Tratamentul
incorect sau neglijent aplicat de un medic unui pacient căruia îi
produce prejudicii de orice natură, în relație cu gradul de
afectare a capacității fizice și psihice, poartă numele de
malpraxis. Dovedit, malpraxisul atrage după sine răspunderea
penală, civilă sau disciplinară a personalului medical, pentru
erorile profesionale săvârșite în exercitarea actului medical.
Această temă a fost larg dezbătută la Congresul de anul acesta al
Clubului Regal al Medicilor, motiv pentru care am apelat la conf.
dr. Dan Ulmeanu,
președintele congresului, care ne-a explicat câteva aspecte cu
privire la malpraxisul medical, la ce conduce teama de malpraxis, dar
și despre practica medicală în sectorul privat.
Dan Ulmeanu este medic primar
chirurgie generală și toracică, șeful Secției de chirurgie
generală și toracică a Spitalului Băneasa, din cadrul rețelei
private de sănătate „Regina Maria” și conferențiar în cadrul
Departamentului disciplinelor medico-chirurgicale și profilactice la
Universitatea „Titu Maiorescu”, București.
– Este malpraxisul sperietoarea
medicului? Ați fost foarte generoși în a aloca timp acestei teme
la congresul de anul acesta. De ce?
– Pe
de-o parte, totul a pornit de la dorința noastră, a medicilor, de a
ne plasa într-o zona sigură, deci să oferim pacientului nostru
toată siguranța, iar pe de altă parte, pentru că medicul din
România se simte amenințat permanent de spectrul malpraxisului.
Este o teamă care nu poate conduce decât la o medicină defensivă.
O medicină care în privat nu-și găsește loc. Pentru că aici nu
poți să-ți selectezi pacientul, așa cum cred unii. Asta-i o
păcăleală: dacă pacientul vine și spune că „vreau să mă
operez aici în privat”, nu poți să-i spui că „dumneata ai o
boală grea, nu pot să te operez”.
– Sunt medici care de teama
malpraxisului, nu depășesc pentru nimic în lume cadrul stabilit de
ghiduri și protocoale. Dar, pe de altă parte, există și medici
pentru care acesta nu este un impediment, dacă starea pacientului
impune trecerea dincolo de acest cadru. Care dintre ei nu procedează
bine?
– Ceea
ce trebuie să înțelegem este că protocolul este valid la nivel de
statistică, dar fiecare caz în parte este un om, care are o boală.
El nu este o cifră într-o statistică, deși îl vom regăsi și în
acest fel. Atunci când îl ai în față, însă, el este un caz. Un
caz care trebuie judecat punctual. Pentru o judecată clinică anume
nu te poate judeca nici măcar statistica. Ne aflăm într-o zonă
foarte interesantă – terapia personalizată. Pe de-o parte, avem
un ghid care spune ce să facem unor pacienți care se încadrează
într-o anumită clasă, iar pe de altă parte ar fi bine să avem o
terapie personalizată pentru fiecare pacient în parte. Dacă
justifici că ai făcut corect, chiar în lumina ghidului, dar pentru
cazul acela ai trecut dincolo de ghid, asta nu se cheamă că nu ai
respectat ghidul, ci că ai adaptat ceea ce știi că trebuie să
faci pentru pacientul respectiv.
Adevărat,
dar incorect
– Dar în cazul unui eșec,
comisiile de malpraxis țin cont tot de ghiduri.
– Este
adevărat, dar în același timp nu este corect, pentru că noi
judecăm fiecare caz în parte. Noi nu judecăm ghidurile. Medicina
defensivă te trimite în zona de ghiduri, unde pacientul va fi
depersonalizat. Acolo nu mă mai interesează nici cum îl cheamă,
nici ce face, nici nu vreau să-l văd. Vreau să văd un dosar
medical. Pacientul nu există. Eu văd hârtiile și mă uit unde se
potrivește ghidul. Și atunci se pune întrebarea: ce nevoie mai
avem de doctor? De ce nu chemăm un registrator medical?
