Interviu cu conf. univ. Diana Vasile, preşedinta comitetului ştiinţific al
Congresului Naţional de Psihotraumatologie (Bucureşti, 6–9 octombrie 2011)
– Ce este trauma psihică? Ce situaţii de viaţă
pot fi considerate ca având potenţial traumatizant şi în ce măsură putem vorbi
despre categorii de populaţie cu risc sporit?
– Cea mai clară şi utilă definire a traumei
psihice am întâlnit-o la psihologii germani G. Fischer şi P. Riedesser, în
1998, care afirmau că aceasta reprezintă o experienţă vitală de discrepanţă între
factorii situaţionali ameninţători şi capacităţile individuale de stăpânire, însoţită
de sentimente de neajutorare şi abandonare lipsită de apărare şi care duce la o
zdruncinare de durată a înţelegerii de sine şi lume. Astfel, devine
traumatizabilă orice situaţie care depăşeşte mult posibilităţile noastre de a
face faţă, de a găsi soluţii. Exemple de situaţii traumatizante sunt:
catastrofele naturale şi dezastrele, accidentele de toate tipurile, bolile
grave, abuzurile fizice, sexuale, emoţionale, pierderile persoanelor
semnificative din viaţa noastră, prin deces sau separări. Un risc sporit
prezintă copiii, la care traumatizantă devine şi situaţia în care realitatea se
suprapune cu ceea ce se întâmplă în plan fantasmatic, imaginar – mai ales dacă
susţinerea emoţională şi raţională din partea adultului este deficitară –, dar şi
persoanele cu capacităţi de coping
reduse: vârstnicii, bolnavii, cei cu intelect limitat. Aceştia se confruntă cel
mai des cu situaţii traumatizante, precum şi cu resurse limitate de
reechilibrare. Aici este vizibilă şi nevoia de programe sociale care să prevină
situaţiile de risc şi să faciliteze protecţia acestor categorii de persoane.
– Către
ce domenii ale ştiinţei ne putem îndrepta pentru a găsi răspuns la problemele
ridicate de trauma psihică şi suferinţa umană?
– Deşi traumele psihice au fost observate
dintotdeauna, demersurile ştiinţifice sunt relativ noi. De aceea, se dezvoltă
de curând o arie de studiu şi practică interdisciplinară – psihotraumatologia, aflată la graniţa dintre medicină, psihologie,
asistenţă socială şi chiar spiritualitate. Necesitatea a fost subliniată de
efectele războaielor asupra soldaţilor şi asupra copiilor acestora, mai ales în
cazul războiului din Vietnam, precum şi de consecinţele majore ale dezastrelor
naturale asupra populaţiilor. Printre cele mai interesante şi utile abordări
teoretice care fundamentează psihotraumatologia sunt preocupările psihodinamice
de tip freudian, cercetările asupra stresului şi coping-ului, studiile asupra memoriei şi cercetările
neuro-psiho-fiziologice. Dar informaţiile oferite de aceste domenii nu pot rămâne
izolate, căci îşi pierd sau îşi diminuează importanţa. S-a simţit astfel nevoia
unei înţelegeri unitare a funcţionării psihicului uman în vulnerabilitatea sa,
dar şi referitoare la capacităţile sale recuperatorii. Căci pe câtă
vulnerabilitate există în psihicul uman, pe atât de vast este potenţialul uman
de robusteţe şi vindecare, rămas neînţeles şi neexplorat.
–
Cum aţi descrie starea actuală a psihotraumatologiei, ca ştiinţă, în România?
– La noi, psihotraumatologia îşi face
debutul încet, dar sigur. Avem câţiva specialişti şi o mulţime de tineri şi
specialişti începători, entuziaşti şi responsabili. Ei au resimţit în propriile
lor vieţi şi activităţi ce înseamnă să fii rănit şi să rămâi blocat în unele
domenii ale vieţii din pricina acestor răni, dar şi cât de eliberator şi
energizant este să vindeci aceste răni, cu condiţia să te dedici acestui proces
– destul de dificil şi îndelungat, care presupune activităţi de educare,
consiliere şi psihoterapie. De aceea, cred că există destule premise pentru a
demonstra că merită să studiem mai departe psihicul uman şi rănile sale, căci
oportunităţile de vindecare există în însăşi esenţa şi manifestarea traumelor.
–
Din acest punct de vedere, cum se poziţionează ţara noastră în raport cu ţările
occidentale?
