Interviu cu dr. Victor Cauni, şeful Secţiei de
urologie, Spitalul Clinic Colentina Bucureşti
Răcoare,
curăţenie-lustru, vestiar pentru pacienţi, 25 de paturi în saloane şi rezerve,
cu instalaţii sanitare proprii, sală de mese, circuite funcţionale, sală de
operaţie, serviciu ATI, dotări de ultimă oră… Echilibru, simetrie şi mâna
medicului-ghid poposind, ca o mângâiere, pe câte o piesă de mobilier, pe câte
un aparat. Fiecare, cu povestea lui.
Această
imagine despre recent inaugurata secţie de urologie a Spitalului Colentina a
prefaţat interviul meu cu dr. Victor Cauni. Ce mi-am propus? Să găsesc motivaţia,
dar şi amprenta psihologică a unui chirurg de vârf, care a gândit, centimetru
cu centimetru, amenajarea spaţiului şi s-a angajat – uneori, poate, ca într-un
război de gherilă – pentru a obţine lucrul dorit. Să fie vorba numai de
tenacitatea, de curajul înfăptuirii, de puterea de convingere a unui specialist
tânăr, ce ştie să transmită siguranţă şi forţă? Sau şi de ambiţia sa de a da o
replică a binelui, într-o lume din ce în ce mai rarefiată de valori, de
caractere şi având parcă un singur sentiment la îndemână: indiferenţa?
– Ajutaţi-mă,
domnule doctor, să descifrez ceva din resortul performanţei dv., realizată într-un
spital de stat, azi.
– La atâtea elogii, ardelean fiind, ar
trebui să tac… Sigur este că nimic nu mi-a ieşit „din prima“, ci cu foarte,
foarte multă muncă. Cred însă că acolo, sus, cineva mă iubeşte, pentru că mi-a
dat şansa unor întâlniri decisive, „de destin“, cum ar spune Andrei Pleşu. Pe lângă
mentorul meu spiritual, despre care am să vă vorbesc mai târziu, o „întâlnire
de destin“ a fost cea cu dr. Bogdan Andreescu, medic chirurg, managerul
Spitalului Colentina, om cu viziune şi calităţi deosebite. Împreună am realizat
această secţie. Deşi cred că proiectul ei îl avea înscris într-un program mult
mai amplu, prin care urmărea modernizarea întregului spital – ceea ce s-a şi întâmplat
în ultimii ani, prestigiul unităţii crescând foarte mult.
– Şi
fostul Institut „N. Gh. Lupu“, atâta timp lăsat în paragină?
– Acum s-a transformat în cel mai modern
centru de cercetare realizat la noi, şi cu ajutorul fondurilor europene.
Dotarea imagistică, de exemplu, este extraordinară, cu adevărat competitivă pe
plan mondial. Am omis să vă spun că, în această „aventură“ a amenajării secţiei
de urologie, m-au sprijinit şi mulţi prieteni, sponsori deosebit de generoşi,
iar aparatura de ultimă generaţie am procurat-o cu fonduri de la spital, de la
primărie… Aşa putem efectua în mod curent operaţii endoscopice, minim invazive,
cu aceleaşi rezultate obţinute în clinici occidentale de vârf. În cele câteva
luni de când am deschis acest serviciu, am avut peste o sută de intervenţii
chirurgicale, două treimi reprezentând chiar operaţii endoscopice. Pe mulţi
pacienţi cu litiază ureterală, vezicală sau renală i-am operat minim invaziv
prin ureteroscopie sau prin abord renal percutanat. Apoi, sunt bolnavii cu
tumori vezicale, cu tumori renale – la care am practicat nefrectomia… Pentru început,
o paletă destul de largă. Şi ne aflăm pe un trend ascendent.
– O
paranteză. Am înţeles că operaţiile endoscopice ar fi mai puţin
profitabile pentru un spital. E adevărat?
