În facultate, Mihaela
State visa, ca mai toți colegii ei, să plece din țară. Dar s-a îndrăgostit,
s-a căsătorit și a rămas acasă. Așa că, în locul Angliei, practică medicina de
familie la Agigea (județul Constanța), din toamna lui 2010. Se bucură că e
aproape de ai ei și de locul în care a copilărit (Eforie Sud), dar și că le
poate fi un sprijin pacienților care, de multe ori, cu greu își permit să
ajungă, în sistem, mai departe de cabinetul medicului de familie.
– De ce ați ales medicina de familie?
– Pentru că este specialitatea cea mai apropiată de pacient.
Pentru că vezi pacientul în totul lui. Specialistul vede, tratează boala
respectivă și pleacă. Medicul de familie vede ansamblul și este aproape de
familie. Mi se pare un mod mai bun, din punctul meu de vedere, de a practica
medicina. Am în jur de 1.800 de pacienți, iar în dispensar suntem trei medici
de familie, alături de doi medici stomatologi.
– Cum arată o zi normală la dispensar?
– Legea zice două domicilii și douăzeci de consultații la
cabinet, dar la noi, cel puțin, sunt mai multe, pentru că avem foarte mulți
pacienți. Iar în afară de aceștia, avem și neasigurați, avem și urgențe. Este
aglomerat și din cauza sistemului. În această perioadă merge foarte bine noul
sistem cu carduri. Mi-am luat un calculator performant și poate să m-ajute, dar
tot durează: până-și găsesc cardurile, până se învârt… Așa e la medicul de
familie, nu are cum să fie prea liber. Până ajunge pacientul din Agigea sau
dintr-un sat din zonă la un spital din Constanța, să-și scoată cuiul din talpă,
vine la dispensar. Că la dispensar de dimineață până seara la ora șapte găsește
un medic acolo care-l poate ajuta. Avem de toate: și pansamente, și cuie, și
rețete. Eu personal am și un ecograf și fac ecografii. Când am un caz mai
special, prefer să îi fac un „eco“ să fiu sigură că e ok, decât să-l trimit la
Constanța. Când trimit la specialist vreau să-l trimit cu toate investigațiile
făcute. Cel puțin așa-mi propun.
– E mai sigur să nu-l fâțâi. E o diferență între medicul care
lucrează la țară – sau, mă rog, într-o localitate mai mică – și cei care
lucrează în orașele mari. Nu pot să-l trimit pe pacient toată ziua pe autobuz.
Astăzi am trimis un pacient care avea cardul eronat. Nu era nici vina mea, nici
a lui, pur și simplu dădea cardul eroare. A dat 60 de lei pe taxi să se ducă
până la Casă și înapoi. 60 de lei! Vă dați seama: nu pot să-l trimit toată
ziua-bună-ziua la cai verzi pe pereți. Trebuie să-l trimit clar către medicul
specialist care să știe ce e de făcut. Pacienții noștri nu au atâția bani, sunt
oameni în vârstă, cu pensii foarte mici. Să dea 60 de lei pe drum mi se pare
foarte mult. 60 de lei pot reprezenta masa pe câteva zile. Așa că trebuie să
fiu sigură: ceea ce trimit să trimit bine. Ne ajută foarte mult și specialiștii
din Eforie Nord. Că așa, să tot mergi la Constanța… De cele mai multe ori,
pacienții nu fac un singur drum, fac mai multe drumuri: se duc la X, de la X se
duc la Y și tot așa. Pacientul meu este un caz concret: a dat 60 de lei pe un
taxi, iar pensia lui e de patru milioane. Și-a dat mai bine de o săptămână
mâncarea. Aici e altfel față de Constanța, unde sistemul e mult mai accesibil:
chiar dacă îi greșește vreunul diagnosticul, nicio problemă: se mai duce la
șapte specialiști și îl descoperă, dar eu nu pot. Am foarte mulți pensionari pe
listă, cu pensii mici, posibilități puține. Mulți nu se pot deplasa și nu au pe
nimeni să îi ajute, eu nu pot să-l iau să-l duc la un specialist. La
cardiologie, prin casa de asigurări, cel mai apropiat specialist e undeva la
policlinica doi. Se fac programări și durează uneori și două-trei luni până
reușesc să intre pacienții la specialist. Deși mulți ar prefera să meargă în
privat să rezolve mai repede, n-au bani. Și-atunci unde ajungem?
– Lipsa banilor își spune cuvântul și în măsura în care vă pot
urma sfaturile?