Registratorul vede parametrii, pune o grilă ca la examen și spune:
aveți atâtea puncte, care vă duc în zona de tratament cutare.
Urmați firul de culoarea cutare și vă duceți la tratamentul
potrivit, unde o mașină vi-l administrează. Deci, cu un
registrator, câteva mașini și trei roboți putem rezolva toată
treaba. Asta înseamnă să nu înțelegi exact ideea de ghid sau
ideea de protocol. Dacă o înțelegi atât de absurd, aici vom
ajunge. Din fericire nu se întâmplă acest lucru nici la noi și
nici altundeva în lume.
– Asta
înseamnă ca în afară de cunoștințe, medicul să aibă și
curajul de a trece dincolo de ghiduri și protocoale.
– Da,
noi trebuie să avem curajul să oferim pacienților noștri cel mai
bun tratament, completând ghidurile, nu opunându-ne lor. Pentru
asta trebuie să ai curaj, să fii un bun profesionist, să ai o
poziție bună, iar acest lucru să nu fie considerat un experiment
sau ignoranță. Lumea trebuie să înțeleagă că dacă un anume
specialist, într-un board compus din alți specialiști, a hotărât
un lucru, lucrul acela are valoare de lege pentru pacientul
respectiv. Dacă te dai un pas înapoi și spui „ghidul mă obligă
să fac așa”, alții spun la fel, atunci cu toții ne retragem un
pas înapoi. Noi trebuie să facem medicină făcând un pas înainte.
În alte țări, dacă judecătorul dă o decizie, decizia aceea este
considerată lege validă pentru un alt proces asemănător. În
această situație, boardul la care făceam referire este un fel de
judecător pentru pacientul respectiv. El trebuie să își asume
responsabilitatea asta când face ceva, și și-o asumă. Iar atunci
când vine o altă instituție, nu neapărat pricepută în medicină,
și te acuză că ai făcut lucrurile prost, acest board trebuie să
aibă puterea, prin profesionalism, să demonstreze că nu este așa.
– Există în România această
instituție a boardului?
– În
teorie, da, există. În practică însă, o găsim doar în
spitalele care au de respectat standarde înalte de calitate.
Funcționează în special în spitalele care negociază patologia
oncologică. Așa cum funcționează ele, șchiopătând mai mult sau
mai puțin, în curând asta trebuie să fie regula: boardul să aibă
valoare de legiuitor, să fie obligatoriu și recunoscut. Dacă ele
se fac numai așa, că vrem noi să le facem – când chirurgul, de
exemplu, ar vrea să opereze, nimeni nu îl întreabă de ce vrea să
opereze, sau oncologul află despre caz ultimul, sau anatomopatologul
este implicat într-un mod aproximativ și nu este informat asupra
materialului care îi este trimis și nici el nu oferă un feedback
–, atunci lucrurile merg în cel mai prost scenariu posibil. În
schimb, dacă acest board funcționează pentru că este obligatoriu
să existe, este compus din specialiști bine pregătiți în zona
lor, fiecare înțelege responsabilitatea, iar responsabilitatea
comună este invocată când este cazul, atunci pacientul va avea cel
mai bun tratament. Vreau să spun că un pacient care plătește un
serviciu trebuie să primească cel mai bun serviciu, asta strict din
punctul de vedere al contractului financiar. Că noi, medicii, punem
grija pentru pacient pe primul plan, asta facem oriunde. Și în
spitalul de stat, tot asta făceam, doar că acolo aveam sau nu aveam
resurse. Aceasta este singura diferență între privat și public,
pentru că noi suntem aceiași doctori, pacienții sunt aceiași.
– Și totuși, factorul economic
dictează de multe ori actul medical.