– Din perspectiva
pacienţilor, ele reprezintă o mare şansă. Totuşi, cu sistemul nostru DRG,
asemenea intervenţii nu sunt, din păcate, codificate conform complexităţii lor
reale, spitalul primind de la Casă mai mulţi bani pentru o intervenţie
chirurgicală deschisă. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să renunţăm la operaţiile
minim invazive.
– În
ce gen de intervenţii vă simţiţi cel mai în formă şi chiar aveţi bucuria
actului chirurgical?
– În operaţiile pe care le reuşesc cel mai
bine şi în cele pe care le-am făcut cel mai des. De exemplu, operaţiile
percutanate renale – pentru că am avut şansa, la Spitalul Clinic de Urgenţă
„Sf. Ioan“ Bucureşti, să efectuez foarte multe. În acest gen de intervenţie, îmbinăm
chirurgia deschisă şi chirurgia endoscopică. Dar e nevoie de multă aparatură,
de profesionalismul întregii echipe şi de un spor de inventivitate din partea
chirurgului. Sunt operaţii care mă încarcă enorm din punctul de vedere al
satisfacţiei. Bunăoară, operaţiile percutanate în litiaza renală. Dar orice
operaţie percutanată asupra rinichiului îmi face plăcere. La fel, operaţiile
endoscopice (datorită formării la „Sf. Ioan“, am şi formare în endourologie), şi
nu mă dau la o parte nici de la operaţiile mari – iar când îmi ies foarte bine,
bucuria e uriaşă. Şi s-au adunat multe în timp, pentru că operez fără pauze din
1998, când am terminat pregătirea în specialitate.
–
Sunteţi un pasional…
– Mai curând un afectiv, cu dragoste atât
pentru oameni, cât şi pentru animale, sentiment inoculat de părinţii mei,
ingineri silvici, la Braşov – acest rai al pădurilor. Iar medicina, într-adevăr,
mă pasionează.
– Aţi terminat,
totuşi, un liceu de arhitectură…
– Marea „virare“ am decis-o în ultimele
clase, când m-am pus temeinic pe tocit în cu totul altă direcţie. Şi cred că
genele nemţeşti din partea mamei şi-au făcut datoria. Ea şi bunica s-au ocupat
de mine să fiu metodic şi serios la învăţătură, să respect cuvântul dat, dar să
nu uit nici sportul. Zece ani am exersat, în timpul liber, arte marţiale.
Alegerea medicinii şi a specialităţii pe care o practic nu am regretat-o însă
niciodată. Iniţial, am oscilat între ortopedie şi urologie. Modulul de la
Fundeni, din timpul facultăţii, când l-am cunoscut pe profesorul Proca, m-a
decis. Au urmat iniţierile cu profesorul Petrişor Geavlete, la Spitalul „Sf.
Ioan“.
– Deci, pe lângă
filiaţia genetică…
– Da, deosebit de
importantă este filiaţia profesională. Iar aceasta am înţeles-o şi de la
profesorul Sinescu, la care creativitatea şi echilibrul se regăsesc la cele mai
înalte cote. Recunoaşterea „rădăcinilor“ profesionale rămâne, de altfel, o mare
datorie. Neîndeplinită, niciodată nu vom putea „înflori“. Eu provin, cum vă
spuneam, din Spitalul „Sf. Ioan“, unde am avut şansa să operez, timp de peste
16 ani, alături de profesorul Petrişor Geavlete. Şi îi port o adâncă
gratitudine. M-a învăţat chirurgie endourologică, urologică, am beneficiat de
formarea în regimul urgenţelor de acolo, cu gărzi grele şi cazuri în avalanşă –
proba de foc a oricărui tânăr specialist care vrea cu adevărat să-şi cunoască
meseria. Iar în acest spital, am pornit ca simplu cercetător, obţinând, în
2010, gradul I profesional. Da, echivalent cu profesor universitar. Mă şi
pasionează ideea transmiterii de cunoştinţe, formarea tinerilor. La „Sf. Ioan“,
am beneficiat, totodată, de susţinerea profesorului Corneliu Dragomirescu, în a
cărui secţie am putut viziona şi executa nenumărate operaţii laparoscopice şi
de chirurgie deschisă, mare. Şi acestui profesionist exemplar, de o incredibilă
modestie şi cu „stofă“ de domn, îi port un nemăsurat respect. Momente de
referinţă profesională au fost şi cursurile avansate de chirurgie laparoscopică
urogenitală privind prolapsul genito-urinar, nefrectomia radicală şi
prostatectomia radicală, sub bagheta măiastră a profesorului Jacques
Marescaux, la Strasbourg.