– Consider că încă este loc de dezvoltare a
acestei arii în România, deoarece nu există programe unitare şi direct dedicate
înţelegerii fenomenologiei, procesualităţii rănilor psihologice. Acestea sunt
analizate din perspectiva diferitelor abordări medicale sau a orientărilor
psihoterapeutice, ceea ce face ca înţelegerea să fie împărţită, fără a avea o
imagine de ansamblu şi o coerenţă a intervenţiilor cu scop de ameliorare sau
vindecare a traumelor psihice.
– Ce
posibilităţi de formare în domeniul psihotraumatologiei există în România şi
cum pot fi acestea accesate de un specialist?
– Într-adevăr, psihotraumatologia presupune şi
formarea specialiştilor şi mă bucur că au început de ceva vreme preocupări
formative în acest sens, astfel că numărul specialiştilor este în continuă creştere.
Deocamdată, există cursuri mai degrabă izolate, în cadrul unor programe
masterale sau sub forma unor programe de formare continuă pentru medici,
psihologi, asistenţi sociali, în cadrul asociaţiilor profesionale formatoare
din psihoterapie sau medicină. Dorinţa noastră este ca prin Institutul pentru
Studiul şi Tratamentul Traumei să dezvoltăm un program formativ dedicat tuturor
specialiştilor din domeniile medical, psihologic, social, pentru a facilita
integrarea cunoştinţelor teoretice şi practice.
–
Care este importanţa Congresului Naţional de Psihotraumatologie, aflat la prima
ediţie?
– Cel mai important mesaj
transmis de congresul pe care îl organizăm este că psihotraumatologia există ca
arie interdisciplinară de studiu şi practică, iar ea merită atenţia specialiştilor
şi a publicului larg. De asemenea, congresul doreşte să atragă atenţia că rănile,
traumele psihice nu sunt doar surse de suferinţă, de blocaj a energiei vitale,
ci şi oportunităţi de învăţare şi de dezvoltare psihică. La Bucureşti, se vor
reuni specialişti din ţară şi din străinătate, care vor prezenta concluzii şi
maniere de înţelegere şi lucru cu traumele psihice şi cu resursele noastre
mintale, emoţionale şi comportamentale. Dacă până de curând preocuparea
specialiştilor din sănătatea mintală se centra pe înţelegerea şi vindecarea
patologiei psihice născută din traume, în ultimul timp aceştia şi-au îndreptat
eforturile şi spre stimularea acelor arii psihologice care pot ameliora
efectele perturbatoare ale traumelor şi pot produce vindecarea din interiorul
fiinţei umane. Cu alte cuvinte, ceea ce dorim să surprindem prin dezbaterile
din cadrul Congresului Naţional de Psihotraumatologie este maniera în care
putem îmbina diverse informaţii şi mijloace de stimulare a capacităţilor
naturale de vindecare şi reechilibrare în urma evenimentelor traumatizante prin
care poate trece o persoană.
– Ce categorii de specialişti sunt aşteptaţi
să participe la manifestarea ştiinţifică pe care o pregătiţi şi ce teme vor fi
abordate?
La congres vor fi prezenţi
specialişti din psihiatrie, medicină sexuală, psihologie clinică, psihoterapie,
psihologie organizaţională, psihologie socială, asistenţă socială, tocmai
pentru că dorim să subliniem necesitatea abordării interdisciplinare a
traumelor psihice. În plus, trăim într-o perioadă în care este mai mult decât
evidentă nevoia noastră de a lucra în echipă, căci doar în acest fel putem
limita efectele neplăcute ale excesului de specializare şi ale izolării care îşi
pune amprenta nu doar în vieţile personale, dar şi în cele profesionale ale
oamenilor. Participanţii provin din diferite arii de lucru. Ei pot alege dintre
workshopurile CNPT 2011 care abordează trauma psihică din cele trei perspective
vizate – clinică, organizaţională şi socială, acoperind tematici precum: abordări
generale în psihotraumatologie, impactul traumei asupra relaţiilor
interpersonale, abordarea traumei psihice la copii, cercetări actuale în lucrul
cu trauma psihică, diferite tulburări somatice văzute ca traumă psihică, abordări
ale confortului psihologic în organizaţii, violenţa domestică, instrumente de
terapie în lucrul cu trauma psihică, aspecte specifice ale traumei în cadrul
anumitor categorii de populaţie, traumatizarea secundară a experţilor care
lucrează cu trauma psihică, servicii de asistare a persoanelor care suferă de
pe urma traumei psihice.
.jpg)
