Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Primăriile ar trebui să asigure condiţii pentru medicii din rural

Viața Medicală
Dan Dumitru MIHALACHE joi, 16 aprilie 2015

Procesul de îmbătrânire a populaţiei readuce în prim-plan medicul internist. Lumea modernă a început să reconsidere medicina internă, într-un context în care diversificarea investigaţiilor paraclinice este în plin avânt. Specialistul stăpâneşte una sau mai multe tehnici, dar oare cine poate privi bolnavul în ansamblul său şi sintetiza toată suferinţa lui? Profesorul Ion Bruckner, preşedintele Societăţii Române de Medicină Internă, ne explică, în cele ce urmează, cine poate face acest lucru şi de ce numai el.

 

 
 
 
Mai există astăzi un tratat de medicină internă actualizat?
Ion Bruckner: Mai există.
 
Vă întreb pentru că acum tendinţa e de a trece pe fel şi fel de dispozitive electronice.
Ion Bruckner: Învăţământul de medicină internă, în mod natural probabil dar din păcate aş spune, a fost modulat în sensul că studenţii fac în locuri diferite, în măsura în care acest lucru este posibil, învăţământul de cardiologie, pneumologie, nefrologie, gastorenterologie. Deci fac învăţământ pe specialităţi. Din punctul de vedere al cadrului didactic, este mai comod. În străinătate acest lucru corespunde şi cu profilul unor secţii, dar are dezavantajul că se pierde unitatea medicinii interne. Or, în toată lumea, inclusiv în SUA, a reînceput să fie considerată medicina internă pentru că populaţia îmbătrâneşte. Şi este evident că acelaşi individ începe să aibă mai multe boli şi atunci e nevoie de cineva care să coordoneze tratamente care uneori pot să fie mai greu de coordonat între ele. Specialistul este stăpânul unei tehnici sau unor tehnici, de exemplu, în cardiologie, angiografie, aritmologie sau intervenţii percutane. Dar el trebuie să fie cineva care vede bolnavul din toate punctele de vedere pentru că bolnavul este de obicei un om în vârstă. Doar aşa poţi sintetiza toată suferinţa pe care o are pacientul respectiv. Revenind la învăţământ, studentul trebuie să capete o privire cât se poate de integrativă a suferinţelor unui bolnav şi asta reprezintă un lucru care cam dispare, din păcate, din preocuparea cadrelor didactice. Există astăzi un manual de medicină internă, scos cu câţiva ani în urmă de prof. Gherasim. A apărut recent şi se lansează la Congresul de medicină internă o lucrare de vreo 800 de pagini – „Actualităţi în medicina internă“ – care acoperă tot spectrul medicinii interne şi fără îndoială sunt manualele de medicină internă recunoscute internaţional care sunt foarte utile. Material didactic ar fi şi, de altfel, trebuie să recunoaştem că şi studenţi buni există. Din păcate există ca studenţi buni, ca rezidenţi buni, dar nu-i mai avem ca doctori.

 

Majoritatea reclamaţiilor de malpraxis sunt din cauza lipsei comunicării cu pacientul

Prin urmare, există interes.
Ion Bruckner: Da, acum, de exemplu, am o serie de studenţi – noi facem la clinică semiologie – din care cel puţin o treime sunt chiar buni, chiar foarte buni – interesaţi şi vor să înveţe.
 
Ce a mai rămas din aşa-numita medicină la capul bolnavului?
Ion Bruckner: Din păcate, ar fi trebuit să rămână mai mult. Medicina la capul bolnavului este ceva deosebit de important şi partea clinică are importanţa ei. Partea clinică comportă două lucruri: discuţia cu bolnavul, care consumă timp, dar este esenţială pentru că are o virtute informativă, afli ce trebuie să cauţi la el, care e boala şi un doctor bun, în trei sferturi din cazuri, după ce a vorbit cu bolnavul ştie cam despre ce e vorba. Are însă şi o virtute de tratament fiindcă bolnavul trebuie să capete încredere în doctor, mai ales în zilele noastre. De mai mulţi ani mi se trimit diverse reclamaţii din partea bolnavilor pe cazuri de malpraxis. Am avut şi cazuri reale care au trebuit să fie sancţionate, dar majoritatea sunt de fapt rezultatul unei lipse de comunicare între doctor şi bolnav. Doctorul nu are timp, nu stă de vorbă, nu explică bolnavului şi familiei pe înţelesul lor despre ce e vorba şi evident că în condiţiile acestea oamenii se simt neglijaţi, se simt frustraţi. Or, această parte a examenului clinic, discuţia cu bolnavul, nu poate fi înlocuită nici de analize, nici de calculator. Oamenii, bolnavii, sunt din ce în ce mai mult persoane în vârstă cu mai multe boli şi cu boli cronice degenerative, cu boli care nu se vindecă, cu care trebuie să înveţe să trăiască. Un hipertensiv nu se vindecă de tensiune, trebuie să-şi ia doctoriile tot timpul, trebuie să înţeleagă asta. Un diabetic nu se vindecă, trebuie să-şi facă tratamentul ca să-l menţină echilibrat. Şi se poate aplica în orice domeniu al patologiei. Şi atunci, o parte a tratamentului este educaţia bolnavului, educaţia terapeutică, educaţia pentru a înţelege boala, pentru a şti cum să o trateze şi ca să aibă o viaţă normală, confortabilă. Din păcate, această educaţie nu se poate face într-o consultaţie de 15 sau 20 de minute. E prea puţin timp. În străinătate există asistente medicale specializate în educaţie medicală, fiindcă munca lor e mai ieftină decât a unui doctor. Pe de altă parte, acolo doctorii au programe, au timp rezervat pentru asta. La noi, aşa ceva nu există sau există foarte puţin, se face pe apucate, în funcţie de caracterul medicului, de timpul pe care îl are la dispoziţie, de posibilitatea de a avea un loc unde să discute cu bolnavul.

 

Interesantă ideea cu asistentele…
Ion Bruckner: Da. Asistentele sunt educatoare şi este o specializare a asistentelor care ar merita să fie recunoscută. Noi avem facultate de asistente medicale, de moaşe şi asistente medicale care fac o asistenţă generalistă, dar apoi trebuie să se specializeze, pentru că e foarte diferit să fii asistentă de sală de operaţie, asistentă de chirurgie, asistentă de medicală, asistentă educatoare etc.

 

Cât de important mai este examenul obiectiv în condiţiile în care s-au diversificat investigaţiile paraclinice?
Ion Bruckner: E drept, există investigaţii foarte elaborate care ne împing mai departe în ceea ce priveşte cauza unor boli, fondul genetic al unor boli, dar până acolo trebuie să diagnostichezi boala. Metodele imagistice apărute în ultima vreme sunt deosebite, fabuloase ca aport: ecografia, rezonanţa magnetică nucleară, tomografia cu emisie de pozitroni, PET-ul. Toate dau informaţii deosebite, dar au indicaţii foarte clare şi, din păcate, deseori bolnavul vine şi spune: vreau să-mi fac un Doppler. Doppler de ce? Pentru ce vrei să-l faci, ce vrei să obţii din el? Dacă cer analize înseamnă că nu sunt edificat asupra stadiului stării unei boli şi vreau să ştiu mai mult ca să ştiu exact cum îmi potrivesc atitudinea. O analiză pe care o fac şi care nu schimbă cu nimic atitudinea terapeutică este o risipă de bani. Sigur că o fac pe banii bolnavului sau pe banii statului, dar nu este o soluţie. În SUA, asistenţa medicală costă mult mai mult decât în Anglia, fiindcă în SUA se fac analize pentru ca doctorii să se apere de malpraxis. Aceasta este medicina defensivă. Dar asta nu dă rezultate mai bune decât o medicină în care analizele se fac cu recomandări foarte clare. Şi aceste recomandări ar trebui să fie incluse în protocoale de investigaţii în funcţie de starea bolnavului şi de diagnostic. Dar asta presupune foarte multă muncă.

 

S-a schimbat patologia?
Ion Bruckner: Patologia s-a schimbat, grosolan vorbind, din mai multe cauze. Pe de o parte, o serie de boli sunt stăpânite mai mult sau mai puţin. De exemplu, afecţiunile traumatice, cu excepţia accidentelor de maşină, s-au mai diminuat. Oamenii nu se mai taie cu sabia, nu se mai împung, dar se mai împuşcă uneori sau se mai bat, dar totuşi s-au diminuat. Patologia infecţioasă, bolile transmisibile sunt de bine, de rău tratate standardizat şi nu mai au importanţa pe care au avut-o infecţiile la un moment dat. Asta nu înseamnă că nu apar infecţii cu microbi rezistenţi datorită folosirii incorecte a antibioticelor, dar ponderea lor în patologia generală s-a diminuat destul de mult. În schimb au crescut bolile datorate uzurii, bolile degenerative: ateroscleroza cu toate complicaţile ei, diabetul care creşte exploziv. 40% din populaţia noastră este hipertensivă, or, asta este o schimbare în patologie. A doua schimbare este legată de îmbătrânirea populaţiei. O populaţie vârstnică are altă patologie decât oamenii tineri. Un om tânăr are de obicei o boală care e foarte clară şi cu manifestări foarte evidente. Un om în vârstă asociază mai multe boli, manifestările bolilor sunt modificate, sunt mai puţin clare. S-a schimbat optica medicinii pentru că doctorul, până la jumătatea secolului XX, era mai degrabă pe modelul mecanicului de maşină: „am venit că s-a stricat ceva, repară-mă“ şi apoi pleca. Doctorul actual nu mai are această virtute şi trebuie să fie o persoană care-l învaţă pe bolnav cum să trăiască cu boala, care-l ajută să depăşească anumite etape ale bolii. Iar cei mai mulţi din bolnavii pe care-i îngrijim necesită o supraveghere permanentă. Ca să fac şi un comentariu politic: de curând se spunea că cei care nu se prezintă trei ani la medic vor fi sancţionaţi. E un mod românesc de a rezolva lucrurile – prin sancţiuni – dar cred că ar trebui diferenţiat. Până la 45–50 de ani, poate să vină şi la 3 ani, poate să vină şi la 5 ani, nu e o problemă. După 50–55 de ani, e bine să vină chiar o dată pe an. Adică trebuie să diferenţiem puţin dorinţa de a preveni bolile. Sunt boli care evoluează lent. În SUA, diabetul se diagnostichează – diabetul de tip II, diabetul adultului – după 7 ani de evoluţie, aşa încât este evident că ar fi util să-l vedem mai devreme.

 

Cine este şi ce face internistul ospitalist

 

S-au desprins foarte multe specialităţi din medicina internă. De ce?
Ion Bruckner: Aşa este. S-au supraspecializat. Ar trebui să apreciem un lucru: cei care practică o tehnică sau au un aparat cu care lucrează evident că nu au timpul material şi nu pot să mai aibă deschidere pentru altceva. Un om care face cateterisme şi angiografii tot timpul şi-l dedică acestei metode. Lucrul este foarte bun: e ca în orice meserie, cu cât faci mai mult un lucru cu atât îl faci mai bine, mai uşor, mai corect. Pe de altă parte, aceşti oameni nu mai au disponibilitatea de a vorbi cu bolnavul. Într-un fel, dacă vreţi, este un robot. Nu-mi place foarte mult acest termen, dar se potriveşte. Supraspecializarea şi specializarea sunt într-o evoluţie firească, normală, dar la fel de normal este să existe şi undeva un loc, o persoană, un medic care să sintetizeze ce are un bolnav. Ca să dau un exemplu: mi-a venit un coleg doctor, de peste 80 de ani, căruia, având o suferinţă cardiacă, i-au prescris cardiologii un tratament. S-a dus apoi la un fost student de-al lui, gastroenterolog, care a zis: cum, asta nu se poate lua fiindcă face rău la boala la care se pricepea el. Şi a venit colegul să mă întrebe: „Şi eu ce fac acum, că unul spune să iau, altul spune să nu iau?“. Tot în SUA a apărut acum internistul ospitalist, care este un medic de spital care vede bolnavii tocmai cu această misiune: de a face să concorde ce fac diverşii specialişti. Fiindcă fiecare ştie foarte bine şi face tehnica sau domeniul lui.

 

Mai există medici compleţi? Adică, medici care să poată pune diagnosticul pe o plajă largă de boli?
Ion Bruckner: Da, mai există. Dar nu ca pe vremuri, medici care să trateze mai toate bolile. Fiindcă sunt tratamente specifice. Un medic internist bun diagnostichează diverse boli hematologice şi apoi le trimite hematologului pentru că schemele terapeutice în funcţie de boală sunt variate. Anemia pernicioasă o tratează orice internist, dar leucemiile sunt de domeniul specialistului. Schemele terapeutice se schimbă foarte des şi sunt şi foarte complexe. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tratamentele oncologice. Cancerul trebuie să-l diagnosticheze internistul, nu oncologul. Însă oncologul este terapeutul, el tratează, dar cel care diagnostichează trebuie să fie internistul. Pe de o parte, există o raţiune administrativă, pentru că reţeaua de oncologie are medicamentele specifice anticanceroase, dar acesta este un argument secundar. Argumentul principal este că fiecare formă de cancer, fiecare histologie are particularitatea ei de tratament: o combinaţie între tratamentul cu medicamente citostatice, radioterapeutic şi chirurgical. E menirea oncologului să facă asta. Menirea să o facă şi o face sigur mai bine. Deci diagnosticianul este în primul rând internistul, iar medicul terapeut este specialistul în funcţie de boală.

 

Greşeala de neiertat în medicină

 

Ce credeţi despre dr. Google?
Ion Bruckner: Este singurul păcat al bolnavului: că citeşte pe internet şi interpretează cum poate şi asta poate să ducă uneori la situaţii foarte neplăcute. Orice lucru bun are şi posibilităţi de rău. Şi internetul este un foarte bun exemplu pentru treaba asta. Dacă pregătesc un curs sau o conferinţă, internetul este foarte util, deoarece caut subiectul respectiv şi găsesc ce informaţie vreau. Dacă vreau să găsesc un articol într-o revistă, caut articolul respectiv şi aflu informaţia de care am nevoie. Pentru un student care învaţă medicină, lucrul acesta nu e util, pentru că el nu trebuie să înveţe degetul mare de la mâna stângă, trebuie să înveţe toate degetele. Pe internet găseşti de la fiecare câte ceva, dar asta este o privire foarte limitată. Apropo: m-aţi întrebat despre eroarea de diagnostic. Eroarea de diagnostic n-ar trebui să fie privită ca ceva imposibil şi care trebuie penalizat. Eroarea de diagnostic poată să apară. Pe mine uneori mă supără, mă îndurerează când văd şi la televizor şi uneori şi între colegi. Medicul vede bolnavul într-un anumit moment al evoluţiei bolii şi uneori nu poate să pună un diagnostic foarte exact, chiar dacă îl vede foarte atent. Dar trebuie să fie conştient că nu îl pune. Asta este pentru mine o greşeală gravă de malpraxis: să nu examinezi bolnavul, să iei un set de analize şi pe baza lui să-i spui: „Eşti normal, n-ai nimic“. Un om care are o suferinţă trebuie văzut. Asta nu se poate ierta şi asta este o greşeală pentru care recunosc cinstit că am fost de acord cu sancţiuni în diverse plângeri de la bolnavi. Să greşeşti interpretarea unui simptom, când boala este la început, când lucrurile se suprapun, este o posibilitate care nu trebuie penalizată, este normal să se întâmple. Boala evoluează şi îţi dai seama în timp. Unii bolnavi trebuie internaţi nu ca să le faci o analiză foarte elaborată, ci să urmăreşti câteva zile cum le merge, ca să-ţi dai seama de evoluţia lor. Nu trebuie să fii un medic suficient. Din păcate, uneori din vanitate, oamenii au această suficienţă. Am spus eu că n-ai nimic, înseamnă că n-ai nimic. Dar se poate întâmpla să aibă ceva. Trebuie să poţi să urmăreşti, dar greşeala majoră şi de neiertat este să nu-l examinezi. Să te limitezi la privitul unei analize şi să spui: analizele sunt normale, la revedere.

 

Se întâmplă aşa ceva?
Ion Bruckner: Se întâmplă uneori. Şi este viciul legat de timp. La o cameră de gardă de la un spital de urgenţă vin foarte mulţi bolnavi şi trebuie să ai o echipă. Compartimentul de triaj trebuie să existe şi trebuie să funcţioneze. Dar dacă vin cinci bolnavi concomitent? Cu ani în urmă, un invitat specialist al Organizaţiei mondiale a sănătăţii ne-a dat un test: sunteţi medic de familie şi intraţi în sala de aşteptare. Vedeţi un om cu o boală severă care vă aşteaptă la control, o femeie cu un copil acoperit, în braţe şi o gravidă care aşteaptă să fie luată în evidenţă. Pe cine luaţi primul? Şi răspunsul era: femeia cu copilul acoperit că nu ştiu ce are sub cârpa aia care îl acoperă. Primul, dacă are o boală veche şi a venit la control, ştii ce are. Gravida trebuie să o iei în evidenţă. Dar cel despre care nu ştii ce are, trebuie să-l iei întâi ca să vezi ce e. Pot şti dacă are diagnostic de urgenţă doar după ce l-am văzut. Nu am cum să ştiu dinainte că este sau nu urgenţă. Gândiţi-vă că există infarcte care nu dor, şi atunci trebuie să-l vezi, trebuie să vorbeşti cu el, trebuie să-l examinezi. Asta este o greşeală de neiertat. Că poţi uneori să ai un dubiu diagnostic... asta este altceva. Dar rezolvi făcând investigaţii. De asta facem şi analizele, ca să perfecţionăm diagnosticul. Al doilea lucru legat de acest subiect este că doctorul trebuie şi ar trebui să înveţe lucrul ăsta din facultate: să recunoască urgenţa de când vede bolnavul. Puterea medicinii româneşti a stat în faptul că studenţii veneau în contact direct cu bolnavii. Din păcate, după ce Ministerul Sănătăţii a reglat, corect de altfel, numărul de paturi din secţii limitându-le, Ministerul Educaţiei a crescut numărul de studenţi într-o serie. Când eram eu student, eram o grupă de câte şapte studenţi într-un salon cu 24 bolnavi. Acum vin 14 studenţi, iar asistentul lor are cinci sau şase paturi în îngrijire. Proporţia este în defavoarea educaţiei medicale. Nu pot examina toţi 14 bolnavul, nu pot sta toţi să-l pipăie pe burtă. Aşa că din cei 14, unii stau mai în spate şi se gândesc în altă parte. Şi atunci, chiar această forţă a medicinii româneşti s-a cam diluat.

