Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Singur în faţa pacientului

Viața Medicală
Alexandra NISTOROIU joi, 19 februarie 2015

Dr. Sorin Ungureanu a devenit chirurg la Spitalul Floreasca, dar în 2003 a început să opereze la Spitalul Orăşenesc Videle. Ca să-i fie alături soţiei, delegată în străinătate cu serviciul, s-a mutat timp de cinci ani în Italia, unde a făcut doctoratul. S-a întors în 2009 la spitalul din Videle. Face de-atunci naveta zilnic din Bucureşti. Deşi îi lipsesc multe aici, crede că poate face diferenţa.

 
 
 
 
 
 
 
 
 
   Cum a fost experienţa din Italia?
   Când am plecat, România nu era încă în Uniunea Europeană. Ca să nu pierd timpul să obţin un drept de practică, m-am înscris la rezidenţiat, dar, din păcate, nu am prins bursă şi nu m-am putut finanţa. Singura variantă era să dau admitere la doctorat. Am luat un post la ei. În Italia, doctoratul durează doar trei ani, în cazul meu din 2006 până în 2009. A fost o experienţă interesantă, am văzut că aceleaşi lucruri pe care le facem noi cu bani puţini se pot face acolo cu bani mulţi. E o altă lume din punctul de vedere al dotărilor. Ca resurse umane, cred că stăm mult mai bine ca ei. E un sistem mult mai organizat acolo, în care există şi se plimbă bani, ceea ce face ca toată lumea să fie mulţumită, măcar în privinţa asta. Acolo am văzut o colaborare convenabilă atât mediului privat, cât şi statului, în modul de încheiere a convenţiilor. O experienţă spre care ne îndreptăm şi noi încet-încet.
   V-aţi întors în 2009. Cum a fost?
   Nu vă ascund că am vrut să aplic aici experienţa căpătată acolo, dar, din păcate, lucrurile aici se mişcă mult mai încet, este interţia foarte mare.
   De ce obstacole v-aţi lovit?
   E destul de greu să explici că vrei să vii cu nişte lucruri care şi pe mine m-au surprins acolo, nişte idei, mai ales la nivel managerial, care nu seamănă cu ce se practică la noi. Sistemul are inerţia lui. De exemplu, în Italia, în sistemul medical există centre unice de preevaluare. Pacientul primeşte un bilet de trimitere pentru o investigaţie, apelează un număr gratuit şi se programează: în primul loc disponibil, la prima dată disponibilă. Dacă s-ar aplica şi la noi, de exemplu pentru o ecografie, suni şi ţi se spune: în Bucureşti, din păcate primul loc liber la ecografie este peste două luni; dacă doriţi mai devreme, următorul loc liber este la spitalul din Bolintin, peste trei săptămâni. Dacă vreţi să faceţi mai repede ecografia, mergeţi la privat, unde fie există un contract cu casa de asigurări, fie o plăteşti. Practic, va trebui să acceptăm şi noi faptul că sănătatea costă. Şi statul este obligat, după părerea mea, să îţi asigure asistenţa medicală de urgenţă şi asistenţa medicală primară. În rest, trebuie să ne obişnuim şi noi.
   Din 2009 faceţi naveta la Videle?
   Da, este un spital de care m-am legat în timp. Am venit aici după 14 ani de activitate în Spitalul Floreasca. M-am legat de acest loc, am avut noroc. Spitalul, construit de Petrom, este foarte frumos, foarte bine dotat, chiar m-am simţit bine şi am putut să-mi fac meseria. Întorcându-mă, am încercat uşor-uşor să aplicăm diverse lucruri noi, a trecut timpul, s-a instalat obişnuinţa şi mi-am dat seama că şi aici sunt oameni.
   Aveţi deschidere din partea managementului?
   Da, dar trebuie să ne desfăşurăm activitatea în limita creată de sistem. În sistemul sanitar românesc, banii au fost întotdeauna puţini. Şi chiar cei disponibili nu au fost întotdeauna folosiţi în modul cel mai fericit. Din păcate, pentru spitalele mici, mai ales din provincie, activitatea se rezumă în primul rând la lupta pentru supravieţuire. Pe de-o parte, e şi normal. Nu putem să facem transplant de cord sau transplant hepatic în toate spitalele din ţară, trebuie să existe o anumită ierarhie. Există un oarecare sentiment de frustrare: nu fac aici ce făceam la Spitalul Floreasca. Dar sunt conştient că nu se poate şi îmi asum acest lucru. Pe de altă parte, şi colegii de multe ori gândesc: „Ăsta e un medic de ţară“. Nu e chiar aşa, spitalele astea mici îşi au rolul lor. Într-un spital ca al nostru, media zilnică e de 60–100 de prezentări. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă nu ar exista spitale orăşeneşti şi toate aceste cazuri ar ajunge la spitalul judeţean: s-ar bloca, pur şi simplu, activitatea.
   Ce tipuri de intervenţii puteţi face la spital?
  Ne limităm la intervenţiile care nu necesită resurse foarte mari. Nici pentru actul operator în sine, nici pentru supravegherea postoperatorie. Avem un deficit la nivelul ATI. Există o foarte mare aglomerare a tinerilor anestezişti în spitalele mari din Bucureşti, în centrele universitare. Îi vezi câte 10–12 anestezişti acolo, dar, când le oferi un post să vină într-un spital unde şi-ar desfăşura activitatea foarte bine, cam strâmbă din nas. Nu avem posibilitatea organizării unei permanenţe pe terapie intensivă şi eu, chirurg fiind, nu îmi permit să mă arunc în intervenţii laborioase. În chirurgie nu poţi lucra fără echipă. Eşti legat de existenţa anestezistului, de existenţa unei dotări minime.
   Câţi ATI-işti sunt la Videle?
   Avem un medic angajat şi un colaborator, care vine când avem nevoie. Avem posturi scoase la concurs, am încercat chiar să facem şi angajări directe pe o anumită perioadă, dar nu a apărut nimeni interesat. Ne întoarcem tot la bani. Atât timp cât un anestezist poate câştiga de trei ori mai mult în Bucureşti, în condiţii poate de cinci ori mai bune decât ar avea aici – şi, de ce să nu recunoaştem, având siguranţa că în permanenţă va avea lângă el un coleg care să-l ajute – nu putem să-i acuzăm că nu vor să vină. Când eşti obişnuit să ai totul la dispoziţie şi te trezeşti singur în faţa pacientului, eşti uşor debulosat, derutat. Am trăit şi eu astfel de momente.
   La ce vă referiţi?
   După 14 ani în Spitalul Floreasca, unde am terminat rezidenţiatul pe chirurgie şi parţial specializarea în medicină de urgenţă, eram obişnuit ca atunci când pacientul se prezintă să pun mâna pe el şi în maximum zece minute să iau o decizie, eventual să şi intru cu el în sală să-l operez. Când te trezeşti într-un spital în care prima analiză o poţi face peste douăsprezece ore şi decizia trebuie să o iei doar cu ce îţi spune mintea şi clinica, e destul de greu.
   Ce v-a făcut totuşi să rămâneţi?
   Am făcut medicina din pasiune. În tinereţea mea profesională am operat primul pacient de culoare, un bărbat din Congo. Avea pielea foarte neagră şi a fost extrem de interesant: în momentul în care am depăşit pielea, am realizat că pe interior este identic. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu oamenii de la ţară şi cu oamenii din oraşe: pe interior suntem toţi la fel. Dacă reuşeşti să-ţi creezi un climat al tău, un confort al tău, poţi să-ţi faci meseria oriunde.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.