– Ce apreciaţi în
mod deosebit la un formator în specialitate?
– În primul rând talentul. Totodată, să-l
simţi că are compasiune faţă de semeni. La marii profesionişti, blândeţea
sufletului nu intră în contradicţie cu duritatea şi fermitatea atât de
necesare actului chirurgical. Şi un formator trebuie să fie, neapărat, modest.
Trufia, aroganţa mă deprimă. Creştinul ortodox din mine, chiar dacă
nepracticant, se revoltă. Între smerenie şi orgoliu – una dintre condiţiile
autoperfecţionării, dar numai în doze moderate – trebuie să existe un
echilibru. Un maestru adevărat, cum îmi place mie să spun, nu creează
discipoli, ci… maeştri. Ceea ce presupune să laşi libertate ucenicilor şi să
nu-i modelezi după propria asemănare. Altfel, vor deveni doar nişte „clone“.
Adevăratul maestru te îndrumă, dar îţi oferă şi posibilitatea să faci ce crezi,
ce simţi cu libertatea ta. Este cel care îţi dă lumină – lumina învăţăturii – lăsându-te
să alegi. Această lumină, deşi poartă amprenta maestrului, va vibra în fiecare
dintre ucenici cu altă frecvenţă.
– Într-o
lume de mediocrităţi, nu înţeleg care ar fi riscul „clonării“ ucenicilor, dacă
maestrul este, totuşi, un adevărat performer?
– Ar însemna că pe un om cu un potenţial mai
mare îl frânezi, condamnându-l la nefericire. Iar când cineva căruia îi lipseşte
potenţialul va fi împins înainte, la fel de frustrat şi de nefericit va fi.
Pentru că, odată ajuns într-o zonă de succes, nu-i va putea face faţă. E
infinit mai greu de condus succesul, în comparaţie cu eşecul.
– Să
schimbaţi pălăria, în termenii savantului Edward de Bono, luând în calcul şi
trauma maestrului, care ar putea vedea în discipol un viitor concurent…
– Niciodată un elev, un discipol nu-şi va
depăşi magistrul pe toate planurile, pentru că e vorba şi de experienţă, de
sistem de relaţii… Dar dacă un mentor nu are un discipol care să-l întreacă măcar
într-o singură zonă a specialităţii, atunci, înfrângerea îi aparţine.
– Sunteţi
considerat un urolog talentat, creativ, cu o neobişnuită rezistenţă la efort.
Dincolo însă de prestanţa şi sobrietatea dv., pacienţii vă simt şi deosebit de
bun, de generos. Ceea ce, pentru mulţi, înseamnă şi puţin naiv. Implicit, deci,
cu o doză de vulnerabilitate. De-a lungul carierei, v-a bântuit, uneori,
sindromul decepţiei?
– Desigur, pentru că viaţa nu-i plată. Dar
n-aş intra în detalii.
– În cabinetul
dv., la loc de cinste, lângă o fotografie înrămată, aţi plasat o tablă de şah,
cu deschiderea pe… piese negre. Cum să interpretez?
– Că au existat, în viaţa mea, şi momente când
negrul a fost primul la mutare. Dar le-am uitat. Situaţiile de cumpănă te ajută
să te limpezeşti, chiar te înalţă, te rafinează. Au putere creatoare. Acum şapte
ani, am avut şansa uriaşă să-mi întâlnesc mentorul spiritual, de care fiecare
avem nevoie, scriitorul Olimpian Ungherea – fotografia pe care aţi remarcat-o îi
aparţine. A apărut la timp, cât să-mi asigure puterea, echilibrul, liniştea de
care aveam nevoie. Din păcate, a plecat dintre noi… Revenind la problema decepţiilor.
