Mai mult timp. Aşa ar rezuma dr. Simona Georgeta Matei cea mai mare
nevoie a medicului de familie din România. De curând s-au împlinit douăzeci de
ani de când lucrează în Pătârlagele. Tot în mica localitate buzoiană şi-a făcut
şi stagiatura, la unitatea medicală transformată ulterior în spital de boli
cronice. În prezent se ocupă de trei mii de pacienţi şi este unul din cei trei
medici de familie care îngrijesc o populaţie de zece mii de locuitori.
– Cum
merge procesul de activare a cardurilor?
– Am început să activăm cardurile. Sunt
probleme la validarea consultaţiilor. Până băgăm consultaţia, cardul trece în
stand-by, nu mai recunoaşte pinul. Până mai dăm şi reţeta, iarăşi se
dezactivează, iar trebuie scos şi băgat pinul şi tot aşa E problematic, dar ne
descurcăm. Încet şi cu răbdare. Problema cea mai mare la noi e timpul. Mie nu
îmi ajunge timpul într-o zi. Noi facem planificări de aproximativ cinci ani. Se
respectă şi nu prea, ştiţi cum e. Poate în Bucureşti lumea e mai ascultătoare,
dar la noi fiecare, cum intră pe uşa cabinetului, doreşte să şi intre să fie
consultat. Am intrat, vreau să fiu văzut. Mai avem de lucrat.
– Cum
decurge relaţia cu casa de asigurări de sănătate?
– Eu nu am avut conflicte. Trebuie să te
încadrezi cumva în tiparele pe care le impun ei. Sunt nişte reguli care trebuie
respectate. Mai sunt colegi care tot timpul cârcotesc, dar contractul-cadru e
acelaşi pentru toată lumea. Eu personal chiar nu am avut probleme, au mai fost
câteva inadvertenţe legate de raportările noastre la casa de asigurări, pentru
că pacientul dorea să plece nu ştiu pe unde, se ducea la specialist, se
interna, îi dădeam biletul de trimitere la solicitare şi aflam cu stupoare că
medicul din ambulatoriu îl internase cu două zile înainte. Şi am fost buni de
plată. Dar nu a fost nici vina Casei, nici a noastră. Nici a pacientului nu
cred că a fost. Pur şi simplu, debusolare. Ştiţi cum e: vino, că te internez,
dar îmi permit să îţi trec serviciul ca şi cum ai fi fost cu ceva timp înainte
în cabinetul meu.
– Reuşiţi
să fiţi la zi cu toate raportările?
– Da, raportez în timp real. Eu lucrez
personal pe aplicaţie, cu pacientul în faţă, cu calculatorul în faţă, nu trec
la următorul pacient până nu am raportat. Mă ocup personal, mi-e teamă să las
asistentele să facă asta. Dacă nu eşti direct implicat, dacă nu te pune nimeni
la zid, nu prea îţi dai interesul. Şi-atunci le-am lăsat doar să scoată fişele,
să ia câte o tensiune, mai mult nu.
– Nu vă
consumă prea mult din timpul dedicat pacientului?
– Le fac în paralel, credeţi-mă. Cât mă
ridic să văd pacientul, se face intrarea pe fişa pacientului. Nu avem ce să
facem.
– Ajungeţi
la conferinţe medicale?
– Nu mai merg de foarte multă vreme la
evenimente. Prefer programele de EMC la distanţă. Sunt abonată la „Viaţa
medicală“ şi, de trei ani, de când aţi început programul EMCD, tot iau puncte.
Mai am un abonament la altă publicaţie, fac şi cursuri online creditate de CMR.
Chiar am prea multe puncte. Mi-e mult mai comod aşa: între două consultaţii sau
la sfârşitul zilei sau în weekend, citesc, completez şi transmit. În „Viaţa
medicală“ regăsesc multe din aspectele de zi cu zi de la cabinet, sunt articole
interesante. Mă ajută mult mai mult acest program EMC decât să îmi pierd vremea
pe drum până la Buzău, şaizeci de kilometri dus, şaizeci întors, în detrimentul
consultaţiilor.
– Cum
se derulează campaniile de vaccinare?
