Detalii importante şi dublă specializare

   – Domnule profesor, care ar fi principalele coordonate sub semnul cărora s-a desfăşurat acest al XVII-lea Simpozion Naţional de PsihoNeuroEndocrinologie?

    – Aşa cum era de presupus, s-a vorbit despre hormoni şi despre creier. Am pus pe primul plan unele probleme de sănătate publică sau cu o incidenţă crescută în populaţie. Întâi, nu trebuie uitată problema iodului în România, ştiut fiind deficitul geoclimatic de iod din apă în zona subcarpatică. Exact ca atunci când ai ţara ameninţată de un pericol, de exemplu, dacă ar fi sub nivelul mării şi ar fi nevoie de îndiguiri, la fel, când ai un deficit geoclimatic al unei substanţe esenţiale pentru dezvoltarea creierului, trebuie tot timpul să te asiguri că populaţia primeşte acea substanţă. O realizare importantă în acest sens a fost promulgarea, în urmă cu opt ani, a legii privind iodarea universală a sării şi existenţa unui program naţional de sănătate publică de prevenire a guşii endemice. La Simpozionul RPNES, am avut prilejul să urmărim evoluţia favorabilă a epidemiologiei guşii endemice şi a cretinismului endemic, în România. Iodul, ca problemă de sănătate publică, este un domeniu în care acad. Ştefan Milcu a avut contribuţii esenţiale. Pe de altă parte, ne-am confruntat nu demult cu întrebarea dacă, în cazul unui accident nuclear, populaţia are nevoie de suplimente de iod. Medicii endocrinologi au fost „asaltaţi“ telefonic în privinţa dozelor...

    – Desigur... Există norme internaţionale, elaborate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, dar şi de către unele ţări care s-au confruntat, din păcate, cu accidente nucleare, iar măsurile profilactice, ce trebuie cunoscute de corpul medical, în special de specialiştii endocrinologi, au fost discutate încă din prima zi, la Academia Română.

    – În linii mari, cât de bine sunt informaţi medicii din România în ce priveşte administrarea iodului – atât pentru asigurarea necesarului de iod, cât şi pentru profilaxia efectelor unor eventuale accidente radioactive?

    – Endocrinologii sunt bine informaţi, dar ceilalţi medici nu. Cea mai bună dovadă a fost că populaţia, întrebând medicii de familie, a achiziţionat din farmacii tablete de iodură de potasiu cu o concentraţie mult prea mică pentru a putea fi utilizate la profilaxia urmărilor unui accident nuclear... Dozele necesare sunt de o

sută de ori mai mari decât cele administrate în mod obişnuit şi medicii endocrinologi cunosc aceste lucruri, precum şi efectele secundare consecutive administrării iodului. În situaţii de urgenţă, pe lângă informaţiile difuzate pentru populaţia generală, se recomandă consultarea reţelei de endocrinologie.

    – Aşa este, iar Ministerul Sănătăţii, şi de această dată, ne-a întrebat, prin Comisia de endocrinologie, care sunt punctul de vedere internaţional şi experienţa noastră în domeniu şi este foarte bine că s-a întâmplat astfel.

    – În prima zi a Simpozionului, aţi relatat un caz din Statele Unite, unde presa dădea indicaţii populaţiei generale asupra modului în care se autoadministrează tabletele de iod...

    – În condiţiile în care nu este vorba de un accident, sunt publicaţii care îşi dau cu părerea... În cazul unui accident, este vorba de intervenţii la nivelul autorităţilor, se constituie comitete de criză şi se respectă regulile.

    – Nu au fost în această situaţie, iar societăţile americane de profil – American Thyroid Association, societăţile de endocrinologie – şi consiliul lor de protecţie nucleară au anunţat că SUA nu au fost în pericol, după cum acelaşi lucru s-a anunţat şi pentru Europa şi pentru ţara noastră.

