Prof. dr. Șerban Bălănescu și-a început activitatea profesională la Spitalul Universitar de Urgenţă București, unde a parcurs toţi pașii de la medic rezident, la medic primar cardiologie și medicină internă. Din anul 2002, și-a continuat activitatea în Spitalul Clinic de Urgenţă București, unde, patru ani mai târziu a fost numit șeful Secţiei Medicală II. Din anul 2017 este director medical al Spitalului Universitar de Urgenţă Elias și coordonează activitatea Compartimentului de cardiologie intervenţională. În prezent, deţine titlul onorific de profesor asociat al UMF „Carol Davila”, în cadrul Spitalului Elias. A publicat peste 120 de lucrări știinţifice și o carte: „Evaluarea prognosticului după infarctul miocardic acut” (2005).

Ce v-a atras către cardiologie intervenţională?
În timpul studenţiei am învăţat într-o clinică medicală cu profil cardiologic. După absolvire am devenit medic secundar și cadru didactic în aceeași clinică, astfel încât aplecarea către cardiologie a fost „naturală”. După ce am devenit specialist cardiolog, am căpătat interesul pentru cardiologia intervenţională, ca o extensie a capacităţii de diagnostic și tratament noninvaziv. În acea perioadă, cardiologia intervenţională era încă la începuturi și centrele capabile să ofere instruire în acest domeniu erau puţine. M-am specializat în cardiologie invazivă după circa trei ani petrecuţi în trei centre din străinătate.
Ce v-a impresionat în stagiile de pregătire din străinătate?
Mi-a plăcut organizarea sistemelor medicale francez, britanic și italian și rigoarea cu care se desfășura fiecare activitate. Există personal dedicat pentru fiecare tip de activitate, care are sarcini precise, nefiind necesar să efectueze altele suplimentare. Există meserii care în România nu au apărut, cum este cea de tehnician radiolog în sala de angiografie.
Ce aspecte întâlnite acolo aţi vrea să existe și în România?
Ceea ce mi-aș dori să existe și acasă este legat mai ales de rigoarea muncii efectuată de personal antrenat pe fiecare palier al activităţii de îngrijire. Mi-aș mai dori introducerea unui sistem de îngrijire medicală în echipe interdisciplinare, având în vedere complexitatea cazurilor internate în centrele terţiare. Am depășit de mult perioada în care un specialist poate îngriji un pacient de unul singur.
Cu ce gânduri aţi intrat în medicină și cum o vedeţi azi?
Am încercat să aplic exemplul modelelor mele, care s-au schimbat pe măsură ce am progresat profesional. Modelul meu de carieră și viaţă, pe care nu voi reuși să îl ajung vreodată, este prof. dr. Leonida Gherasim. Medicina progresează foarte rapid în toate domeniile, iar cardiologia, cu ramurile ei, nu face excepţie. Se dezvoltă subspecialităţi ale subspecialităţilor pe măsură ce informaţia și complexitatea unui domeniu depășesc posibilităţile de cuprindere ale unui singur medic. Peste tot în lume, medicina reflectă fidel capacitatea activităţii socioeconomice și a resurselor pe care societatea le alocă.
Patologia cardiovasculară de astăzi este diferită de cea din anii de început ai carierei dv.?
Populaţia pacienţilor cardiovasculari este diferită azi faţă de cea pe care o îngrijeam la început de carieră. Atunci, pacienţii se împărţeau între valvulopatiile reumatismale, de obicei în faza de insuficienţă cardiacă, și cei cu boală ischemică, de obicei infarcte miocardice cu supradenivelare de segment ST. Azi, pacienţii sunt mai în vârstă, au comorbidităţi multiple și au frecvent disfuncţie cardiacă severă. Valvulopatiile degenerative, mai ales stenoza aortică, le-au înlocuit pe cele reumatismale. De asemenea, sunt frecvente aritmiile cronice cu impact asupra funcţiei cardiace și a riscului cardioembolic care necesită tratament ablativ. Disfuncţia cognitivă este din ce în ce mai des întâlnită, fiind uneori legată de boala cardiacă, ceea ce îngreunează foarte mult sarcina medicului.