 

Păcatul orgoliului în medicină

 

Colaborează eficient la noi medicii din specialităţi diferite?
Ion Bruckner: Dacă mă întrebaţi, nefrologul şi urologul evident colaborează. Bolnavul vine pentru o suferinţă oarecare, nefrologul vede şi spune: asta necesită o intervenţie pe care o face urologul. Sau asta îmi aparţine mie şi tratez eu. La fel, cardiologul vede un bolnav şi apreciază dacă trebuie să-l trimită la un chirurg cardiac pentru o boală sau la un internist. La noi, uneori colaborarea asta poate să mai şchioapete. În Danemarca, la cardiologie se strâng dimineaţa cardiologul, intervenţionistul şi chirurgul. Discută diverşi bolnavi şi decid pentru intervenţional, operaţie sau tratamentul strict medical al unui anume pacient. Colaborarea există în mod natural.

 

Şi pe noi ce ne opreşte să avem această colaborarea asta?
Ion Bruckner: Nu ne opreşte nimeni, doar orgoliul personal. Din păcate, unii oameni au orgolii mai mari decât e normal să existe. E omenesc, dar ar trebui să fie corectat. Şi problemele de etică medicală sunt uneori neglijate fiindcă nu se învaţă la un curs. Chiar dacă am face un curs de etică, astfel de lucruri se învaţă prin exemplu, un exemplu al maeştrilor pe care i-ai avut. Ai văzut cum se comportă şi te comporţi ca maestrul respectiv. Uneori, din orgoliu sau din alte motive, există o tendinţă la unii oameni de a-şi depăşi competenţa şi de a ţine bolnavul mai mult decât trebuie, deşi are o altă indicaţie de tratament. Eu am făcut, în perioada mea de formare, un stagiu chirurgical la profesorul Juvara. Nu m-am făcut chirurg, deci n-am învăţat de la dânsul chirurgie în sensul de tehnică operatorie, dar am învăţat cum trebuie să gestionezi un bolnav, când trebuie să-l păstrezi, când competenţa mea de internist este depăşită şi când trebuie să apelez la altcineva. Am învăţat principiul.

 

Maeştrii nu aveau şi ei orgolii?
Ion Bruckner: Ştiau să şi le stăpânească. Sunt lucruri pe care le poţi învăţa din carte sau le înveţi ca studentul la facultate, le pricepi. Dar sunt aspecte comportamentale pe care ar trebui să le înveţi prin exemplu. Unii oameni au un dat special de a şti să vorbească cu bolnavul, dar alţii trebuie să înveţe lucrul ăsta şi nu ştiu dacă asta se poate învăţa. Nu scrie în carte nicăieri. Medicina este o meserie, nu e numai o filozofie. Este o meserie în care pui mâna pe bolnav, pui mâna pe un instrument şi trebuie să-l foloseşti. Pe lângă asta ai de-a face cu oamenii şi asta se învaţă imitând pe altul care are de-a face cu oamenii şi care ţi se potriveşte ca model. Fiecare avem particularităţile noastre. Eu nu voi vorbi la fel ca un alt coleg cu un bolnav. Unii folosesc mai multe glume, alţii mai puţine, dar trebuie să înveţi prin exemplu cum trebuie să te comporţi.

 

Cum credeţi că va arăta medicina internă a viitorului?
Ion Bruckner: Nu-mi place să fac prognoze pentru că am învăţat de la meteorologie că spui că plouă şi a doua zi este soare pe cer. Dar am putea face o proiecţie în viitor. Este evident că supraspecializarea se va dezvolta, fiindcă se dezvoltă tehnica şi va trebui să practici permanent mânuirea unui aparat. Dar va rămâne şi se va dezvolta şi ceea ce este clinicianul, omul care vede bolnavii şi integrează ce au bolnavii. Nu cred că vom ajunge, ca în Star Trek, să plimbăm un aparat pe deasupra bolnavului şi să-ţi spună diagnosticul. Dar o nevoie de a integra suferinţa oamenilor este evidentă şi va rămâne şi în viitor. Vor fi şi mai mulţi oameni în vârstă şi mai mulţi oameni care au boli multe, care vor trebui să fie într-un fel coordonaţi din punctul de vedere al tratamentului sistematizat. Şi asta îi revine unui medic care are cultură generală medicală şi care e în stare să utilizeze ce-i oferă diverşii specialişti. Acesta ar trebui să fie un internist sau un specialist care să aibă cunoştinţe mai largi decât medicul generalist. Medicul generalist are şi alte atribuţii care nu-i mai dau voie să se ocupe chiar de tot.