    – Cu ocazia celebrării memoriei maestrului nostru, academicianul Milcu, a fost subliniată o trăsătură de bază a Endocrinologiei române, imprimată şi de dsa, anume interesul pentru medicina translaţională. În spiritul studiului hormonilor şi creierului, a fost invitat un prestigios neuroendocrinolog britanic, profesorul John Morris, de la Universitatea din Oxford, a cărui conferinţă memorială a avut ca subiect neurohormonii oxitocina şi vasopresina, hormoni cunoscuţi de multă vreme pentru efectele lor periferice, dar cercetaţi în prezent pentru efectul de la nivelul creierului, asupra comportamentului uman şi în sindroamele depresive. De altfel, în zilele următoare, împreună cu psihiatrii, am abordat probleme de interferenţă. Se ştie că multe din medicamentele psihotrope afectează reproducerea. Interesant este că dereglările hormonale produse indică, în acelaşi timp, dereglări ale unor mecanisme intracerebrale, ceea ce face ca dozarea hormonilor (a cortizolului, serotoninei) să fie utilă în diagnosticul şi conducerea tratamentului psihiatric, de exemplu în sindroamele depresive (prof. dr. Dragoş Marinescu, Craiova). Tot psihiatrii au venit cu surpriza plăcută că un analog al melatoninei, unul din hormonii indolici ai glandei pineale, este de câteva luni utilizat şi în România, alături de celelalte medicamente antidepresive. Melatonina este utilizată pentru restabilirea ritmului circadian, pentru combaterea jet lag-ului de mai mult timp, în special în SUA, dar nu a fost folosită direct în bolile psihice. A apărut însă un derivat sintetic al melatoninei, introdus în ţara noastră şi în Franţa între primele din Europa. O primă comunicare, din experienţa proprie, a fost realizată de colegii psihiatri. În fine, a treia direcţie abordată în cadrul Simpozionului RPNES a fost o urmare a joncţiunii noastre cu Asociaţia Americană de Endocrinologie Clinică (AACE). Secţiunea românească a AACE (chapter) şi-a schimbat recent conducerea – am predat ştafeta dnei conf. dr. Cătălina Poiană. Între ghidurile de diagnostic şi tratament româneşti, aprobate de Ministerul Sănătăţii, care ţin seama de recomandările europene şi de experienţa noastră, şi ghidurile americane, sunt, în câteva puncte, unele diferenţe. Pentru RPNES, ca societate academică, este foarte important să privim cu atenţie la aceste diferenţe, deoarece experienţa din SUA cuprinde un număr impresionant de mare de pacienţi, dar care trăiesc în alte condiţii socioeconomice.

    – Desigur. Studiul diferenţelor, grupate pe mai multe sindroame sau afecţiuni majore, a fost benefic pentru endocrinologii practicieni şi pentru colegii din alte specialităţi, prezenţi la Simpozionul RPNES. Şi, pentru că tot s-au discutat aspectele internaţionale ale practicii noastre, luând în seamă şi prestigiul internaţional

al endocrinologiei româneşti, au fost prezentate şi recomandările boardului de endocrinologie al Uniunii Europene a Medicilor Specialişti (UEMS) privind criteriile care trebuie îndeplinite de centrele de formare în specialitate, pentru recunoaşterea calităţii. În România, criteriile respective sunt îndeplinite cu uşurinţă, deşi avem unele particularităţi. Cea mai importantă este că la noi specialitatea de Endocrinologie este separată de Diabet, nutriţie şi boli metabolice, în vreme ce în Uniunea Europeană există o singură specialitate. Ţinând seama de faptul că diabetul are în spate insulina – incontestabil, un hormon – endocrinologii au şi pregătire în diabet. De altfel, însăşi reţeaua naţională de diabet a folosit, la început, reţeaua de endocrinologie. Particularităţile din ţara noastră ar putea, în opinia mea, să fie rezolvate astfel încât recunoaşterea specializării medicilor noştri în toate celelalte ţări europene să nu întâmpine nicio dificultate.

    – Mi s-a părut interesant ceea ce aţi propus: dubla specializare, referindu-vă la medicii endocrinologi, dar bănuiesc că acelaşi lucru este valabil şi pentru diabetologi.

    – În condiţiile legislaţiei actuale, cred că soluţia cea mai simplă, pentru a ne alinia la normele europene, ar fi ca toţi medicii endocrinologi să urmeze şi a doua specializare, în Diabet. Bineînţeles, fără să repete stagiile deja efectuate, echivalându-se stagiile comune ale celor două specializări. Este un lucru realizabil şi sper ca şi Ministerul Sănătăţii şi Societatea Română de Diabet să fie de acord cu soluţia pentru asigurarea liberei circulaţii a profesiei de endocrinolog.

