Între2 şi 5 noiembrie a.c., la Poiana Braşov (în sala NATO a hotelului Piatra
Mare), se va desfăşura al 34-lea Congres Naţional al Societăţii
Române de Medicină Fizică şi de Recuperare (SRMFR).
Dl prof. dr. Mihai Berteanu, şeful
Clinicii de Recuperare Medicală, Spitalul Universitar de Urgenţă Elias, Bucureşti,
preşedinte în exerciţiu al SRMFR şi preşedintele Congresului, ne-a ajutat să pătrundem
în culisele activităţilor de pregătire ale acestei manifestări, arătându-ne
limpede unde ne aflăm şi ce anume o poate transforma într-o reuşită.
– Vor fi prezenţi la Poiana Braşov specialiştii
care lucrează în granturi de cercetare, cu rezultate de etapă?
–
Dacă intraţi pe site-ul Spitalului Elias o să vedeţi un link spre Reabilitation Research. Noi avem un
Centru de cercetare în reabilitare, ce funcţionează în cadrul Clinicii de
Recuperare Medicală… O să vedeţi domeniile noastre de cercetare, un grant
european şi câteva granturi naţionale în derulare… Evident că vor participa.
Astfel, va creşte şi nivelul manifestării pe care o organizăm şi fiecare se va
întoarce în colectivul unde lucrează cu un bagaj de cunoştinţe adus la zi. Va
fi un beneficiu pentru toţi.
– Mi-aţi povestit cât este de important să
privim omul în mod global, luând în calcul interdependenţa dintre organe şi
funcţii. Microbul „globalizării“ a atins şi medicina?
– Nu, nu e o paralelă cu globalizarea. Vorbim,
în cazul nostru, mai degrabă de o viziune holistică… Omul trebuie privit în
totalitatea sa şi nu pe segmente. Pare uşor, dar nu e aşa. Pentru medicii din
interiorul specialităţii (şi ai societăţii noastre) e mai simplu… Vin, audiază
lucrări, prezintă chiar ei rezultate, observă în practica de zi cu zi că acţiunile
de reabilitare asupra unui organ influenţează toate celelalte organe şi sisteme
ale corpului… Pentru profesionistul din „Recuperare medicală“ – folosesc încă
termenul acceptat la noi – o astfel de privire se impune de la sine şi este
confirmată zi de zi. Noi avem o viziune holistică din punctul de vedere al funcţionării
individului, al abilităţilor sale… De asta şi ţinem foarte mult la termenul
„reabilitare“. Să nu se creadă că noi, specialiştii din Medicină fizică şi
recuperare, am inventat aceste denumiri… Vă arăt o carte, traducerea din engleză
a unui document al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ce introduce o
Clasificare internaţională a funcţionării dizabilităţii şi sănătăţii; este
chiar titlul cărţii… Şi este în continuarea unui document din 1984, Clasificările
internaţionale OMS, acesta a apărut în 2001. Recunoaşte că omul trebuie privit
ca un întreg, el funcţionează ca întreg şi, chiar şi mai mult, nu se mai
focalizează pe individ, ci merge mai departe şi include individul în mediul său
social. Spre exemplu, dacă un individ are un traumatism vertebro-medular şi are
o paralizie sau o pareză pe membrele inferioare şi trebuie să se deplaseze în căruţ.
Aceeaşi boală, cu aceiaşi parametri; dacă acel individ se află în Germania,
unde majoritatea clădirilor, instituţiilor, autobuzelor, tramvaielor,
trotuarelor sunt adaptate pentru scaune cu rotile, el este un om activ, funcţionând
ca şi un om normal; acelaşi individ, într-o ţară din Africa, unde nu sunt
asemenea facilităţi, este paralizat… El nu poate fi util semenilor, nu-şi poate
folosi capacităţile individuale… În Germania, exemplul dat de noi, el rămâne un
om social, dincolo – nu… Asemenea exemple arată limpede şi o altă dimensiune a
reabilitării. Şi ne schimbă radical felul de a înţelege fenomenul… Nu boala
contează, ci mediul în care persoana respectivă trăieşte şi îşi desfăşoară
activitatea.
