Dr.
Ana-Maria Băncescu face de aproape
20 de ani naveta zilnic de la Oneşti, unde locuieşte, la Coţofăneşti, comuna în
care este singurul medic de familie pentru mai mult de 2.600 de pacienţi. Şi-a
amenajat aici cabinetul pe măsura nevoilor zonei, fără sprijin de la autorităţile
locale. Dă câteva zeci de consultaţii pe zi şi face gărzi la spitalul din Oneşti.
În paralel, se pregăteşte pentru a doua specialitate: e rezident pe medicină de
urgenţă şi spune că lucrurile astfel învăţate îi servesc deja în practica
medicinii de familie.
– A
fost o întâmplare să nimeresc acest post, dar m-am implicat în activitatea de
zi cu zi şi nu am mai plecat. Am considerat că mă regăsesc acolo. Oricum
activitatea de medicină de familie am făcut-o pentru că mi-a plăcut, nu pentru
că nu am făcut altă specializare, aşa cum majoritatea sunt tentaţi să comenteze
vizavi de medicul de familie.
– Reuşiţi să investiţi în dezvoltarea
cabinetului?
– Am
reuşit să cumpăr cabinetul – a fost nevoie, de fapt, pentru că autorităţile
locale nu investeau nimic, nici eu nu puteam investi, nefiind al meu. Am reuşit
să-l aduc la standardele necesare autorizării, ceea ce a însemnat investiţii
foarte mari, de care nimeni nu întreabă şi nu se preocupă. Nimeni nu ştie ce
implică activitatea într-un cabinet de ţară. Să schimbi acoperişul, să faci
pereţi, circuite, centrală pe pelet. Numai anul acesta pentru încălzire am
consumat peste 70 de milioane pentru peleţi. Pe-aici nu trec gaze, curentul se
opreşte des, cheltuielile sunt foarte mari. Se vehiculează că medicii de familie
de la ţară sunt foarte bine plătiţi – nici pe departe! Nimeni nu îşi dă seama
câte cheltuieli sunt la ţară. Pe lângă utilităţi, sunt deplasările în teren.
Cei neasiguraţi, mai mult de o treime din pacienţii mei, sunt consultaţi
gratuit. Teoretic, beneficiază de pachetul minimal, dar vă daţi seama că, dacă
vin cu boală acută, nu pot să îi trimit în altă parte. Vine copilul, îl doare
urechea şi are febră. Ce să-i spun: am depăşit numărul de consultaţii, vino
mâine? Nu pot. La oraş, omul se duce la spital, se duce la urgenţă, pe când la ţară
nu are unde să se ducă. Pacientul nu are bani să meargă, de multe ori, nici până
la primul oraş. Acum fac a doua specialitate urgenţa.
– Vă ajută în practica medicinii de familie?
–
Foarte mult. În oraş, în spital, sunt mai mulţi într-o echipă, acolo nu te
trezeşti singură cu omul. La sat, ce faci dacă nu ştii? Te şi sperii, dar
trebuie să te descurci cum poţi, pentru că apoi dai de om pe stradă şi cum să
te mai uiţi în ochii aparţinătorului sau pacientului, în condiţiile în care ai
fost solicitat şi nu te-ai descurcat? Nu fac a doua specialitate pentru că aş
vrea să plec în altă parte. Dar apar situaţii de urgenţă la ţară, când medicul
de familie e izolat şi trebuie să se descurce singur. Am avut naşteri cu
complicaţii, accidente vasculare, am avut de toate. Nu suntem chiar departe de
oraş, dar, când au fost zăpezi mari, foarte greu s-a accesat o urgenţă în zonă.
Nu o să plec de la cabinet, am investit prea mult şi nu neapărat material.
– Oricum, spuneaţi că investiţiile financiare
au fost mari.
– Au
fost şi sunt. Am accesat un proiect pe fonduri europene pentru dotarea
cabinetului, mă chinui de cinci ani, sper şi eu acum, pe ultima sută de metri.
Vreau să iau un ecograf mai performant, analizoare pe care să le pot folosi în
condiţii de rural, aparate de recuperare pentru pacienţii cu probleme
neurologice şi cardiovasculare, o trusă de urgenţă completă, un defibrilator
automat. E nevoie de multe. Până vine ambulanţa, eşti singur, cel mult cu
asistenta. Ce faci?
– Cum se
împacă rezidenţiatul cu activitatea de la cabinet?
–
Programul de rezidenţiat îmi permite să mă ocup în continuare de cabinet şi mă
ajută foarte mult în activitatea de zi cu zi. Încerc să gestionez timpul astfel
încât pacienţii mei să nu aibă de suferit. Am trei asistente foarte bune şi o
secretară. Ea se ocupă de toată hârţogăria, de bucătăria cabinetului, adică
scrie reţeta, duce situaţiile, face tot felul de statistici, face programările.
Ceea ce ne ajută pe noi să ne ocupăm exclusiv de problemele medicale. Încercăm
să fim foarte organizaţi. Consultăm separat copiii de adulţi. Există şi o
populaţie foarte densă de romi. Cu ei a fost mai greu să lucrăm, dar au înţeles
cu timpul că trebuie să respecte regula cabinetului: toată lumea stă la rând în
ordinea în care a venit, sunt scrişi în caiet, la consultaţii se vine
civilizat, spălat.
– Aveţi în comună asistent comunitar?
–
Nu. Ar ajuta foarte mult, eu am mulţi pacienţi care nu ştiu să scrie şi să
citească, am copii de cinci-şase ani care nu ştiu să vorbească decât limba romă.
A trebuit să învăţăm câteva cuvinte în limba lor, ca să avem măcar interacţiune
de bază. Am cerut primăriei să angajeze un asistent comunitar şi au spus că nu
pot să aloce fonduri. Dar primăria din Coţofăneşti n-a avut fonduri niciodată
pentru nimic. De 20 de ani, de când sunt acolo, toate investiţiile s-au făcut
pe banii mei. Inclusiv am amenajat dintr-un grajd un spaţiu pe care l-am cedat
unui farmacist şi s-a organizat o farmacie, prima din comună. Aici sunt oameni cu
venituri foarte mici şi nu îşi puteau permite să se ducă să îşi ia reţeta de la
Oneşti. I-am mai scutit de nişte cheltuieli, am făcut ce credeam că trebuie făcut,
deşi sprijinul din partea autorităţilor locale a fost zero.
– Câţi pacienţi vedeţi într-o zi obişnuită?
–
Cam 30–40 de pacienţi zi de zi. La noi mai vin şi din alte părţi, tocmai pentru
că am dotat cabinetul cu aparatură – avem ecograf, electrocardiograf, facem
analize, beneficiază de nişte facilităţi pe care probabil nu le au în alte părţi.
Îi primim pe toţi, oricum ei ne aduc venituri. Ştiţi că, dacă nu este înscris,
pacientul plăteşte contravaloarea serviciului medical. Statul ne plăteşte 24 de
consultaţii pe zi, dar nu ne plângem, stăm cât este nevoie.
.jpg)