 

Prevenţia adică?
Ion Bruckner: În Elveţia, medicul internist este medicul adultului, pediatrul este medicul copilului, ginecologul este medicul femeii. La noi, medicul de familie se ocupă şi de pediatrie, şi de urmărirea gravidei, şi de restul medicinii. E puţin cam mult. El poate să facă aceste lucruri, dar la un moment dat trebuie să transfere către internist. Comunitatea europeană recomandă ca, indiferent de specialitate, să existe un corp comun de interne, obligatoriu. Adică, trebuie să ai doi ani de medicină internă făcuţi în specialităţile derivate. Discuţia este ce se face în trunchiul comun, cum se evaluează dobândirea cunoştinţelor respective şi cât durează. La noi durează doi ani. Sunt voci care spun că ar trebui să fie de trei ani. Din experienţa mea, cred că orice chirurg ar trebui să facă un an de medicină internă ca să ştie ce face şi colegul lui. Şi orice internist ar trebui să facă măcar 6 luni de chirurgie ca să ştie ce poate să facă chirurgul. Actualmente, facultatea trebuie să ofere o bază solidă de medicină generală, un absolvent de facultate de medicină ar trebui să fie în stare să trateze nişte urgenţe şi nişte boli frecvente. Şi pe această bază să creeze mai departe specializarea sa pentru disciplina chirurgicală sau medicală cu trunchiul comun.

 

Relaţia internistului cu firmele de medicamente

 

Care este rolul Societăţii Române de Medicină Internă (SRMI) la nivel naţional şi internaţional?
Ion Bruckner: Orice membru al SRMI este şi membru al Federaţiei europene de medicină internă. Societatea noastră este membră în federaţie şi are doi reprezentanţi în Consiliul Federaţiei Europene. Se strâng câte doi reprezentanţi din fiecare ţară din societăţile respective. Dar participarea la federaţie nu este foarte omogenă. Marea Britanie are două societăţi, ambele membre în federaţie: o societate de medicină internă şi alta de urgenţe. Unele ţări au o participare mai modestă, de exemplu Austria. Altele sunt foarte active: Olanda, Germania, Franţa. Activitatea noastră pe plan intern constă în organizarea Congresului de medicină internă care este anual (congresul naţional), la care se adaugă unele şcoli de medicină internă şi nişte cursuri care se duc în diverse locuri în ţară; şcoală pentru tinerii internişti, publicarea „Revistei de Medicină Internă“. Comitetul de conducere al SRMI a încercat întotdeauna să antreneze specialişti din toate specialităţile derivate, inclusiv medici de familie, pentru a difuza informaţia specifică. Un rol al societăţilor savante ar trebui să fie şi cel de consiliere: atât pentru Ministerul Sănătăţii, cât şi pentru Colegiul Medicilor. Ministerul are nişte comisii de specialitate care sunt în structura lor benevole, dar această abundenţă de comisii este inutilă. Societatea, indiferent de specialitate, poate să ofere expertiză organului administrativ. Societatea noastră face parte din comitetul de pregătire a programei europene de formare în rezidenţiat de medicină internă, care este în curs de elaborare, destul de avansată deja, şi care va deveni o recomandare a Comisiei Europene pentru anii viitori. Este obligatoriu pentru că, atâta vreme cât Comisia Europeană permite libera circulaţie a forţei de muncă, trebuie să asigure şi un nivel de pregătire comparabil între statele membre. Şi UE are această viziune de a uniformiza pregătirea.