– Pe câţi participanţi contaţi?
–
Vor veni anul acesta la Poiana Braşov aproximativ 650 de cadre medicale. Multe
lucrări vor aduce în faţa celorlalţi rezultate ale cercetărilor, observaţii,
cazuri deosebite… Fiecare prezentare va provoca, în felul ei, o schimbare de
viziune, o mai bună înţelegere a funcţionării organismului uman, poate chiar un
consens asupra unor abordări. Încă un motiv ca să pregătim congresul cu maximă
atenţie; am invitat şi anul acesta medici şi din alte specialităţi. Interferăm
practic cu toate specialităţile medicale. Nu am iniţiat sesiuni paralele, am
optat să prelungim cu o zi durata congresului, oferind colegilor posibilitatea
de a urmări toate expunerile.
– Mai aveţi şi un alt exemplu care să trimită
spre o altă dimensiune a reabilitării?
– Sigur; sunt factorii personali… Aceeaşi afecţiune
(stadiu, nevoi asemănătoare privind tratamentul etc.) e însoţită de cu totul
alte consecinţe, are un răsunet funcţional la o persoană depresivă şi un altul,
mult diferit, la o persoană optimistă… Ca să poţi ajuta efectiv pacienţii, e
nevoie să cunoşti lucrurile astea şi să cauţi procedeele potrivite pentru
fiecare situaţie în parte. Sunt însă aspecte utile nu numai celor din
specialitatea noastră, ci şi chirurgilor, interniştilor, oncologilor…
– Altă condiţionare…
– Aşa este. Iar noi, ca specialişti, suntem
formaţi să vedem nu numai afecţiunea, boala, organul, sistemul de organe în
sine, ci să vedem răsunetul afecţiunii în activitatea şi în participarea
individului la viaţa socială, în „funcţionarea” lui… În cele din urmă, ce-l
interesează pe acel beneficiar al serviciilor noastre? Să fie un membru activ
al familiei lui, să poată lucra, să nu depindă funcţional de persoanele din
jur… Să facă o meserie, să profeseze, să se distreze… să fie independent şi în
viaţa de zi cu zi… Este vorba de o abordare a persoanei în întregul ei pentru
a-i ameliora funcţiile… Şi asta se poate face printr-o medicaţie, printr-o
anumită intervenţie – infiltraţie, procedură… – funcţia poate fi ameliorată
dându-i omului un baston sau un cadru, prin mijloace de asistare, sau punându-i
o orteză la genunchi, funcţia poarte fi ameliorată printr-un dispozitiv de
electrostimulare. Scopul final este o performanţă cât mai bună a acelui individ
– beneficiar al serviciilor noastre. El are nişte dizabilităţi, cauzate de boală,
de un traumatism, un accident, sau ca urmare a unei intervenţii chirurgicale
etc. şi noi încercăm să le reabilităm… Poate fi o reabilitare pur medicală sau
poate are nevoie de un inginer, de o rezolvare tehnică…
– O să mă opresc la o paralelă sugerată chiar
de dumneavoastră: congresul organizat anual „ameliorează“ funcţiile „societăţii“
pe care o conduceţi? Prin ce anume?