– Da,
din păcate, numai că acest factor ar trebui să dispară din
ecuația sănătății. Sănătatea nu trebuie evaluată așa, pentru
că atunci se pune întrebarea: ce este mai ieftin, să tratez un
pacient un timp oarecare, sau să-l eutanasiez? Ce mă costă mai
puțin? Eutanasia. Atunci, să avem o viziune nazistă asupra vieții
și pe cel care nu este în stare să se susțină până la pensie,
să producă suficienți bani, să-l eutanasiem? Asta ar fi ideea?
Așa ceva nu poate exista! Dacă înțelegi că asta nu poate exista,
că îți asumi o politică de sănătate care presupune și să
investești în sănătatea oamenilor fără să vrei neapărat să
ai în balanță un câștig în partea cealaltă și să vrei să ai
o societate sănătoasă, trebuie să ai un sistem financiar sănătos.
Dacă înțelegi că toate eforturile trebuie făcute pentru ca
starea de sănătate să fie în cea mai bună formă a ei, atunci
partida este câștigată. Nu se poate să fii sănătos fără să
faci un efort în zona asta, financiar vorbind. Nu se poate ca
lucrurile de înaltă tehnologie, de înaltă performanță, care
necesită investiții enorme, să fie gratis. Astea sunt povești.
Dar, pe de altă parte, iată, în zona privată ele funcționează.
Pentru că nu există această restricție financiară.
Școală
în România, pentru România!
– Cu toate acestea, există o
seamă de oameni cu bani care se tratează tot pe afară. De ce?
Problemele lor nu-și găsesc rezolvarea în privatul românesc?
– Sunt
zone în care încă spitalele de afară, punctual și pe anumite
nișe, pot oferi mai mult. Dar în momentul de față, practic, în
România, cel puțin în spitalele private, se poate oferi exact
același lucru pentru multe patologii. Da, sunt oameni cu bani care
se tratează pe afară, dar noi dorim să le dovedim lor, și
celorlalți, că pot găsi și în țară exact același lucru ca
afară, cu mici excepții. Și mai vrem să demonstrăm ceva: există
un viitor în medicina românească, iar medicii români și cei care
fac acum școală în România să facă școală pentru România.
Noi, o țară care se tânguie că este săracă și că are nevoie
de bani, pregătim, paradoxal, specialiști care pleacă din țară.
Cât de absurd poate fi acest lucru?
– Dar nici nu-i putem obliga să
rămână aici.
– Nu,
nu trebuie opriți, ci încurajați să stea aici. Pentru asta țara
să se pregătească.
O
poartă deschisă către nicăieri
– Sistemul privat ce face pentru
convingerea absolvenților să rămână în țară?
– Există
multe programe de educație în sistemul privat, care vor face ca
mulți dintre acești absolvenți să rămână aici. Este bine să
ai universități private, iar acestea să aibă parteneriate cu
spitalele private. Deja încep să se contureze astfel de
parteneriate. Sistemul privat de învățământ nu trebuie privit că
unul alternativ de joasă calitate, care pe bani îți dă o diplomă,
ci ca ceva normal, pentru că și la stat începe să fie tot mai
prezent sistemul de învățământ cu plată. Sistemul privat de
învățământ, în parteneriat cu spitalele private, oferă acei
viitori absolvenți care vor lucra în aceste spitale. Și deja
aceste parteneriate s-au făcut.
– De ce nu faceți acest
parteneriat și cu sistemul public de învățământ?
– Pentru
că sistemul public nu-l acceptă în acest moment, nu pentru că noi
nu îl dorim. Noi am deschis această poartă, dar se pare că am
deschis-o către nicăieri în acest moment. Noi suntem dornici de
aceste parteneriate, numai că ele trebuie să fie biunivoce. Pentru
că este o graniță aici, trebuie să venim amândoi către ea, să
ne dăm mâna și granița să dispară. Atât timp cât granița
există, noi nu vom putea fi alături niciodată. Ar trebui să nu
mai fie niciun fel de diferență. Numai că permanent această
diferență este subliniată, evocată, scoasă în față în
discuții, ca și când ea ar exista real. Nu există real, este
construită artificial.
.jpg)