    – Domnule profesor, nu sunteţi în România pentru prima dată... Cum de aţi devenit un invitat obişnuit al congreselor de endocrinologie organizate de profesorul Coculescu?
    – Aşa este, l-am întâlnit pentru prima dată în Marea Britanie, la o reuniune de boli endocrine, iar în ultimii 15 ani am colaborat în domeniul neuroendocrinologiei şi am venit cu regularitate în România. Am fost martorul foarte multor schimbări şi m-am bucurat să pot lua parte la reuniunile ştiinţifice din ţara dv., precum şi să putem face schimburi de studenţi şi personal universitar, prin intermediul departamentului pe care îl conduc, între Universitatea din Oxford şi Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti.
    – Dată fiind istoria care vă leagă de ţara noastră (ştim că sunteţi doctor honoris causa al UMF „Carol Davila“), cum vedeţi Endocrinologia din România – cercetarea fundamentală şi endocrinologia clinică de aici?
    – Ca în multe alte domenii, am constatat schimbări foarte importante, de-a lungul timpului: o creştere marcată a dotărilor, care a permis dezvoltarea abilităţii de studiu la nivel celular şi molecular, pe lângă abilităţile clinice deja existente. Asistăm deci la o sporire a capacităţilor de cercetare, iar aceasta este mai vizibilă prin intermediul revistei Acta Endocrinologica, editată aici.
    – Acest congres este organizat de Societatea Română de Psihoneuroendocrinologie. Cum se încadrează conceptual această organizaţie ştiinţifică în medicina de astăzi?
    – Cu multă vreme în urmă, se bănuia doar că hormonii afectează diverşi parametri, precum glucoza serică, calciul seric sau osos etc. Este clar astăzi că hormonii au efecte foarte răspândite, inclusiv la nivelul creierului. Modificări minime ale hormonilor sau ale receptorilor acestora pot avea efecte profunde asupra comportamentului uman. Este un domeniu pe care, la drept vorbind, abia începem să-l desluşim, prin coroborarea rezultatelor obţinute în studiile experimentale la animale şi analiza genetică la om.
    – Şi în ce fel contribuie abordarea multidisciplinară la aprofundarea cunoaşterii în acest domeniu? Am văzut, la Simpozionul RPNES, medicii din mai multe specialităţi...
    – Abordarea multidisciplinară este, în prezent, absolut esenţială. Fiecare dintre noi nu poate fi expert decât într-un domeniu foarte îngust şi avem nevoie de specialişti în genetică, analiză hormonală, clinicieni etc. Pentru progresul ştiinţei, este obligatoriu să conlucrăm.
    – Aţi prezentat o interesantă expunere, în deschiderea Simpozionului RPNES, în cadrul conferinţei memoriale „Ştefan Milcu“, privind rolurile oxitocinei şi vasopresinei în comportament, ataşament şi autism...
    – Am plecat de la faptul că oxitocina şi vasopresina sunt produse în hipotalamus şi am legat, într-o oarecare măsură, acest fapt de studiile academicianului Milcu asupra glandei pineale şi vasotocină. Înţelegem astăzi că această familie de hormoni, prezentă, pe scara evoluţiei de la peşti, are efecte profunde asupra comportamentului, în mod particular asupra celui de reproducere, la foarte multe animale. O mare parte a studiilor s-a efectuat pe rozătoare, în SUA, ceea a permis apoi studiul diferenţelor genetice şi al efectelor acestora la om. Suntem, poate, în măsură să începem să înţelegem câţiva din factorii care influenţează comportamentul uman. O aplicaţie clinică ar fi în autism, afecţiune disociativă, în care se poate administra nazal oxitocină... Cred însă că este necesară continuarea cercetărilor fundamentale înainte de a putea înţelege cu exactitate mecanismele prin care este controlată eliberarea cerebrală a peptidelor respective, care sunt celulele implicate, cum sunt transferate către receptori şi, desigur, cum se produce răspunsul acestora. Sunt necesare încă multe alte studii...
    – Aţi amintit autismul. În ce fel influenţează oxitocina această afecţiune?
    – Oxitocina pare să fie foarte importantă pentru formarea legăturii dintre mamă şi copil, dar şi dintre indivizi, în general.
    – Ar putea, deci, să fie o soluţie terapeutică la copii diagnosticaţi precoce cu autism?
    – Posibil... Desigur, oxitocina este eliberată în cantităţi foarte mari la naştere şi apoi în timpul alăptării, ceea ce sugerează o importanţă crescută a hormonului la noună scut şi sugar.
    – Dar, pe de altă parte, există vreo dovadă a unei incidenţe crescute a autismului la copiii alimentaţi artificial?
    – Nu cred că există asemenea dovezi. Dar unele studii au comunicat niveluri plasmatice scăzute ale oxitocinei la unii copii cu autism.
    – Cum veţi continua colaborarea deja bine consolidată pe care o aveţi cu endocrinologii români?
    – Chiar dacă mă apropii de vârsta de pensionare, sper să continui colaborarea cu specialiştii români. Dacă pot fi de ajutor – prin evaluarea articolelor, pentru Acta Endocrinologica, sau prin consilierea medicilor tineri care vor să devină endocrinologi – o voi face cu plăcere în continuare. M-am bucurat să văd că unul din studenţii pe care i-am cunoscut şi îndrumat în urmă cu mai mulţi ani a câştigat un premiu, la acest simpozion, pentru o lucrare poster.
    – Vorbind despre consiliere, ce le-aţi spune tinerilor interesaţi de o posibilă carieră în endocrinologie, dacă v-ar cere sfatul?
    – Că este un domeniu cu adevărat fascinant, că îi aşteaptă o viaţă plină de provocări intelectuale, dar şi că vor avea posibilitatea să practice o medicină de bună calitate, ajutând astfel foarte, foarte mulţi pacienţi...