Newsflash
Interviuri

Uneori e bine să fii cel mai tare din parcare

de Alexandra NISTOROIU - nov. 6 2014
Uneori e bine să fii cel mai tare din parcare

Dr. Marian Diaconescu este medic primar de boli infecţioase în localitatea Bechet, judeţul Dolj. Are un frate mai mare, Iulian Diaconescu, tot medic infecţionist, şef al secţiei de profil a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă din Craiova şi profesor la UMF Craiova. În meserie, fratele mai mare a jucat rolul mentorului şi al profesorului. El este cel care i-a ales, de fapt, specializarea lui Marian Diaconescu, înainte ca specializarea să îl cucerească pe acesta pe deplin. Acum spune că nu se imaginează făcând altceva. Bătălia cu infecţiile este mereu spectaculoasă şi oferă multe victorii rapide.

 

 
 
 

 

   – De ce aţi ales această specialitate?
   – Fratele meu este profesor de boli infecţioase, şi-a luat doctoratul în meningită, TBC şi encefalite şi, timp de câţiva ani, la clinica din Craiova a tratat toate cazurile de meningită, encefalită, eventual cu comă, şi aceasta m-a mobilizat. Este o specialitate cu efecte spectaculoase, rezultate imediate, ajuţi foarte mult pacienţii într-o afecţiune cu un prognostic foarte prost altădată. Fratele meu m-a îndrumat, am avut profesori străluciţi, am făcut la Bucureşti, la Matei Balş, specializarea şi am reuşit să îmi însuşesc foarte bine acest domeniu. Nu am regretat niciun moment că am făcut această specialitate. Este fascinantă şi are multiple posibilităţi de evoluţie, este foarte dinamică din punctul de vedere al cercetării. Spre deosebire de medicină internă, de neurologie, unde rezultatele pot să apară târziu sau chiar deloc, în bolile infecţioase din fericire rezultatul apare, de foarte multe ori, imediat.

 

   – Aţi lucrat împreună cu fratele dumneavoastră?
   – Foarte mult şi lucrăm în continuare. Dacă am pacienţi care necesită tratamente de ultimă generaţie, să zicem, interferon sau ribavirină, lucrez cu el, avem nevoie de această colaborare, cum să nu?

 

   – Dar nu aţi fost angajaţi în acelaşi spital?
   – Nu. Eu am făcut specializarea la Bucureşti. De fapt, e o poveste lungă. A fost o perioadă când Ceauşescu a hotărât că nu trebuie să faci nicio specializare, că era suficientă stagiatura pentru a opera inclusiv pe cap sau pe inimă. Şi-atunci am stat timp de cinci ani la ţară, ca medic de familie, aşteptând acest rezidenţiat. Şi a venit în sfârşit, după revoluţie. La momentul respectiv eram singurul care vorbea franceza printre medicii de familie din zonă şi a venit o delegaţie de medici din Belgia, îşi desfăşurau activitatea în cadrul operaţiei de salvare a satelor româneşti, au continuat acţiunile şi după revoluţie. După ce am dat rezidenţiatul, am plecat în Belgia la invitaţia colegilor de-acolo. Şi l-am lăsat pe fratele meu să îmi aleagă specializarea.

 

   – Aţi mers pe mâna lui?
 – Discutasem înainte, ştia că îmi place, aşa că nu a aşteptat prea mult. Am avut o medie foarte mare când am dat rezidenţiatul, am fost 9,7 concurenţi pe loc. Doar era primul concurs după revoluţie. Cum înainte de revoluţie era foarte greu să schimbi zona şi judeţul, fratele meu, marcat de aşa ceva, mi-a ales această specializare şi judeţul Dolj, cu gândul că, fiind fratele mai mare şi având totuşi o anumită poziţie – era şef de lucrări în cadrul clinicii de boli infecţioase din Craiova – îi va putea acorda fratelui mai mic posibilitatea de a lucra împreună. Dar, găsindu-mi aici locul şi menirea, am continuat să muncesc şi am refuzat să mă duc la Craiova. Totuşi, uneori e foarte bine să fii cel mai tare din parcare. Poate nu este onest să spun, dar asta este realitatea. Şi-aici este nevoie de această specializare, este nevoie de specialişti şi, simţindu-mă foarte necesar şi util, am refuzat să mai dau concurs pentru ocuparea unui post la Craiova. Şi nu regret deloc. Acum sunt director medical al spitalului, de vreo 9 ani, şi-am putut să fac nişte lucruri deosebite pentru această zonă. Şi laboratorul nostru este foarte performant, am Renar de ultimă generaţie pentru laborator, am aparatură destul de bună şi performantă.

 

   – Ce s-ar întâmpla dacă mâine s-ar prezenta la spital un pacient cu simptome specifice Ebola?
   – L-aş trimite la fratele meu, e foarte simplu, fiind clinică universitară. Şi probabil fratele meu l-ar trimite la profesorul Streinu-Cercel. Ar fi un gest salvator, ce-am putea face mai bine?

 

   – Care sunt sursele dumneavoastră de informare?
   – Fiind profesor, fratele meu are abonamente la reviste americane şi mi le dă şi mie. Eu sunt abonat la Viaţa medicală, este un ziar trăsnet pentru doctorii de toate nivelurile. Sunt abonat de pe vremea când se numea Muncitorul sanitar. Nu cred că aveţi un cititor mai fidel decât mine. Ne ţine la curent şi cu ce se întâmplă pe partea de politică în domeniul sanitar, dar, mai ales, îmi place că în prima pagină sunt prezentate ultimele descoperiri din domeniu.

 

   – Ce-aţi face dacă aţi fi ministrul sănătăţii timp de-o zi?
   – În primul rând, o altă grilă de plată. Acesta este primul lucru, degeaba ne ferim s-o spunem. Când ai demnitate, când nu trebuie să stai cu mâna întinsă, poţi reuşi să performezi. Altfel, nu poţi să te ridici de jos, oricât ai încerca. În al doi­lea rând, prestigiul care trebuie acordat acestei meserii. Este motivul principal pentru care tineretul pleacă din ţară. Pentru că acolo sunt stimaţi şi sunt stimulaţi, pen­tru a performa în permanenţă, indiferent de unde vin. Trebuie redat prestigiul aces­tei meserii şi în România. După rezidenţiat am făcut două stagii de speci­ali­zare în Franţa şi Belgia. Mergând acolo, mi-am dat seama ce nivel înalt de pregă­tire aveau medicii români. Când am plecat în Belgia, de exemplu, după ce terminasem specializarea la Bucureşti, nu mi-a venit nici mie să cred cum puteam să performez acolo. De exemplu, aveau un caz de TBC pulmonar la clinica din Nismes, ei nemaiavând această patologie. Pacientul era un marocan care nu vorbea franceza. I-au făcut o radiografie de rutină. Au rămas cu gura căscată când am pus diagnosticul de TBC pulmonar activ pe radiografie. Iar şeful de clinică, cel cu care luam masa la restaurant în pauza dintre programul de dimi­nea­ţă şi contravizita de după-amiază, când a venit rezultatul analizei imunologice după trei săptămâni, a refuzat să mai ia masa cu mine, pentru că el se gândise la fel de fel de lucruri: sarcoidoze, aiureli. Credeau ei altceva şi nu le-a convenit deloc. Trebuie să înveţi, însă, mereu... dacă nu citeşti, dacă nu îţi faci temele, poţi da greş uşor.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe