Dr. Sorin Ungureanu a devenit chirurg la Spitalul Floreasca, dar în 2003 a
început să opereze la Spitalul Orăşenesc Videle. Ca să-i fie alături soţiei,
delegată în străinătate cu serviciul, s-a mutat timp de cinci ani în Italia,
unde a făcut doctoratul. S-a întors în 2009 la spitalul din Videle. Face
de-atunci naveta zilnic din Bucureşti. Deşi îi lipsesc multe aici, crede că
poate face diferenţa.
– Cum a
fost experienţa din Italia?
– Când
am plecat, România nu era încă în Uniunea Europeană. Ca să nu pierd timpul să
obţin un drept de practică, m-am înscris la rezidenţiat, dar, din păcate, nu am
prins bursă şi nu m-am putut finanţa. Singura variantă era să dau admitere la
doctorat. Am luat un post la ei. În Italia, doctoratul durează doar trei ani,
în cazul meu din 2006 până în 2009. A fost o experienţă interesantă, am văzut
că aceleaşi lucruri pe care le facem noi cu bani puţini se pot face acolo cu bani
mulţi. E o altă lume din punctul de vedere al dotărilor. Ca resurse umane, cred
că stăm mult mai bine ca ei. E un sistem mult mai organizat acolo, în care
există şi se plimbă bani, ceea ce face ca toată lumea să fie mulţumită, măcar
în privinţa asta. Acolo am văzut o colaborare convenabilă atât mediului privat,
cât şi statului, în modul de încheiere a convenţiilor. O experienţă spre care
ne îndreptăm şi noi încet-încet.
–
V-aţi întors în 2009. Cum a fost?
– Nu
vă ascund că am vrut să aplic aici experienţa căpătată acolo, dar, din păcate,
lucrurile aici se mişcă mult mai încet, este interţia foarte mare.
– De
ce obstacole v-aţi lovit?
– E
destul de greu să explici că vrei să vii cu nişte lucruri care şi pe mine m-au
surprins acolo, nişte idei, mai ales la nivel managerial, care nu seamănă cu ce
se practică la noi. Sistemul are inerţia lui. De exemplu, în Italia, în
sistemul medical există centre unice de preevaluare. Pacientul primeşte un
bilet de trimitere pentru o investigaţie, apelează un număr gratuit şi se
programează: în primul loc disponibil, la prima dată disponibilă. Dacă s-ar
aplica şi la noi, de exemplu pentru o ecografie, suni şi ţi se spune: în
Bucureşti, din păcate primul loc liber la ecografie este peste două luni; dacă
doriţi mai devreme, următorul loc liber este la spitalul din Bolintin, peste
trei săptămâni. Dacă vreţi să faceţi mai repede ecografia, mergeţi la privat,
unde fie există un contract cu casa de asigurări, fie o plăteşti. Practic, va
trebui să acceptăm şi noi faptul că sănătatea costă. Şi statul este obligat,
după părerea mea, să îţi asigure asistenţa medicală de urgenţă şi asistenţa
medicală primară. În rest, trebuie să ne obişnuim şi noi.
– Din
2009 faceţi naveta la Videle?
– Da,
este un spital de care m-am legat în timp. Am venit aici după 14 ani de
activitate în Spitalul Floreasca. M-am legat de acest loc, am avut noroc.
Spitalul, construit de Petrom, este foarte frumos, foarte bine dotat, chiar
m-am simţit bine şi am putut să-mi fac meseria. Întorcându-mă, am încercat
uşor-uşor să aplicăm diverse lucruri noi, a trecut timpul, s-a instalat
obişnuinţa şi mi-am dat seama că şi aici sunt oameni.
–
Aveţi deschidere din partea managementului?
– Da,
dar trebuie să ne desfăşurăm activitatea în limita creată de sistem. În
sistemul sanitar românesc, banii au fost întotdeauna puţini. Şi chiar cei
disponibili nu au fost întotdeauna folosiţi în modul cel mai fericit. Din
păcate, pentru spitalele mici, mai ales din provincie, activitatea se rezumă în
primul rând la lupta pentru supravieţuire. Pe de-o parte, e şi normal. Nu putem
să facem transplant de cord sau transplant hepatic în toate spitalele din ţară,
trebuie să existe o anumită ierarhie. Există un oarecare sentiment de
frustrare: nu fac aici ce făceam la Spitalul Floreasca. Dar sunt conştient că
nu se poate şi îmi asum acest lucru. Pe de altă parte, şi colegii de multe ori
gândesc: „Ăsta e un medic de ţară“. Nu e chiar aşa, spitalele astea mici îşi au
rolul lor. Într-un spital ca al nostru, media zilnică e de 60–100 de
prezentări. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă nu ar exista spitale orăşeneşti şi
toate aceste cazuri ar ajunge la spitalul judeţean: s-ar bloca, pur şi simplu,
activitatea.
– Ce
tipuri de intervenţii puteţi face la spital?
– Ne
limităm la intervenţiile care nu necesită resurse foarte mari. Nici pentru
actul operator în sine, nici pentru supravegherea postoperatorie. Avem un
deficit la nivelul ATI. Există o foarte mare aglomerare a tinerilor anestezişti
în spitalele mari din Bucureşti, în centrele universitare. Îi vezi câte 10–12
anestezişti acolo, dar, când le oferi un post să vină într-un spital unde şi-ar
desfăşura activitatea foarte bine, cam strâmbă din nas. Nu avem posibilitatea
organizării unei permanenţe pe terapie intensivă şi eu, chirurg fiind, nu îmi
permit să mă arunc în intervenţii laborioase. În chirurgie nu poţi lucra fără
echipă. Eşti legat de existenţa anestezistului, de existenţa unei dotări
minime.
– Câţi
ATI-işti sunt la Videle?
– Avem
un medic angajat şi un colaborator, care vine când avem nevoie. Avem posturi
scoase la concurs, am încercat chiar să facem şi angajări directe pe o anumită
perioadă, dar nu a apărut nimeni interesat. Ne întoarcem tot la bani. Atât timp
cât un anestezist poate câştiga de trei ori mai mult în Bucureşti, în condiţii
poate de cinci ori mai bune decât ar avea aici – şi, de ce să nu recunoaştem,
având siguranţa că în permanenţă va avea lângă el un coleg care să-l ajute – nu
putem să-i acuzăm că nu vor să vină. Când eşti obişnuit să ai totul la dispoziţie
şi te trezeşti singur în faţa pacientului, eşti uşor debulosat, derutat. Am
trăit şi eu astfel de momente.
– La
ce vă referiţi?
– După
14 ani în Spitalul Floreasca, unde am terminat rezidenţiatul pe chirurgie şi
parţial specializarea în medicină de urgenţă, eram obişnuit ca atunci când
pacientul se prezintă să pun mâna pe el şi în maximum zece minute să iau o
decizie, eventual să şi intru cu el în sală să-l operez. Când te trezeşti
într-un spital în care prima analiză o poţi face peste douăsprezece ore şi
decizia trebuie să o iei doar cu ce îţi spune mintea şi clinica, e destul de
greu.
– Ce
v-a făcut totuşi să rămâneţi?
– Am
făcut medicina din pasiune. În tinereţea mea profesională am operat primul
pacient de culoare, un bărbat din Congo. Avea pielea foarte neagră şi a fost
extrem de interesant: în momentul în care am depăşit pielea, am realizat că pe
interior este identic. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu oamenii de la ţară
şi cu oamenii din oraşe: pe interior suntem toţi la fel. Dacă reuşeşti să-ţi
creezi un climat al tău, un confort al tău, poţi să-ţi faci meseria oriunde.