– Noi considerăm că organizarea anuală a unui
congres de recuperare medicală este esenţială; interesul extraordinar este
dovedit şi prin comunicările prezentate de tinerii specialişti şi rezidenţii
din această specialitate… Ei sunt partea activă a SRMFR. Ei reprezintă
viitorul. Şi aş mai adăuga o observaţie proprie, mai degrabă concluzia unei
suite de observaţii: cred că pentru a lucra în reabilitare este nevoie de un
profil psihologic special, aşa cum există particularităţi ce conturează un
profil distinct pentru medicii din Urgenţă, ori pentru cei din Traumatologie… Şi
să faci cu suflet ceea ce faci… Apoi, repet, să realizezi şi să priveşti omul
ca întreg. Nu sunt împotriva ultraspecializării, dar a privi în ansamblu funcţionarea
unui individ este absolut esenţial… Cunoaşteţi cazurile acelor copii care
citesc pe litere, dar nu le pot încă asambla şi să rostească limpede cuvântul
întreg. Or, când ajung prin exerciţiu să realizeze acest salt, înseamnă că au
progresat. Au trecut într-un alt stadiu evolutiv. Totul se limpezeşte dintr-o
dată, capătă un înţeles. Şi asta e valabil nu numai pentru noi, ci şi pentru
chirurg, şi pentru cardiolog… Altfel vor aborda pacientul, dacă-l văd ca
întreg, altfel îi vor înţelege aşteptările, motivaţiile, dacă ştiu în ce mediu
trăieşte şi lucrează şi ce anume doreşte acel pacient de la el şi de la cei din
jurul lui… Nu faci o translatare a unei proceduri din manual pe acel bolnav, ci
faci o selecţie şi alegi sau cauţi, născoceşti cea mai potrivită metodă,
atitudine terapeutică în raport cu nevoile acelui om de a funcţiona… Degeaba
este o operaţie reuşită, dacă el nu poate fi independent în viaţa şi în
activitatea pe care o desfăşoară… Ei bine, congresele acestea îi ajută pe cei
din Medicină fizică şi recuperare să facă asemenea salturi de cunoaştere şi înţelegere…
SRMFR îşi dezvoltă funcţionalitatea prin mijlocirea acestor congrese şi prin
participarea membrilor la congrese… Altfel, ar rămâne doar la stadiul de
articole şi aliniate şi obiective trecute într-un statut…
– De unde vin participanţii la congres? Din
spitale şi secţii de Recuperare? Vor fi printre ei şi cei care lucrează în staţiuni
balneare? Vor veni medici din celelalte specialităţi – chirurgi, internişti,
cardiologi…?
– Noi, cu rezidenţi cu tot, suntem peste 900 de
oameni în specialitate, distribuiţi destul de uniform… pe teritoriul ţării.
Spitale, policlinici, în cabinete particulare chiar… Şi în staţiuni balneare,
aproximativ, o treime… Mai vin la congres şi reumatologi, medici de familie,
internişti, mai avem colegi care şi-au luat o a doua specialitate şi, la fel,
au păstrat legăturile cu „prima lor dragoste“… Vor participa asistentele
medicale şi fizioterapeuţii. Şi dacă vom ţine seama şi de ei, procentul este
mai mare…
– Şi staţiunile fac parte din reţeaua MS?
– Unele da, altele nu… Nu staţiunea este
importantă, ci unitatea în care ei lucrează… Ministerul Sănătăţii mai are puţine
policlinici balneare… Important este să existe condiţii de cazare bune şi o bază
de tratament foarte bună. Iar baza de tratament foarte bună în primul rând
presupune personal medical specializat. E prima condiţie… Specialistul în
recuperare medicală şi cu echipa lui: kinetoterapeut, maseur şi aşa mai
departe… Iar privatizarea în turism, în sfârşit, este benefică şi pentru
domeniul acesta. Iar congresul asigură şi o legătură între medicii din secţii şi
clinici de specialitate şi medicii din staţiuni… Noi ne întâlnim foarte rar în
afara congreselor; poate când se organizează cursuri ori alte forme de pregătire…
Ultima zi a Congresului este dedicată balneologiei… Factorii naturali
terapeutici sunt foarte importanţi în recuperarea medicală…
– Realizaţi interferenţe cu toate celelalte
specialităţi medicale?