Limitări în tratarea bolilor de inimă

Spitalele din România sunt dotate corespunzător pentru tratarea bolilor de inimă?
Centrele terţiare de cardiologie din spitalele universitare au în general atât dotări, cât și specialiști capabili să rezolve cazuri complexe, similar cu centrele din străinătate. Din păcate, secţiile de cardiologie din multe spitale judeţene cu centre terţiare de îngrijire generală din teritoriu nu au nici specialiști și nici capacităţi de a trata pacienţi complecși. Intervenţii cardiovasculare simple și salvatoare de viaţă, cum este cardiostimularea temporară intracavitară, nu sunt efectuate peste tot în secţiile de cardiologie judeţene. O altă limitare este legată de aprovizionarea constantă cu materiale consumabile specifice, unele costisitoare, care sunt finanţate prin programe naţionale. Este greu să asiguri același nivel de îngrijire de vârf pe toată durata anului, fără un stoc constant de materiale. Există variaţii de aprovizionare cauzate de lipsa de fonduri corespunzătoare afluenţei din ce în ce mai mari de pacienţi către centrele de specialitate.
Un subiect de actualitate este și utilizarea terapiilor biologice în cardiologie. Ce ne puteţi spune legat de acest lucru?
Introducerea terapiei cu agenţi biologici s-a făcut mai întâi în oncologie și în reumatologie. În prezent, gastroenterologia, dermatologia și cardiologia beneficiază și ele de tratamente inovatoare cu agenţi biologici sub forma anticorpilor monoclonali. În cardiologie, mai bine de două decenii am avut un singur agent terapeutic ca anticorp monoclonal antireceptori plachetari GP2b/3a, abciximabul. Anticorpii monoclonali anti-PCSK9, implicaţi în degradarea receptorului LDL de pe hepatocite, pot reduce riscul cardiovascular la pacienţii cu boală aterosclerotică cardiovasculară cronică, dar și după sindroamele coronariene acute. În prezent sunt în curs de evaluare, cu rezultate iniţiale promiţătoare, anticorpi monoclonali anticitokine, al căror efect ar putea stopa sau reduce procesul de aterotromboză. În același timp, pacienţii cu boli autoimune sau autoinflamatorii pot beneficia de reducerea riscului cardiovascular prin aceste terapii administrate pentru boala de bază, noncardiovasculară. Terapia cu agenţi biologici în cardiologie este la început și problema cea mai mare este cea a raportului cost-beneficiu faţă de terapiile standard disponibile azi. Pe măsură ce costurile se vor reduce, aceasta se va extinde și în România. Agenţii biologici sunt disponibili pentru utilizare și la noi, dar prescrierea este limitată de costuri.