Vă mărturisesc, am simţit pe propria-mi piele ce importantă este calitatea
oamenilor. Nu pereţii, nici chiar dotarea – pot fi şi de cinci stele! De aceea,
întregul sistem de sănătate din România ar trebui regândit cu faţa întoarsă
infinit mai atent spre personalul sanitar. Altfel, se va amplifica hemoragia
medicilor, a asistenţilor care se stabilesc în Occident, după ce statul român
s-a obligat să achite „nota de plată“. Iată un motiv de spaimă.
– Emigrările nu ţin
în covârşitoare măsură de nivelul salarizării?
– Şi
asta putem spune, deşi o asistentă, cu salariul ei din Vest, abia îşi va plăti
chiria. Eu mă refeream la nevoia imperativă de rafinare a mecanismului selecţiei,
al promovării pe criterii exclusiv de merit, cu scopul de a asigura
continuitatea unei Şcoli medicale de înaltă tradiţie. Mai avem încă noroc de
profesionişti foarte buni, totuşi, şi ei ajung să fie din ce în ce mai împovăraţi
de ani. Iar eroziunea, degradarea valorilor se adânceşte îngrijorător de
repede. Spiritul vechii lumi medicale nu trebuie pierdut. Disoluţia ar fi din
ce în ce mai aproape.
– Cunoaşteţi câteva
„metode“ de a te rata, azi, ca medic chirurg, în scumpa noastră patrie? Eu am
auzit de una infailibilă: ţinutul instrumentarului sub cheie şi să nu-l laşi pe
viitorul specialist să-şi exerseze şi el mâna, sub ochii şefului. Sau metoda
scoaterii unor posturi la concurs numai cu „dedicaţie“…
– Pot fi forme de ratare. Totuşi, duşmanul
cel mare rămâne propria persoană. Trebuie să te uiţi în oglindă, să-ţi vezi –
lucid – calităţile, defectele, apoi, să socoteşti cum poţi merge înainte. Şi,
neapărat, să ai măsura valorii tale, fără a-i judeca pe alţii. După care îţi
vei căuta un nou debuşeu profesional. Iar cu perseverenţă, vei răzbate.
Pesimismul nu te ajută în luptă.
– De
ani buni, lucraţi – şi cu mare succes – în clinici particulare. O consideraţi o
lecţie dură?
– Bineînţeles. Dar, din punctul meu de
vedere, fiecare medic, dacă are putere, energie şi chemare pentru specialitate,
ar trebui să lucreze în ambele sisteme. Între „stat“ şi „privat“, diferenţa
este mare în raport cu cerinţele, cu pretenţiile. În niciun caz însă nu trebuie
părăsit frontul sistemului de stat, împingând totul spre privat. Ar fi o greşeală.
Din această perspectivă, am gândit amenajarea unei secţii de urologie într-un
spital 
de stat, cu personal tânăr, un colectiv entuziast şi divers, cu care am început
de la zero şi îmi doresc să creştem împreună, în onoare şi respect. Bunul-simţ îmi
spune că şi oamenii care au plătit zeci de ani asigurările de sănătate merită
un comportament şi un set de mijloace diagnostice şi terapeutice, care măcar să
se apropie de serviciile din sistemul particular. Spre deosebire de sistemul
de stat, concurenţa în privat este reală şi te obligă pe tine, ca medic, nu
numai să te perfecţionezi continuu, dar şi să-ţi dai singur calificativul.
