Alegerea de a rămâne sau
de a părăsi sistemul românesc de sănătate este una pe care medicii tineri o fac
în fiecare dimineaţă, în drum spre spital sau cabinet. Dr. Georgiana Mazilu
este unul dintre ei. Specialistă în neurologie, lucrează de puţin peste un an
la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon“ Iaşi. Alături de o
colegă, se ocupă de internările din compartimentul cu zece paturi, consulturile
interclinice şi urgenţele neurologice de pe celelalte secţii. Nu are post la
spital, iar banii nu îi ajung nici pentru deplasările la congrese. Aşa că, în
fiecare după-amiază, lucrează şi la un cabinet privat pentru a-şi completa
veniturile.
– Viaţa ar fi mai uşoară în privat, dar,
pentru un tânăr la început de drum, este bine să vezi cât mai multe cazuri, să
confrunţi o patologie cât mai diversă. Altfel, rupi contactul cu tot ce
înseamnă acut, pentru că la cabinet nu ajung pacienţii cu urgenţe neurologice.
Aşa că am ales să le fac pe ambele. Încă am de învăţat. Aici tratez accidentele
vasculare cerebrale din toate celelalte secţii ale spitalului, mă ocup de
consulturile interclinice pe care ni le solicită medici de diferite specialităţi
şi-atunci vedem o patologie foarte vastă. Norocul meu e că lucrez într-un
compartiment de neurologie aflat într-o clinică universitară, unde sunt
profesionişti şi am ajutor pe partea medicală şi pe cardiologie din partea lor.
Un ajutor pe care de multe ori nu îl ai într-un spital de provincie. Problema
este că nu prea ai cu cine să te consulţi pe partea neurologică. Poate în
clinicile în care sunt mai mulţi neurologi se adună şi discută cazuri, pe când
noi dăm telefoane, discutăm cu cei mai mari – eu apelez la profesorul Popescu,
de exemplu, dar nu poţi să faci lucrul ăsta tot timpul. Asta ne lipseşte, o a
doua părere. De multe ori stau cu inima strânsă că nu mai am o părere din
partea unui alt neurolog. Cred că de aceea au plecat şi mulţi colegi care au
lucrat aici, în compartimentul de neurologie.
Din
nimic să facem ceva
– Faceţi tromboliză pentru accidentele
vasculare cerebrale?
– Nu, nu facem. În funcţie de pacient şi de
protocoale, încercăm să facem tot ce trebuie pentru pacienţii cu fibrilaţie, cu
factori de risc. Susţinem pacientul pe perioada acută şi subacută. Spitalul ne
sprijină destul de mult cu medicaţia, faţă de alte spitale, unde nu există
medicaţie. Nu avem tot ce ne trebuie, dar...
– Ce vă lipseşte?
– Tratamentul anticonvulsivant – avem de
foarte multe ori nevoie şi nu există, dar nu îl găsim în multe spitale de
profil. Pentru boala Parkinson, ne lipsesc anumite medicamente şi avem şi
pacienţi decompensaţi, care necesită internare. Avem tratament antiagregant,
avem statine, avem antivitamină K, baza există. Chiar am avut un pacient cu o
polineuropatie cronică inflamatorie demielinizantă pentru care nu am găsit
imunoglobuline nicăieri în Iaşi, o medicaţie destul de scumpă. Nu a răspuns la
corticoterapie, rămânea varianta de plasmafereză, iar spitalul mi-a aprobat
terapia. Costurile au fost undeva la 500 de milioane pentru pacientul
respectiv. Au fost de acord, deşi era un pacient cu neoplazie şi şansele erau
foarte mici. Am încercat să facem tot ce se putea. El a fost mai bine o
perioadă, acum vine şi e descumpănit, dar încerc să îi explic că aici s-a făcut
pentru el mai mult decât s-ar fi făcut în altă parte. Sunt şi plusuri. Oricum,
medicina în România e o provocare şi cred că mie şi soţului meu ne plac
provocările de rămânem în ţara asta. Câteodată cu multe satisfacţii, pentru că
reuşim să facem ceva din nimic.
– Soţul e tot medic?
– E chirurg plastician, foarte bun şi
foarte pasionat de ceea ce face. Noi n-am avut sprijinul nimănui, n-am fost
copii de profesori. El a terminat facultatea printre primii, a luat rezidenţiatul
primul din Iaşi, a învăţat foarte mult. Şi-a terminat doctoratul destul de
devreme, cu o lucrare foarte bună, pentru care am muncit, am strâns bani să
cumpere mâncare pentru şoricei, despre neuroliza tibială la şoareci şi la
pacienţi. Şi s-a scos un post. Dar, cum la noi, în sistemul medical românesc,
există foarte multe conflicte între doctori, cineva nu a vrut ca el să ia
postul respectiv. Proba scrisă a fost corectată trei zile la rând, până la
urmă i s-a dat 5,80, nota minimă de trecere fiind şase. S-a corectat fără barem
şi pentru mult timp. Nu a luat postul respectiv, deşi era singur înscris. A
făcut o sesizare la minister şi a cerut ca o comisie neutră să recorecteze
lucrarea – profesorul lui zicea că teza era de opt sau nouă, dar ministerul nu
a fost de acord, nu i-a păsat nimănui.
Dacă
plecăm, suntem laşi
– Acum ce face?
– Lucrează, ca mine, în colaborare cu
spitalul, managerul a acceptat să fim colaboratori ca persoane fizice
autorizate. Nu cu aceleaşi drepturi ca ale unui medic angajat. De exemplu, dacă
plecăm la un congres sau în concediu, nu suntem plătiţi. Când s-a întâmplat
povestea cu concursul, am vrut să plecăm din ţară, ne supărasem foarte tare pe
sistem. Dar am zis: „Dacă plecăm, suntem laşi, hai să stăm, să le demonstrăm că
putem“. Şi am rămas. Nu ştiu dacă am făcut bine. Am avut pe masă contracte de
semnat pentru Belgia, Franţa. Deocamdată încercăm să facem faţă. Dacă nu se
poate, probabil că o să plecăm.
– Ce vă motivează în această profesie?
– Faptul că pacienţii ne iubesc foarte
mult. Satisfacţia e imensă când faci bine pe unul de-al tău. Am avut o pacientă
de 28 de ani, care a venit la mine la cabinet şi mi-a zis: „Doamna doctor, eu
mă simt rău, m-au dat afară din toate cabinetele, dar nu pot să mă pieptăn, nu
pot să urc scările, nu pot să fac nimic, eu chiar mă simt rău, nu sunt
depresivă“. Posibilităţile pentru consult erau limitate, aşa că am chemat-o la
spital, unde am găsit ditamai tumora în mediastin. Am ajutat-o să ajungă la un
chirurg bun, e foarte bine acum, cu medicaţie pentru sindromul miastenic.
– Cum aţi schimba sistemul ca să fie mai
prietenos cu medicii tineri?
– Aş face criterii de evaluare serioase, pe
competenţă, nu pe altceva. Haideţi să nu mai intre doar fiul-nu-ştiu-cui şi
fiica-nu-ştiu-cui. Ar trebui să scoată posturi, nu doar să spună că le scot. E
foarte frustrant să termini un rezidenţiat de cinci ani şi să te trezeşti şomer.
Să sprijinim cu adevărat medicii tineri, nu doar să spunem că o facem. Dacă nu
am lucra şi în privat, nu ştiu ce am face. Doar banii din spital nu ne-ar ajuta
să susţinem absolut nimic. Şi suntem norocoşi că avem o casă, dar avem colegi
cu doi copii şi cu o chirie de plătit, iar varianta de a pleca din ţară e din
ce în ce mai atractivă.