Suferinţa medicului din România

Cum simţiţi că este privit medicul în România?
Din păcate, în România, medicul și medicina sunt desconsiderate prin efortul susţinut al mass-media, care generalizează la nivel de sistem, plecând de la cazuri punctuale nefericite. Tot ceea ce se întâmplă bun în spitalele publice se anulează prin adevărate campanii de presă contra medicinei și a medicilor. Malpraxisul, o problemă de răspundere civilă delictuală, este trimisă direct în penal, ca și cum medicul intenţionează prin activitatea sa să facă rău pacientului. Nimeni nu înţelege că medicul nu poate face minuni biblice, boala neputând fi întotdeauna vindecată. Să fii medic în România necesită nu numai dăruire, ci și curaj și un grad de optimism ce poate fi asimilat cu naivitatea. Medicul român are numai obligaţii și foarte puţine drepturi. Nu văd puncte forte care să susţină absolvenţii de liceu să devină medici.
Care ar fi avantajele, dar și limitările sistemului public de
sănătate?
Un avantaj ar fi că oferă contactul cu medicina adevărată, „de campanie”. Este ideal pentru perioada iniţială a carierei, prin numărul, varietatea și complexitatea cazurilor îngrijite. Limitările sunt legate de numărul pacienţilor care pot fi gestionaţi per unitate medicală, supraîncărcarea cu cazuri fiind cronică în acest sistem, mai ales în spitalele de urgenţă și cu precădere în serviciile de terapie intensivă și în unităţile de îngrijire a pacienţilor acuţi. O altă limitare o reprezintă modalitatea de finanţare a activităţii medicale în unele unităţi de mari dimensiuni, cu multe paturi și pacienţi, cu personal numeros și cu necesar de investiţii în infrastructură, atât hotelieră, cât și în aparatură de generaţie nouă.
Dar ale celui privat?
Sistemul medical privat are drept scop avantajul economic, nu îngrijirea pacientului. Avantajele din privat sunt legate de sistemul hotelier cu clădiri noi și circuite dedicate, cu aparatură nouă, deși nu de ultimă generaţie. Este inacceptabil ca sistemul privat să îngrijească un pacient de obicei grav până când acesta nu mai poate plăti serviciile medicale, pentru a încerca apoi să îl transfere în sistemul public, „pentru că este asigurat la stat”. Privatul ar trebui să își asume rezolvarea unui caz de la internare până la externare, dacă acceptă un pacient plătitor din resursele proprii. În fapt, și instituţia publică a spitalului se conduce tot pe principiul economic al echilibrului între venituri și cheltuieli, însă fără să aibă drept obiectiv principal profitul. Din acest motiv, gestul medical în sistemul public poate fi mai apropiat de conceptul de „good clinical practice”.
Ce aţi schimba în sistemul medical românesc?
Aș încerca mai întâi să identific modalităţi prin care să cresc nivelul de educaţie medicală a populaţiei. Apoi, aș acorda prioritate măsurilor de prevenţie a bolilor. La nivelul unităţilor medicale trebuie perfecţionat sistemul ambulatoriului integrat, deoarece astfel se pot selecta mai bine pacienţii pentru internare. Văd extrem de utilă dezvoltarea compartimentelor speciale, cum sunt cele de cardio-oncologie, de tratament invaziv al accidentului vascular cerebral acut sau de boli infecţioase specifice spitalului general. Ar trebui să existe personal suficient nu numai pentru activitatea medicală propriu-zisă, ci mai ales pentru activităţile auxiliare: tehnicieni, registratori și statisticieni, informaticieni și specialiști în relaţia cu finanţatorul. Văd utilitatea unui birou de relaţii publice și marketing și în spitalul public, care să depășească nivelul purtătorului de cuvânt. Este necesară întărirea relaţiei de colaborare pe baze reale, fundamentate de tipul de patologie îngrijită și de numărul pacienţilor care se adresează unităţii medicale, atât cu Ministerul Sănătăţii, cât mai ales cu Casa de Asigurări de Sănătate.
Spitalul Elias de ce ar mai avea nevoie?
Ultimele investiţii majore în infrastructură au fost făcute în anii ,70, astfel încât spitalul are nevoie de actualizarea și adaptarea sistemului hotelier la standardele actuale. Ar fi nevoie de un bloc operator central pentru toate secţiile chirurgicale și cele intervenţionale și de reunirea celor două servicii de ATI: propriu-zis și postoperator. Trebuie să diversificăm cât mai mult serviciile medicale pentru a rămâne competitivi faţă de alte spitale publice și faţă de cele private.

Este necesar să modernizăm infrastructura didactică pentru numeroșii studenţi care vin să înveţe medicină clinică la noi. E nevoie să creștem și numărul de articole știinţifice în literatura de specialitate, rezultate din activitatea de cercetare și din munca susţinută a tuturor colegilor mei. Acest obiectiv este necesar pentru a crește vizibilitatea spitalului, dar este și obligaţia morală faţă de „patronul” nostru spiritual și, mai ales, economic, care este Academia Română.

Să ţinem tinerii aproape

Care sunt „urgenţele” actualului sistem?
O urgenţă ar fi stoparea plecării din ţară a tinerilor specialiști în primii ani după încheierea studiilor. Recenta creștere salarială este doar o componentă a „job satisfaction”, departe de a fi singura pentru un tânăr care dorește să se afirme și să progreseze profesional. Perspectivele de progres în carieră, condiţiile de muncă din spitale și din ambulatoriu și colaborarea interdisciplinară, tehnologia medicală pentru diagnostic și tratament, recunoașterea importanţei sociale a muncii medicului, precum și condiţiile de asigurări de sănătate și a condiţiilor de pensionare pot reprezenta motivaţii pentru a rămâne în sistemul medical românesc. Este necesară finanţarea uniformă a tuturor părţilor sistemului medical, de la cel primar, la cel de înaltă specialitate în centrele terţiare. Tot legat de finanţare, este nevoie de dezvoltarea teritorială cât mai uniformă a metodelor de diagnostic și tratament performante. De exemplu, între București și Timișoara și între București și Iași nu există centre cardiologice terţiare de tratament prin angioplastie primară în infarctul miocardic acut. Trebuie recunoscute și acceptate costurile îngrijirii medicale de vârf, atât din punctul de vedere al costurilor cu materialele, cât și din punctul de vedere al personalului supracalificat. Este necesar accesul mai rapid la metodele de tratament medicamentos și cu dispozitive acceptate prin ghidurile de bună practică internaţionale, care în România au o latenţă de introducere care ajunge frecvent la 10 ani.
Cum vedeţi cardiologia viito­rului?
Viitorul medicinei și al cardiologiei va fi dominat de revoluţia informaţională și de progresul tehnologiei. Vor fi perfecţionate sistemele de telemedicină, nu numai pentru diagnostic, ci și pentru intervenţii operatorii la distanţă, efectuate prin tehnici robotice. Se dezvoltă deja intervenţiile hibride prin care cardiologul intervenţionist se apropie de chirurgul cardiovascular și viceversa. Fenomenul este evident în intervenţiile structurale endovasculare. Se va dezvolta medicina personalizată și farmacogenomica, prin care se poate anticipa și alege răspunsul la medicamente. Progresul tehnologic va permite introducerea de sisteme protetice din ce în ce mai performante și mai miniaturizate. Vor fi dezvoltate băncile de ţesuturi, de tipul celor utilizate în hematologie, în oncologie sau în reproducerea asistată. Va fi perfecţionată organogeneza în laborator prin proliferarea controlată de celule stem ale pacientului, cu scopul de a obţine ţesuturi sau părţi de organe complet compatibile imunologic cu fiecare pacient.