Valoarea profesională devine aici evidentă, este cea care se impune. Un
element de referinţă? Chiar adresabilitatea. Într-o clinică privată, înveţi să
fii şi mult mai econom. Nu-ţi permiţi, în sala de operaţie, să iroseşti ace,
fire, pentru că această risipă se va regăsi în nota de plată a pacientului. El
va da mai mulţi bani, iar tu, ca medic, vei avea mai puţini pacienţi. Multe te învaţă
sistemul privat! Este dur, dar şi deosebit de stimulativ intelectual.
– Aveţi
deja şase brevete şi cereri de brevete, multiplu medaliate la saloane de
inventică din România şi din străinătate, zeci de diplome, câteva programe de
cercetare cu deschidere internaţională, diverse dispozitive pe care le-aţi
imaginat, onorate cu aur în afara ţării. La Geneva, aţi primit, de exemplu, şi
Premiul special al Federaţiei Ruse, „pentru cel mai mare inventator“; aţi fost
invitatul Organizaţiei Mondiale de Protecţie Intelectuală…
– M-au chemat pentru discuţii şi să vadă cu
ochii lor cum lucrez cu instrumentele brevetate. De fapt, eu le-am inventat
doar pentru a-mi uşura munca. Şi pe toate le-am făcut la strung.
–
Detaliaţi-mi una dintre invenţii.
– Să vorbesc despre
primul brevet, realizat împreună cu profesorul Petrişor Geavlete: o seringă
pentru injectare de colagen. Se întâmpla cu 12 ani în urmă şi era destinată
incontinenţei urinare, când foloseam nişte seringi străine, de unică folosinţă,
destul de scumpe pentru pacient, pe care le încărcam cu colagenul nostru românesc,
amestecat cu ser steril. Şi a apărut problema: cum injectăm submucos, la
nivelul uretrei, această pastă, pe un ac foarte lung şi subţire, seringile
clasice neputând să dezvolte o forţă suficientă? Atunci mi-a venit ideea confecţionării
unei seringi metalice, pe care am meşterit-o la strung, în care se obţinea o
presiune suficientă pentru a putea injecta printr-un ac subţire pasta de
colagen, creând, astfel, un obstacol în calea pierderii de urină. De acest
brevet au beneficiat foarte mulţi pacienţi, cu costuri deosebit de reduse. Să
nu vă imaginaţi însă că asemenea invenţii pot trece de blocajul firmelor
concurente! Am mai conceput diverse dispozitive, cu modificări de pense
utilizate în chirurgia percutanată, pentru a scoate şi a prinde mai bine, cu
priză, calculul. De asemenea, nişte teci sigur funcţionale în nefrostomia
percutanată, a căror prezenţă pe piaţă ar face inutile instrumentele de unică
folosinţă, de firmă. Cred că le voi introduce, în viitorul apropiat, în unele
programe şi în noi proiecte de cercetare. Sunt deja foarte multe şi vom
continua lupta pentru lansarea lor pe piaţă.
– Încorsetaţi
de ghidurile de diagnostic şi tratament europene, cred că însăşi marja
creativităţii se limitează mai mult la instrumente.
– Amintesc un truism:
nu există două operaţii la fel, chiar dacă tehnicile seamănă. Fiecare reprezintă
un unicat şi poţi fi inventiv – şi e bine să ai o minte elastică, nu osificată,
cum le repet eu colegilor tineri – pentru că în orice secundă poţi alege un alt
drum, care să sporească succesul. Aici e frumuseţea profesiei, că nu te poţi
plafona…
– …Şi
nici plictisi, cum mărturisea, cândva, profesorul Lascăr. Povestiţi-mi despre o
situaţie gravă, emoţionantă, pe care aţi rezolvat-o cu brio. De exemplu, cazul
pe care mi l-aţi arătat fotografiat pe mobil, cu doi ani în urmă.
– Era vorba de un pacient cu o litiază
foarte mare. S-a adresat unor clinici de prestigiu din Vest, unde au decis să-i
scoată omului rinichiul. În sistemul de sănătate occidental, nici nu se ajunge
la asemenea situaţii, datorită bunei filtrări a bolnavilor. Eu am reuşit, totuşi,
să-i salvez rinichiul printr-o operaţie percutanată, minim invazivă. A fost
doar una din multele provocări de care nu am dus niciodată lipsă. Calculi de
10–12 cm, pe care i-am eliminat cu o incizie de 1 cm, într-una sau două şedinţe.