– Nu încape îndoială. Tu îi spui ce să facă, îi compui chiar
meniuri, aproximativ: ce-are voie și ce n-are voie. Dar sunt oameni de la țară,
oameni care, chiar dacă sunt la o distanță nu foarte mare de Constanța, au găinuța
în curte, au văcuța. Chiar vorbeam la un moment dat cu un cuplu de bătrâni, ea
casnică o viață întreagă, că marea majoritate cam așa sunt, cu o singură
pensie. Ei aveau o văcuță. Și la un moment dat i-am zis: „Nenea, dar dă văcuța, că muncești mult cu ea.“ Și
zice: „Tată, și dacă o dau, cu ce rămân? Din pensia mea de trei milioane cât
crezi că pot să cumpăr? Așa, de bine, de rău, lăpticul acela și brânzica
m-ajută să supraviețuiesc“. Or eu nu pot să-i zic omului acela: „Nu mânca lapte
de la vacă, că acela e lapte integral și tu nu ai voie, că ai colesterol,
trebuie să ai lapte degresat“. De unde vreți să-l cumpere, dacă n-are decât un
codru de pâine și trei ouă? Dacă găinuțele lui au făcut trei ouă, p-alea le
mănâncă. Nu contează regimul. Îmi rămâne să îi dau statina și să-l rog să
respecte cât poate el din ce e acolo. Și să-i aduc aminte de fiecare dată de
regim, ca să nu-l uite, că mai uită. Medicamentele și le permit cât de cât.
Avem farmaciste foarte bune aici, care sunt de-ale locului și știu ce nevoi și
posibilități au oamenii și-aduc ce trebuie și la prețuri bune. N-o să-și
permită un preparat foarte scump, dar omul nu stă fără tratament.
– Ați întâmpinat probleme în întreținerea și managementul
cabinetului?
– Cabinetul mi se pare mic pentru ceea ce aș vrea să fac. Dar
primăria a început deja să construiască un dispensar nou, modern. Și-atunci
probabil o să mă pot desfășura în voie. Aș vrea, mai întâi, să pot ține
ecograful tot timpul în cabinet. Acum trei ani mi-a fost spart cabinetul și mi
s-a furat laptopul. Eram însărcinată și în concediu medical și era să-mi pierd
copilul din cauza asta. Nu pot să-mi las acolo nici laptopul, nici ecograful.
Dacă aș avea ecograful 24 de ore din 24, aș putea fi mult mai sigură pe multe
chestii, să-mi văd gravidele la orice problemă apărută, de exemplu. Dar în
acest moment, pentru că nu avem pază, nu se poate. Și-aici nu e vorba de
dispensar, e vorba efectiv de noi, colegii. N-avem posibilitatea să plătim o
firmă de pază momentan. Bănuiesc că o să-mi conving colegii odată și odată.
Asta mi-aș dori în primul rând, să am ecograful în fiecare zi acolo. Nu cred că
l-ar vinde cineva prea ușor pe piața neagră, dar nu pot să risc. Așa că îl aduc
doar două zile pe săptămână, că atât pot să îl car. Și în rest, idei sunt multe,
le luăm pe rând.
– Ce ați schimba la modul în care e organizată asistența
medicală primară la noi în țară?
– Noi încercăm să colaborăm cât se poate de bine cu ceilalți
specialiști. Într-o perioadă apăruse ideea de fișă electronică a pacientului. Mi
se pare o idee foarte bună, pentru că sunt medici specialiști care nu ne trimit
scrisori medicale, majoritatea psihiatrilor, de exemplu, și mi-ar fi util și
mie să știu mai multe despre vizitele pacientului la specialist. Și viceversa.
Am pacienți care știu sigur că au tulburări psihice, de exemplu, dar nu îi pot
avea în evidență, că nu au scrisoare medicală. Pe baza unei rețete, și aceea
văzută din an în paște, nu pot să-l trec. Acum, cu cardul de sănătate, sunt
printre puținii mulțumiți. E modalitatea statului prin care știe că acela e
serviciul. Mi-ar plăcea să fie și fișa electronică a pacientului. Așteptăm.
– V-ați gândit să plecați în țară?
– Da, am vrut să plec în Anglia.
– M-am măritat. (râde) Altfel plecam. Pentru că e mai bună plata
acolo față de ce e aici. Financiar și în ceea ce privește respectul față de
medici. Respectul arătat de oameni. Sistemul oricum nu se va schimba aici prea
curând și trebuie să ne obișnuim cu asta. Dar pacienții au altă mentalitate
acolo. Aici e bine, dar, când am terminat facultatea, am vrut să plec. Una e să
te ocupi în România de două mii de pacienți și alta să te duci într-un orășel
mic din Franța, unde ai maximum cinci sute de oameni. Salariu dublu și mai
puțini pacienți. Îți poți face meseria mai bine. Gândul l-am avut și eu, ca
toți colegii mei. Nu știu dacă e vreunul care s-a gândit că vrea să stea aici.
– Și acum cum vă e financiar?
– Bine. Nu pot să zic că e extraordinar, dar nici măturător de
stradă nu sunt. Sunt mulțumită că îmi fac meseria.
.jpg)