 

Ce părere aveţi despre rolul comisiilor din Ministerul Sănătăţii?
Ion Bruckner: Multiplicarea de comisii este inutilă. Dar Ministerul a dat un ordin anul acesta privind incompatibilităţile şi, pentru a face parte din comisia Ministerului, trebuie să nu ai vreo relaţie cu firme de medicamente. Firmele de medicamente sponsorizează activităţile congresului, revistei. Deci vrând, nevrând trebuie să am relaţie cu ele în această direcţie. Nu ar trebui excluse de la funcţiile acestea în comisii persoanele care pot influenţa sau au un rol determinant în stabilirea medicamentelor care se importă. Evident că acolo poţi să favorizezi firma cu care ai o relaţie.

 

Cine sunt aceia care pot să favorizeze?
Ion Bruckner: Cei care sunt în comisiile de stabilire a listei de medicamente compensate.

 

Ce tip de relaţie trebuie să aibă ei cu firma?
Ion Bruckner: Nu trebuie să aibă niciun fel de relaţie.

 

Dar spuneaţi că firmele de medicamente sponsorizează congresul societăţii.
Ion Bruckner: Congresul nu hotăreşte ce medicamente se compensează. Dar eu, ca preşedinte al societăţii, semnez toate contractele de sponsorizare.

 

Deci dumneavoastră aveţi o relaţie cu firma respectivă.
Ion Bruckner: Depinde cum o interpretează juristul. Juristul poate să interpreze că am relaţii sau nu. Nu e foarte clar prevăzut în ordin, căci acolo spune „orice relaţie”. Teoretic pot să avantajez, dar dacă am relaţie cu toţi, atunci nu pot să avantajez pe nimeni.

 

Şi atunci cine va face parte din comisii?
Ion Bruckner: Nu ştiu. Mai toţi au refuzat să participe. În toate legile acestea e o idee greşită plecată de la nivel politic: că putem cu legea să creştem moralitatea. Legea şi moralitatea sunt două lucruri diferite. Câtă vreme legea era garantată de o forţă superioară, care vedea orice păcat făceai, lumea nu făcea păcate atât de multe. Când legea este garantată de nişte oameni cu diverse interese, atunci dacă scapi neobservat zici că poţi face orice. De aceea avem mizeria care se întâmplă.

 

Deficitul din rural

 

Medicii internişti sunt suficienţi?
Ion Bruckner: Toată reţeaua de sănătate are un deficit de medici şi reţeaua noastră are un deficit mai ales în provincie. Există un număr de internişti care se găsesc în Bucureşti, Cluj, Iaşi, în centrele universitare şi apoi... pauză absolută. Se simte acest lucru.

 

Cum va ajunge rezidentul să câştige 5.000 de lei – cum spunea ministrul sănătăţii – fără ca Ministerul sau Casa să dea vreun ban în plus?
Ion Bruckner: În unele ţări, autoritatea locală contribuie la salarizarea medicului ca să-l atragă; în ţara noastră dacă-i oferă o locuinţă bună, un plus la salariu, omul se duce şi lucrează.

 

Credeţi că se va rezolva deficitul de medici din rural? În Bucureşti e o aglomeraţie prea mare.
Ion Bruckner: E singura aglomeraţie comparativ cu ce este în restul ţării. Eu am fost medic de ţară doi ani şi am avut de-a face cu diverşi primari: nu le păstrez la toţi o amintire prea frumoasă fiindcă nu mi-au asigurat nimic. În mediul rural, autoritatea locală ar trebui prin lege să asigure condiţii pentru medic. Ei nu sunt stăpânii populaţiei, ci în serviciul populaţiei, nu să se îmbogăţească în postul pe care îl au.

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.