Sau nu uit cum m-am ambiţionat să salvez rinichiul unui pacient care, conform
scintigrafiei, funcţiona doar 20%. Cei din jurul meu îmi spuneau: „Gata,
scoate-i rinichiul!“. Eu – nu şi nu. Ca după şase luni, respectivul pacient să
aibă un accident de maşină, când i s-a rupt celălalt rinichi şi a trebuit scos.
Astăzi, acest om funcţionează normal, fără dializă, datorită rinichiului 
din
care i-am extras eu piatra. Operaţia a durat în jur de două ore.
– A
fost deosebit de stresantă?
– Dacă lucrezi
fluent, nu simţi aşa ceva. E ca o conectare la priză, când propria-ţi persoană
intră într-un con de umbră, nu mai contează. Iar mintea trebuie să-ţi fie cu
doi-trei paşi înaintea mâinii. Dacă se întâmplă o complicaţie sau dacă mâna ţi
s-a blocat într-un gest, mintea trebuie să aibă alte câteva soluţii, pentru ca
fluxul chirurgical să fie continuu. Nu-ţi poţi permite sincope, momente care să
deruteze echipa.
– La
Spitalul „Sf. Ioan“, se spunea că operaţi pe bandă rulantă, nerefuzându-vă
niciodată colegii.
– Ne ajutam reciproc. E principiul meu de
viaţă. În Spitalul Colentina, care nu are profil de urgenţă, operaţiile sunt
mai puţine. În schimb, putem comunica incomparabil mai bine cu pacienţii. Este
ceea ce mi-a lipsit la „Sf. Ioan“ şi îmi reproşez. Operam, operam, iar pe om
nu-l vedeam decât la externare. Pe mulţi îi uitam, turnover-ul era imens. Repet o banalitate, teoretic arhicunoscută:
cu pacientul trebuie să ai răbdare, să nu pregeţi să-l informezi, să-i înţelegi
suferinţa. Fiindcă, adesea, cuvântul poate asigura acea stare de bine esenţială
în procesul vindecării.
– A apărut
deja feedbackul: laudele curg în registrul pacienţilor dv. de la Colentina.
Invenţii, premii, participări la publicarea a cinci cărţi şi monografii, peste
270 de lucrări şi articole apărute în reviste de prestigiu, din care destule
cotate ISI. Plus o familie deosebită… Vă puteţi considera un om împlinit. De ce
aţi mai simţit nevoia, la modul imperios, să începeţi şi un volum de eseuri cu
tentă filosofică, închinat scriitorului Olimpian Ungherea?
– Este un hobby. Cu
toţii avem nevoie să ne încărcăm bateriile, altfel, ne-am rarefia de tot. Acest
hobby al meu vine dintr-o mare aspiraţie la înţelepciune şi la binele făcut
temeinic. Vine din dorinţa de a mă şlefui continuu. Într-o noapte, după multe
operaţii, obosit şi cu dureri de spate, am derulat în minte firul acelei zile.
Cinci-şase operaţii reuşite, deloc uşoare – am făcut numai fapte bune, am tras
concluzia. Am trecut, apoi, la amănunte. Unul era poliţist – de care poate voi
avea nevoie; altul avocat – cine ştie?, mi-am zis. Unul – mecanic auto. A venit
la rând şi o bătrânică. Sigur, niciun interes. Atunci, am avut revelaţia adevărului
unui proverb chinezesc: „Omul nu este suma faptelor, ci suma gândurilor sale“.