– Păi, aici, eu am o bubă foarte mare. Cum să
se deruleze? Cu mare greutate. În primul rând, din partea mămicilor, din partea
familiilor. Citesc toate prostiile pe internet. E aici un paradox, că doar mămicile
informate şi cu un pic mai multă carte refuză vaccinarea. În plus, ne-am
confruntat şi ne confruntăm cu un deficit de vaccin. Nu se mai poate acoperi
necesarul de produs biologic. Sper că, până reuşesc cei de la direcţia sanitară
să intre în posesia vaccinurilor, să se mai lămurească şi părinţii. Am înţeles
că a apărut pe internet – nu am citit cartea, că sigur erau aberaţii – lucrarea
unei colege, tot medic de familie, „Vaccinurile: prevenţie sau boală?“. Chiar
am făcut un curs în 2013 despre vaccinare la Institutul de Sănătate Publică. Am
citit recent şi în „Viaţa medicală“ pe această temă. Dar să ştiţi că nu am
putut să îi conving. Avem de luptat cu ceea ce alţii au reuşit să strice. Circulă
informaţii peste tot, ei tastează ce vaccinare trebuie făcută şi acolo apar fel
de fel tâmpenii. Că nu ştiu ce mercur conţine, că nu ştiu ce aluminiu, că nu ştiu
ce stabilizator. Şi aşa mai departe, nu avem ce face. Comunică şi între ei, nu
trebuie neapărat să deschidă toată lumea calculatorul. Dacă a spus vecina că nu
e bine şi nu îşi vaccinează copilul, de ce n-aş face şi eu la fel?
– Colaboraţi
cu învăţătorii sau cu preoţii din oraş?
– Vreau să vă spun că preoţii sunt cei mai
înverşunaţi. Au fost primii care au semnat că nu doresc vaccinarea. Am înţeles
că au primit şi ei nişte informaţii de la şefii lor. De curând am avut o
confruntare cu un preot care are copiii de clase primare, deci vaccinarea
antipolio. Am încercat să îi explic că au apărut tulpinile sălbatice la
vaccinul antipolio. Că asta susţinea şi dumnealui: „L-am vaccinat când era mic,
nu ţineţi minte?“. „Da, dar acum e cu totul altceva“. I-am explicat, dar nu şi
nu. Ne luptăm încă. Eu am o listă de aşteptare pe care am trecut copiii ai căror
părinţi au refuzat vaccinarea. Dacă se răzgândesc, pot procura vaccinurile.
– Cine
ar trebui să îl ajute pe medic să rezolve această problemă?
– Deocamdată eu o văd ca pe o problemă
insurmontabilă. Am cerut ajutorul direcţiilor sanitare şi l-am primit. Mi-au
dat materiale, articole, le-am pus la dispoziţia pacienţilor. Avem şi
parteneriate cu şcolile, eu am lucrat şi cu directorii, cu diriginţii, cu
profesorii, cu învăţătorii. Dar părintele atât ştie: că are dreptul să spună nu
şi vrea să îi fie respectat acest drept. Nu poţi trece peste voinţa omului. Nu
pot spune că nu am fost ajutată, dar mentalitatea omului o schimbi greu, cu
atât mai mult cu cât aştepţi mult de la el şi el nu doreşte să te ajute chiar
deloc.
– De
ce aţi ales medicina de familie?
– Sincer, nu am vrut să aleg medicina de
familie. Am vrut pediatrie, dar n-a fost să fie. Medicina de familie a fost
singura mea şansă la momentul respectiv să devin independentă, să nu stau pe
spinarea părinţilor. Apoi am rămas aici şi a început să îmi placă. Am constatat
că de mine depind mult mai multe persoane, nu doar copiii, şi, încet-încet,
timpul a trecut. Şi dacă pot să lucrez mai mult de zece ore pe zi, înseamnă că
a fost pentru mine.
– Ce aţi
schimba la felul în care se face medicina de familie în România?
– Vai, sunt multe! Aş acorda mai mult timp
medicului. Pentru mine, douăzeci de minute de consultaţie e exagerat de puţin.
Ca să ajungi să cunoşti un om şi să răspunzi pentru el, e puţin. Aş lăsa mai
mult timp de studiu medicului, mai ales celui de familie. Noi suntem prea
alergaţi. Acesta e regretul meu principal, că nu am destul timp.