Un
compromis pe care îl credea temporar s-a transformat, pentru dr. Răzvan Curcă, în oportunitatea
ideală de a face diferenţa. În urmă cu 12 ani, s-a îndreptat către Alba Iulia,
pentru că drumurile către centrele universitare i se păreau închise. În timp, fără
a-şi pierde încrederea, medicul a reuşit să transforme compartimentul cu 12
paturi în secţie cu 25 de paturi, renovată, şi a adăugat compartimente de
hematologie şi de îngrijiri paliative. În prezent, Spitalul Judeţean de Urgenţă
Alba Iulia găzduieşte singurul centru integrat de oncologie medicală şi
îngrijiri paliative din România acreditat de Societatea Europeană de Oncologie
Medicală. Iar serviciile centrului sunt foarte solicitate, după cum ne-a mărturisit
medicul oncolog.
Prea puţin timp pentru consultaţie
– Încărcătura de pacienţi este foarte mare.
Am 12 pacienţi internaţi, de obicei, care se schimbă foarte rapid, nu stau mai
mult de trei-patru zile, iar în ambulatoriu văd 12-15 pacienţi pe zi. Problema
cea mai mare este că rămâne prea puţin timp de discutat cu pacientul. Asta e
principala frustrare. În oncologie sunt probleme majore pe care trebuie să le
discuţi, să le pui în balanţă cu pacientul, să evaluezi cu el opţiunile.
Vizitele iniţiale, de pildă, ar trebui să dureze între 45 de minute şi o oră.
Or, când vezi aşa de mulţi pacienţi, nu ai cum să petreci mai mult de 15 minute
într-o consultaţie. Ai de ales: fie blochezi comunicarea, eşti foarte laconic,
fie îţi prelungeşti timpul de lucru. Eu am optat pentru varianta a doua, dar
nici asta nu ştiu cât de decent e. Să lucrezi 11–12 ore pe zi şi să fii plătit
pentru şapte.
– Ce
tip de tratamente pentru pacienţii oncologici asigură spitalul din Alba Iulia?
– În prezent, putem asigura în totalitate
partea de oncologie medicală. Pe partea de chirurgie, am evoluat, facem aici
mare parte din proceduri. Marea durere este că nu avem un centru de radioterapie.
Ne străduim să rezolvăm la nivel local această problemă: încercăm să obţinem
finanţare europeană pentru deschiderea unui centru de radioterapie în Alba
Iulia. Deocamdată, pentru radioterapie, pacienţii merg la Cluj, Târgu Mureş,
Oradea. Din păcate, toamna trecută s-a închis centrul de la Sibiu, unde mergea
o bună parte din pacienţi.
Diferenţa dintre a muri în chinuri şi a muri
demn
– Aţi
înfiinţat un compartiment dedicat îngrijirilor paliative. Câţi pacienţi sunt
internaţi şi cine compune echipa de îngrijiri paliative?
– Avem şase paturi dedicate îngrijirilor
paliative, cu un medic, un psiholog, un asistent social şi asistente formate în
îngrijiri paliative. Anul trecut am avut aproape 50 de pacienţi internaţi în
acest compartiment. Un lucru important de semnalat ar fi că rata de mortalitate
pe compartiment este undeva în jurul a 30%. Deci nu toţi pacienţii care ajung
aici sunt în fază terminală şi urmează să moară. Pot să spun cu mândrie că
suntem singurul centru integrat de oncologie medicală şi îngrijiri paliative
din România acreditat de Societatea Europeană de Oncologie Medicală.
– Dacă
ar fi să ne referim la pacienţii aflaţi în stadiu terminal, cum este să lucraţi
cu aceştia?
– Nu e uşor, bineînţeles, Sunt însă şi
momente speciale. Aşa cum este şi naşterea, de pildă, situaţia pacientului
confruntat cu perspectiva apropiată a morţii duce la nişte momente uneori pline
de emoţie, de spiritualitate, care te fac să valorizezi ceea ce ai, să
reevaluezi anumite lucruri. Nu e uşor. Îţi dai seama, însă, şi cât de mult bine
poţi face prin nişte îngrijiri acordate corect şi eficient. E o mare diferenţă
între a muri în durere şi în chinuri şi a muri decent, fără durere, cu familia
lângă tine şi în tot confortul posibil asigurat de un serviciu bun de îngrijiri
paliative.
Dacă toţi plecăm, cine va avea grijă de
rudele noastre?
– Ce
v-a făcut să alegeţi Alba Iulia?
– A fost la început o plasă de siguranţă
pentru mine şi soţia mea, medic infecţionist. Am venit împreună aici. Ştiţi cum
e vorba aia, când Dumnezeu îţi închide o uşă, deschide o alta. Pentru noi s-a
deschis uşa asta şi, retrospectiv, a fost ceva providenţial, pentru că am reuşit
să mă dezvolt aici şi atât specialitatea, cât şi secţia au crescut foarte mult
faţă de cum erau la început. Avem posibilitatea de multe ori să creştem şi să
facem lucruri notabile inclusiv în afara centrelor universitare. Nu cred că aş
fi putut realiza la fel de mult din ce-am realizat aici dacă aş fi rămas
într-un centru universitar.
– V-aţi
gândit vreodată să plecaţi din ţară?
– Era cât pe-aici să plec. Acum trei ani, obţinusem
un post foarte bine plătit în Elveţia. A fost un moment foarte dificil, cred că
ajunsesem şi depresiv, pentru că nu găseam finanţare să finalizăm renovarea secţiei,
partea administrativă era copleşitoare, nu vedeam nicio perspectivă de mai bine
şi am hotărât că vreau să plec. Aproape am reuşit să o conving şi pe soţia mea
să plecăm, dar mi-am rupt piciorul. Apoi am stat trei luni în pat meditând şi,
după multe discuţii lungi în familie, ne-am hotărât să rămânem. O prietenă
spunea: bine, dacă toţi plecăm, cine va avea grijă de rudele noastre, de copiii
noştri? Sau, cum zicea un coleg, plecat în Franţa: aici, chiar dacă eşti medic,
eşti în vârful unei ierarhii sociale, ai altă imagine, nu eşti terfelit cum eşti
terfelit în România; totuşi, nu eşti cu tribul tău.
– Regretaţi că nu aţi plecat?
– Un
pic, mai ales când vezi ce piedici îţi pune sistemul. Când pentru acelaşi lucru
pe care l-ai face în Elveţia într-o zi, ai nevoie de zece în România, stai şi
te gândeşti: oare merită?
– Şi merită?
–
Asta numai pacienţii o pot spune.