Mesaje de luat acasă

Ce credeţi că i-ar ajuta pe tinerii medici?
În primul rând ar trebui să par­curgă etape bine definite în formarea lor profesională. Există tentaţia de a „arde etapele” și a trece direct de pe băncile facultăţii în sălile operatorii. În sălile de intervenţii să intre numai după o pregătire clinică temeinică, prin care își perfecţionează tehnica de examinare, își dezvoltă gândirea clinică, prescrie explorări și tratament în condiţii stabile sau de urgenţă și capătă suficientă experienţă pentru a înţelege ce indicaţii și consecinţe pe termen lung poate avea un gest operator. Dezvoltarea aptitudinilor într-o subspecialitate trebuie făcută după o solidă experienţă clinică, cum este cea de medicină internă de spital. De asemenea, să nu uite că pregătirea în profesie nu se încheie niciodată. Obţinerea unei diplome sau a unei competenţe nu echivalează cu încheierea obligaţiei de informare și perfecţionare continuă.
Este cercetarea o preocupare pentru tinerii medici?
Nu am constatat decât ocazional un interes în a dezvolta o temă de cercetare din partea tinerilor medici. Dacă un tânăr medic are interes pentru cercetare, trebuie să aleagă cât mai devreme această cale, care îl va separa de practica medicală propriu-zisă. Cercetarea clinică individuală este foarte dificilă atunci când se realizează riguros și necesită foarte mult timp și efort, ea fiind desfășurată în prezent de studenţii doctoranzi, în cadrul celor patru ani de elaborare a tezei de doctorat. Aplecarea către cercetarea fundamentală sau practica clinică este o opţiune individuală pe care fiecare tânăr absolvent trebuie să o facă după aspiraţiile proprii. Ambele pot oferi satisfacţii profesionale majore, una prin succesul îngrijirii unui semen bolnav și cealaltă prin contribuţia la progresul medicinei.

Omul din spatele medicului

Sunteţi pasionat de fotografie și muzică. Medicina o practicaţi tot din pasiune?
Fotografia, muzica și dansul reprezintă hobby-urile mele prin care încerc să păstrez echilibrul cu lumea și probabil să mă apropii de ceea ce ar trebui să preţuim cel mai mult: creaţia și arta. Din păcate, și hobby-urile îmi sunt limitate de timpul alocat profesiei. Medicina este o pasiune și un crez personal și sunt fericit că fiul meu a ales să devină medic, independent de dorinţa noastră, a părinţilor.
Cine este omul din spatele medicului Șerban Bălănescu?
Cred că sunt intim legaţi! Ca om, primele mele obligaţii sunt către familie și profesie. Familia mi-a oferit întotdeauna sprijinul și echilibrul necesar în profesie, în timp ce profesia reprezintă modul meu de împlinire ca om. A face bine și a dărui din priceperea și experienţa mea celor din jur și pacienţilor, sub orice formă pot face asta, este un principiu de viaţă după care mă ghidez și pe care îl respect și în afara activităţii medicale. Am orgoliu profesional în proporţie egală cu umilinţa și respectul faţă de boală și faţă de omul bolnav, care trebuie să domine activitatea oricărui om-medic.