– Din păcate, astfel de interferenţe sunt, la
noi în ţară, adeseori doar teoretice… Însă în Europa şi la nivel internaţional
astfel de legături sunt facilitate de legislaţie, de cadrul organizatoric… Se
face recuperare în urma unor amputaţii, se face la Oncologie, există capitol de
recuperare în HIV-SIDA… În text-book-urile noastre o să găsiţi capitole de
recuperare dedicate vârstnicului (în Geriatrie)… Orice afecţiune cronică
generează dizabilitate…
– Din câte cunosc, aveţi colaborări
importante cu medici din alte specialităţi, pornind de la teme de cercetare… Nu
este şi aceasta o cale de a realiza şi întreţine astfel de interfeţe? Şi-apoi,
astfel de colaborări vor duce şi la lucrări prezentate în congres, publicate
apoi…
– Este. Observaţia dv. este corectă… Avem şi
lucrări de la neurochirurgi, reumatologi… Dar activitatea noastră principală rămâne
reabilitarea propriu-zisă… Şi trebuie să vă spun, deşi preluăm bolnavi care au
trecut printr-o altă clinică, rareori realizăm şi un contact (o interfaţă activă)
cu echipa din secţia sau clinica de unde a fost trimis acel bolnav… Vedeţi, eu
mă gândeam la o interfaţare nu numai punctual, legat de o temă de cercetare sau
un grant… Mă gândeam dincolo de asta, la o interfaţă pe termen lung…
Fizioterapia – utilizarea agenţilor fizici – acoperă o arie foarte largă şi
interesează multe specialităţi. Şi cred că în acest sens lucrurile se pot
dezvolta mult mai mult…
– E un fel elegant de a spune că în prezent o
astfel de colaborare – interfaţă, cum o numiţi dv. – bate pasul pe loc… Care
sunt cauzele?
– Poate, lipsa de timp…
– Dar în alte ţări europene cum de funcţionează?
Pentru vestici nu intervine lipsa de timp?!
– M-aş opri la un exemplu, piciorul diabetic.
Arteriopatia diabetică este tratată, normal, de diabetologi. Când devine prea
târziu e tratată şi de chirurg. Amputaţia! Şi toţi – şi noi, şi diabetologii, şi
chirurgii, uneori chiar şi pacientul – ştim că fizioterapia aduce beneficii
evidente şi importante la o persoană cu un picior diabetic, chiar cu leziuni
incipiente… Şi poate să întârzie operaţia, poate să nu mai ajungă acolo… Vă dau
un alt exemplu: tratăm pe scară ultralargă cardiopatia ischemică şi tensiunea, şi
hipercolesterolemia cu medicaţie, ştiind totodată că cel mai bun tratament este
exerciţiul fizic. Câţi dintre colegii cardiologi recomandă exerciţiul fizic şi
câţi scriu reţete şi trimit pacienţii la farmacie? Nu mai întreb câţi dintre
cardiologi trimit pacienţii la un specialist în Medicină fizică şi recuperare?!
Exerciţiul fizic, mişcarea, este cea mai eficientă armă terapeutică… Şi, o
ultimă întrebare, poate la fel de importantă ca şi celelalte, câţi pacienţi
ascultă şi urmează această recomandare de a face mişcare?! Şi vorbim aici de
tratament şi eficienţă pe termen foarte lung… Sunt zeci de studii, şi noi am
publicat astfel de lucrări, cu pacienţi hipertensivi, intraţi într-un program
de recuperare şi cărora le scade tensiunea şi, evident, se va reduce şi
consumul de medicamente… Exerciţiul fizic la bolnavi cu cardiopatie ischemică
reduce consumul de medicamente şi repermeabilizează vasele… Sunt zeci, sute de
studii pe tema aceasta… Sau reducerea riscului de infarct miocardic, ca urmare
a exerciţiului fizic… ţine deja de domeniul evidenţei… Câţi bolnavi aflaţi în
zona de risc ţin seama de asta? Afară, după un by-pass, după un stent, toţi
intră în program de reabilitare cardiacă… Sunt studii bazate pe dovezi… La noi,
răspunsul este – de câte ori nu l-aţi auzit? – „ce-o vrea bunul Dumnezeu“!
– Este şi o problemă legată de costuri?
– În final, când tragi linie, după un program
de recuperare coerent şi fundamentat ştiinţific se ajunge la reducerea
costurilor… Funcţiile respective sunt reabilitate, iar bolnavul nu mai consumă
atâtea medicamente… Şi CNAS, care oricum nu are prea mulţi bani, plăteşte mai
puţin… Şi cu toate astea, realitatea e alta…
– Dle profesor, aţi atins un spectru atât de
larg de probleme încât, pornind doar de la cele discutate, aţi avea nevoie de
mai multe congrese. Şi sunt teme ce pot interesa şi colegi din alte specialităţi
medicale, pot interesa şi psihologi, sociologi, manageri…
.jpg)
