– În primul rând, pentru că pielea este un organ pe care pot să
îl văd, să îl simt. Și oricât vi s-ar părea de ciudat, dermatologia presupune
cunoștințe foarte complexe și din alte specialități: medicină internă,
alergologie, boli de nutriție, anatomopatologie. Chiar dacă este un singur
organ, cum eram noi acuzați de colegi, este organul cel mai mare, în ultimă
instanță, și este o specialitate complexă.
– Colaborez, desigur, în continuare, și cu colegii din spital.
Am descoperit foarte mulți bolnavi cu diabet, care s-au prezentat de exemplu,
pentru o balanită candidozică, pacienți care nu se știau diabetici. Cu colegii
de la chirurgie, la fel. De exemplu, am avut un pacient cu o leziune în zona
rectală, la care m-am gândit că e un cancer colorectal, am apelat la colegii
chirurgi și diagnosticul s-a confirmat. Colaborez foarte bine și cu colegii de
la laborator, merg și discutăm împreună anumite analize. Deci, nu merg numai pe
ceea ce văd.
– Da, este și unul dintre motivele pentru care la vârsta asta am
continuat să îmi desfășor activitatea și după pensionare, pentru că, în primul
rând, mi-am ales o specialitate care îmi place. Am foarte mulți vechi pacienți
care continuă să mă caute, din județ și județele vecine, continui să particip
la conferințe, la congrese, să citesc literatură de specialitate și chiar mă
confrunt asupra anumitor probleme cu colegii din județ sau din alte județe.
Întotdeauna am pus pe primul plan interesul pacientului și, dacă nu m-am
descurcat, am zis că e de bun simț să trimit cazul mai departe, urmărind în
continuare evoluția și diagnosticul pentru a mă verifica pe mine sau a învăța
din acel lucru.
– Care este specificul relației cu pacientul în specialitatea
dumneavoastră?
– Cel mai greu este când vin mulți cronici în perioada de vară
sau a sărbătorilor de iarnă. E vorba de pacienții care lucrează în străinătate și
vin între două avioane. În foarte multe cazuri trebuie făcute investigații de
laborator. Îi explicăm că trebuie făcute și analizele: „Și dumneavoastră dacă
chemați să vă repare televizorul, nu doar se uită la el, îl și desface, nu?“
Ei, la om asta înseamnă analize. „Da, dar eu nu pot, că poimâine plec“. Sau vin
pacienți care îmi spun că boala a debutat cu doi, poate trei ani în urmă și
abia acum se prezintă la medic. „Și ați stat atât?“.„Păi, am crezut că trece.“
„Haideți să facem niște investigații, iar până atunci, vă dau tratamentul
simptomatic, nu etiologic“. Și omul vine peste o săptămână cu o evoluție bună a
leziunilor dar nemulțumit: „Da, dar eu nu m-am vindecat încă!“. Adică doi ani
de zile nu l-a deranjat, iar într-o săptămână vrea să fie vindecat. Sunt și
astfel de cazuri. Sau trebuie să insiști să revină la control. Eu mai și
glumesc cu ei și le spun: „Și la croitor dacă mergi, tot te mai cheamă la o
probă, nu?“. Sunt și pacienți care vin și îmi spun că s-au uitat pe internet și
s-au diagnosticat singuri. Sunt care se tratează cu tot felul de medicamente
din auzite. Iar o leziune de piele supusă la diferite tratamente, cu eternul
unguent cu gălbenele sau altceva, își modifică aspectul și sigur că de multe
ori încurcă. Îi întrebi, „păi, cine v-a recomandat?“ și răspund că „a, păi, și
vecina are la fel ca mine și a făcut tratament cu cutare medicament“. Plus
medicamentele și farmaciile cărora li se face, în mod agresiv, reclamă la
televizor... Eu zic că o farmacie bună este cea care încă are laboratorul
galenic, pentru că sunt anumite produse pe care noi ăștia de modă veche le mai
folosim, preparate magistrale vreau să vă spun că încă merg foarte bine. Or, nu
toate farmaciile, mai ales lanțurile, au laborator galenic. Cel mult,
farmaciile de cartier au.
– Cu medicii de familie cum colaborați?
– Cu medicii de familie nu prea colaborez, pentru că nu sunt în
contract cu casa. De regulă, le dau o scrisoare medicală orientativă. Nu ca
neapărat pacientul să beneficieze de rețetă compensată, deși asta ar fi firesc.
A fost o perioadă în care drepturile medicului din sistemul privat erau
identice cu ale celui din sistemul de stat. De exemplu, dacă iau la investigație
pacientul și îi găsesc prezent helicobacterul, mi se pare normal să îi dau rețetă
și scrisoarea medicală, îi spun să meargă la medicul de familie să îl ia în
evidență, să știe de el că a avut această afecțiune. Sau dacă omul vine cu
balanită și îi găsesc glicemia de 300, eu nu pot să îl trimit direct la medicul
diabetolog, trebuie să îl trimit la medicul de familie ca el să îi dea rețetă
în trei culori ca să fie luat în evidență. Fiind și eu localnică și o bună
parte din colegi sunt foști colegi de liceu din Petroșani, sau de facultate, eu
le dau rețetă și le spun ce să transmită medicului de familie legat de
diagnostic. Dacă vrea să îi scrie tratament. Pentru că sunt colegi și colegi,
unii spun: „A, păi dacă ai avut bani să mergi la policlinică privată, înseamnă
că ai bani și să îți cumperi tratament“.
– Categoric lucrăm și cu medicii psihiatri. Eu nu mă hazardez să
scriu medicație psihotropă de genul benzodiazepinelor. Dacă omul nu își poate
permite din varii motive să ajungă în scurt timp la un medic psihiatru, pentru,
de pildă, un prurit psihogen, atunci până când ajunge la specialist, îi
recomand medicație mai blândă, care de multe ori are rezultate bune. Colaborez
cu psihiatrii și pe tulburările de dinamică sexuală. Sunt și situații în care
pacienții refuză să accepte anumite situații: pacienții uremici sau cirotici
care vin cu prurit. Nu ai ce să faci, atâta timp cât terminațiile nervoase din
piele sunt afectate de boală, e foarte greu să obții un rezultat. Și oamenii cu
greu acceptă asta.
– Ce v-ar plăcea să se schimbe în dermatovenerologia din
România?
– Până nu o să avem și noi pe unul prin minister, nu cred că o
să se schimbe mare lucru.
.jpg)