Degeaba ai numai fapte aparent bune, dacă în spatele lor se află umbra unui
avantaj. Şi am găsit, astfel, – odată cu întrebarea despre sensul meu în viaţă
– şi răspunsul: să lupt şi să sper că voi ajunge măcar la 51% gânduri bune. Vă
vorbeam mai devreme despre tabla de şah, cu pătratele ei albe şi negre… Lumină şi
întuneric, bine şi rău. Divinitatea ne-a dat o armă minunată în această luptă:
binele sporeşte, dacă îl împarţi cu semenii. Şi acesta ar trebui să fie în
primul rând crezul medicului.
DR. Victor Cauni
S-a
născut la 2 septembrie 1968, la Bacău;
1986:
absolvă Liceul „Dr. Ioan Mesota“ Braşov;
1988–1994:
anii de studiu la UMF „Carol Davila“ Bucureşti, Facultatea de Medicină;
1994–1996:
medic rezident medicină generală, Spitalul „N. Gh. Lupu“ Bucureşti;
1996–2001:
rezident urologie, Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Ioan“ Bucureşti;
2001–2006:
specialist urologie, Spitalul „Sf. Ioan“; Premiul internaţional „Mircea
Golimbu“ pentru cercetare inovativă în urologie;
2005:
susţine teza de doctorat: „Ecografia Doppler în patologia organelor genitale
masculine“;
2006:
primariatul în urologie; devine membru al SRUMB;
2007:
cercetător principal gradul III;
2008–2011:
investigator principal în patru studii clinice internaţionale multicentrice;
membru al EFSUMB;
2009:
cercetător ştiinţific gradul II; managementul serviciilor de sănătate – atestat
de studii complementare;
2010:
cercetător ştiinţific gradul I; permis de exercitare nivel 2 în
radiodiagnostic, specialitatea radioterapie intervenţională.
Cursuri postuniversitare: imagistică
computerizată în urologie; ecografie abdominală; ureteroscopia de diagnostic şi
tratament; incontinenţa urinară la bărbat şi femeie – alternative terapeutice;
alternative terapeutice în refluxul uretero-renal (toate sub conducerea conf.
dr. Petrişor Geavlete, 1996–1998); tehnici de bază şi colecistectomie
laparoscopică plus tehnici avansate de chirurgie laparoscopică, cu antrenament
practic pe porci şi la simulator (prof. dr. Corneliu Dragomirescu, 2003);
cursuri avansate de chirurgie laparoscopică urogenitală – prolapsul
genito-urinar, nefrectomia radicală şi prostatectomia radicală (prof. dr.
Jacques Marescaux, Strasbourg, 2003–2004); curs internaţional pe probleme de
disfuncţie erectilă (Ashford, Anglia, 2007)etc.
2007:
membru în comitetul ştiinţific al simpozionului „Prospecţii moderne ale cercetării
imagistice în ecografia Doppler aplicată în patologia urologică“ (Bucureşti);
2008:
Seminar internaţional „St. Peter’s state of the art in Urology“;
2009:
„Interpersonal relationships program“; lector la simpozionul „Ziua Urologiei“;
2nd International
workshop on focal therapy and imaging in prostate and kidney cancer (Noordwijk,
Olanda).
Cărţi,
monografii: Urologie (două volume), Ed. Copertex, 1999, sub redacţia Petrişor
Geavlete; Atlas of Endourology: Images and Techniques, Ed. Univ. „Carol
Davila“, 2006, sub redacţia Petrişor Geavlete; Ecografia în patologia organelor
genitale masculine (Victor Cauni, Cristian Persu), Ed. Electra, 2008; Terapia
injecţională în tratamentul incontinenţei urinare (Cristian Persu, Victor
Cauni), Ed. Electra, 2008; Particularităţi ale examenului urodinamic la pacienţii
cu traumatism vertebro-medular (Cristian Persu, Victor Cauni, Viorel Jinga),
Ed. Univ. „Carol Davila“, 2009.
Diploma
Salonului de Carte Universitară, Bucureşti, 2009.
Şase
brevete şi cereri de brevete multiplu medaliate la saloane de inventică din ţară
şi din străinătate.
Peste
270 de lucrări şi articole publicate în reviste de specialitate.
.jpg)
