post de control“. Niciun
membru al echipei nu e rupt de ceilalţi, în timpul operaţiei formăm un tot. Şi
asta vine din obişnuinţa de a lucra în blocul operator, este o performanţă –
cred eu – a chirurgilor.
– Ţine de chirurg? El dă tonul?
–
Nu, nu ţine de chirurg, ci de particularităţile unei operaţii în desfăşurare.
Gesturile celor din echipă, momentele de decizie sunt determinate de ceea ce se
întâmplă în câmpul operator. Operaţia în sine, desfăşurarea ei pas cu pas,
problemele ce apar impun următorii paşi de făcut: unde tai, ce absorb, ce
vizualizez, când anume, cum duc mai departe... Văd cât este de extinsă o
leziune, ce probleme se pun, dacă sunt sângerări. Şi toate astea nu le
stabilesc eu, le impune mersul propriu-zis al intervenţiei şi particularităţile
bolnavului şi le văd şi cei din echipă, şi anestezistul, şi asistentul medical.
Chirurgul poate să spună, când e de ales, într-un moment de decizie, pe ce cale
merge. Intră în joc experienţa, cunoştinţele şi capacitatea de adaptare la o
situaţie inedită. Ceilalţi îl urmează, trebuie să fie pregătiţi, să aibă tot ce
trebuie la îndemână, anestezistul să
stăpânească parametrii biologici, cel care
supraveghează aparatura să ştie ce să facă dacă se produce o defecţiune sau pe
ce altă sursă de alimentare să treacă. Fiecare are atribuţii specifice: şi
chirurgul, şi ajutorul de chirurg, şi asistenta, şi anestezistul... E ca şi cum
ai conduce un vehicul pe un teren accidentat, toate manevrele necesare sunt
dictate de configuraţia terenului în fiecare punct unde-ai ajuns, „creierul“
este configuraţia terenului, tu – ca echipă – vii doar cu abilităţile şi
experienţa. Şi dacă şi maşina te susţine, lucrurile merg bine. Cât de bine se
poate în acele condiţii de teren...
Performanţă în context
– E dificil să lucraţi cu o echipă nouă?
–
Mereu e dificil, dar, dacă echipa e pregătită, este o plăcere să lucrăm împreună.
Lucrurile merg. Este ca un partener de dans cu care te potriveşti din start.
Experienţa se simte. O să dau un alt exemplu: dv. faceţi şi fotografii; dacă
sunteţi bun, veţi realiza o fotografie bună, chiar dacă schimbaţi aparatul şi
condiţiile în care pozaţi...
– Aţi operat în spitale diferite, din Spania
şi din alte ţări. Ce face diferenţa? De ce unele sunt bine cotate, altele nu?
– Ce
face diferenţa? E important, cred eu, ca spitalul să fie viu, cu oameni care ştiu
să facă şi medicină şi promovare. În multe ţări, contextul legislativ,
economic, politic este extrem de dinamic. Un spital performant şi bine cotat
este acela care se mişcă mai repede decât „contextul social-politic“ – mă refer
la experienţa managerială şi la rapiditatea punerii în practică a unor
proiecte.
– În sala de operaţie cum stau lucrurile?
– Şi
în câmpul operator, situaţia se schimbă de la un moment la altul; dacă acţiunile
celor din echipă se adaptează acestor probleme şi le rezolvă înainte ca ele să
devină ireversibile, putem vorbi de o operaţie reuşită.
Exerciţii precumpănitoare
– Cum izbutiţi să câştigaţi încrederea
celorlalţi?
–
Prin studiu, prin încercări, lucrând cu pasiune. Aşa ceva se simte şi generează,
practic instantaneu, din partea celorlalţi, respect şi dorinţă de a lucra
împreună. Pe lângă mulţumirile din privirea pacientului vindecat sau a aparţinătorilor,
este şi aprecierea colegilor, care te încurajează să mergi mai departe, îţi
netezeşte drumul. Colegii chirurgi sunt mai aproape de tine. Cine doreşte să
lucreze şi să înveţe îl va admira pe cel care lucrează şi de la care poate învăţa.
Admiraţia pentru chirurg (prima mână), pentru maestru este condiţie a însuşirii
artei chirurgicale. Eu am învăţat de la mulţi chirurgi, în primul rând de la
profesorul Jacques Marescaux, expert în domeniu. Şi recunosc asta. Exerciţiile
de admiraţie sunt precumpănitoare într-o profesie ca a noastră şi au un anumit
grad de reciprocitate. Şi doar admiraţia, prietenia profesională ar putea
asigura drumul împreună spre performanţă. Faptul că în formarea mea am întâlnit
şi am lucrat cu experţi foarte mari mi-a dat încredere şi m-a format ca medic.
– Ce înseamnă un bun chirurg?
–
Chirurg bun? Un om cu vocaţie pentru chirurgie, cu abilităţi dobândite şi
exersate şi, mai ales, cu o tehnică operatorie foarte bună; nu numai
manualitate, ci şi gândire focalizată pe aplicarea acestor tehnici, într-un mod
foarte raţional, în conformitate cu cazul. O bună tehnică, un bun tehnician,
dar fără vocaţie, pentru mine nu definesc un chirurg pe care l-aş alege. Apoi,
când avem o tumoare, e important să nu tăiem prea aproape şi să cunoaştem
limitele până la care putem merge. De multe ori, chiar dacă facem o operaţie
frumoasă din punct de vedere tehnic, dacă indicaţia nu a fost bună şi pacientul
a decedat sau dacă apare recidiva, e degeaba. Nu mai contează că am făcut noi o
operaţie frumoasă, că nu se vede tăietura...
– Să presupunem că aţi intrat într-o operaţie
şi aveţi o situaţie critică, nouă pentru dv. Cum reacţionaţi?
– Pregătirea profesională se face pas cu
pas, învăţăm ce se poate întâmpla, cum să facem faţă. Concret, în cazul în care
avem o sângerare, să o oprim; dacă e perforaţie intestinală, să rezolvăm
problema. În orice situaţie critică, primul gest este de a face tot ce e
posibil pentru a stabiliza pacientul, viaţa lui fiind prioritară. Şi, odată ce
momentul critic a fost depăşit, cer ajutor unui coleg mai bun, cu mai multă
experienţă. Sunt şi alţii care mă sună pe mine şi-mi cer sfatul, ajutorul. Şi
merg să-i asist. Trebuie să fii calm şi să găseşti pe loc cea mai bună soluţie.
– E un calm înnăscut sau se învaţă?
– Se învaţă. Când eşti tânăr şi vezi un
pacient sângerând, ţi se pare complicat şi te sperii, când te-ai maturizat, o
sângerare, chiar amplă, ţi se pare un fleac...
– Vi s-a întâmplat să vă moară un pacient în
timp ce se afla în operaţie?
– În timpul intervenţiei, nu. Dar au fost
cazuri când au decedat ca urmare a complicaţiilor postoperatorii. Singura dată
când a murit un pacient intraoperator a fost din cauza unor alte complicaţii
vasculare, în timp ce eu asistam în paralel o altă intervenţie.
– V-aţi întâlnit vreodată în timpul unei
operaţii cu Dumnezeu?
– Nu, Dumnezeu e acolo, undeva sus; în sala
de operaţie e doar pacientul cu patologia lui şi echipa... Există şi o glumă pe
tema asta: ce diferenţă este între un chirurg şi Dumnezeu? Răspunsul este:
„Chirurgul se crede Dumnezeu, dar Dumnezeu nu se crede niciodată chirurg“.
.jpg)
