Într-un penitenciar, cabinetul medical
este mai mult decât un loc în care deţinuţii vin să spună ce îi doare. Mulţi
vin aici mai des decât au nevoie ca să treacă timpul mai repede. Şi ca să mai
poarte o conversaţie cu cineva. Dr.
Cornelia Nistor este medic de familie pentru deţinuţii închişi la
penitenciarul din Satu Mare.
– Cum aţi ajuns să practicaţi
medicina aici?
– A fost o întâmplare. A fost publicat
postul în „Viaţa medicală“ şi tocmai atunci îmi doream să găsesc un post care să
îmi ofere mai mult timp pentru propriul copil. Până în 2006, am lucrat 12 ani la
unitatea de primiri urgenţe de la Spitalul Judeţean Satu Mare, după care, şapte-opt
luni, am lucrat la Agenţia Naţională Antidrog, la un centru din Satu Mare. Şi
trebuia să îmi găsesc un loc de muncă unde să fac cât mai puţine gărzi de
noapte, neavând cu cine să îmi las copilul, care era foarte mic.
– Cum
a fost perioada de adaptare?
– A fost puţin şocant, dar nu pe-atât de şocant
pe cât mă aşteptam. Tot pacienţi, tot situaţii limită uneori, dar să zicem că e
un pic altă categorie.
– Sunteţi
medic şi pentru cadre sau numai pentru deţinuţi?
– La început, am avut şi cadrele şi deţinuţii.
Acum, partea de cadre este limitată, în sensul că nu mai sunt eu medicul lor de
familie, ci doar supervizez starea lor de sănătate, am o evidenţă destul de
strictă a stării de sănătate a cadrelor.
–Câţi deţinuţi sunt în penitenciar?
–
Într-un penitenciar, lista de pacienţi se modifică de la o zi la alta. Acum
sunt în jur de 600. Au fost perioade în care am avut mult mai mulţi. Avem puţin
peste 180 de pacienţi cu boli cronice: hipertensiune arterială, cardiopatie
ischemică, tulburări de personalitate, gastrită cronică, hepatită cronică,
diabet zaharat şi sifilis.
–Prin ce diferă relaţia cu pacienţii privaţi
de libertate de cea cu pacienţii din afara închisorii?
–
Sunt tot pacienţi, eu îi privesc ca şi pe cei de-afară. Faptul că sunt privaţi
de libertate le îmbogăţeşte patologia psihiatrică. Lipsa de libertate creează
frustrări. De la frustrări apar tot felul de conflicte interioare şi nu numai.
Dar pentru mine sunt doar pacienţi. Chiar îmi impun să nu ştiu pentru ce ajung
aici.
– Apar
anumite probleme în comunicarea cu ei? Sunt mai violenţi?
– Sunt, dar şi la urgenţe erau gărzi în care
aveam probleme majore. Aici cel puţin ştiu că există oricând cineva care îmi
poate veni în ajutor. Deci nu mă simt expusă.
– Cum
se raportează la dumneavoastră? Vă privesc altfel, fiind medic, decât pe
celelalte persoane angajate de penitenciar?
– De multe ori, intuiţia de medic, precum şi
cunoştinţele spun că, de fapt, prezenţa unui anumit pacient într-o zi la
cabinetul medical este doar un pretext pentru a-şi mai îmbogăţi programul din
ziua respectivă. Spaţiul lor de mişcare fiind unul restrâns, de multe ori vin
doar pentru componenta de socializare, pentru a-şi mai umple programul cu ceva.
Merg la biserică, merg la educator, la psiholog, la judecătorul delegat, dar
mai merg şi la doctor. Mai merg şi la colegul medic stomatolog şi-atunci îşi
umplu programul. Discutând strict medical, ajungem şi în teritorii de simulare,
de patologie simulată. Medicul trebuie să discearnă ce este real de ce este
doar simulat.
– Colaboraţi
şi cu un psiholog?
– Avem colegi psihologi cu care colaborăm
foarte bine, mai ales în ceea ce priveşte patologia psihiatrică, tulburările de
comportament. Fără ei, noi ne-am face treaba doar pe un sfert. Ei ne sesizează
diverse cazuri în care se impune un control medical şi îi rugăm să ne ajute
când avem în evidenţă un pacient cu afecţiuni psihiatrice.
– Sunteţi
implicată de conducerea penitenciarului în deciziile care privesc hrana pregătită
pentru deţinuţi?
– Da. Prin definiţie, medicul de penitenciar
este medic de familie pentru deţinuţi. Asta reprezintă cam o treime din
activitatea unui medic de penitenciar. Partea de prevenţie, de igienă, de
alimentaţie, absolut toate fac obiectul de activitate de zi cu zi pentru un
medic de penitenciar. Prescriem diete speciale, dacă e cazul. De pildă, au fost
cazuri de fracturi de mandibulă, imobilizate într-un aparat cu sârmă, în care
toată alimentaţia trebuia pasată. Avem regimuri alimentare pentru pacienţii în
evidenţă cu diferite afecţiuni, hipertensivi sau diabetici.
– Practic,
aveţi o influenţă mai mare asupra alimentaţiei decât dacă aţi lucra în afara
închisorii.
– Absolut. Şi aici îi mai putem scăpa cumva
din mână, pentru că ei primesc şi pachete de la familie, dar controlul nostru
este mai mare decât al unui coleg de-afară.
– Există
şi un program de activităţi fizice?
– Sigur. Există sală de sport, cu aparate de
forţă, mese pentru tenis de masă, se organizează şi campionate. Au şi program
obligatoriu de mişcare. Compartimentul de educaţie se ocupă inclusiv de educaţia
lor sportivă.
– Ce
altceva înseamnă prevenţia într-un penitenciar?
– Tot cu colegii de la educaţie facem şi
educaţie pentru sănătate, pregătim materiale cu conţinut educativ pe teme de
profilaxie, de igienă. Este un program special foarte amplu, pe teme de
tuberculoză, care se desfăşoară de câţiva ani. Facem, de asemenea, ore de educaţie
pe teme de boli transmisibile, deci afecţiuni cu risc într-o populaţie închisă.
– Ce
fel de analize medicale se fac şi cât de des?
– La depunerea în penitenciar, respectiv în
perioada de carantină-observare, care durează 21 de zile, se fac investigaţii şi
analize de laborator obligatorii pentru a verifica dacă persoana privată de
libertate poate intra într-o colectivitate. Tot în perioada de carantină se
investighează şi stadiul afecţiunilor pe care pacientul declară că le are din
perioada de dinainte de încarcerare: hipertensiune, diabet, existenţa vreunei
boli psihice. La fiecare şase luni sunt verificaţi printr-un control medical
care include obligatoriu măsurarea greutăţii, a parametrilor biologici ce pot
fi cuantificaţi într-un cabinet de medicină de familie (tensiune arterială,
puls, glicemie) şi, dacă în cadrul acestui consult medical apar anumite
elemente patologice, se pot recolta produse biologice pentru investigaţii de
laborator incluse în pachetul de bază. Analize de laborator, investigaţii
paraclinice se pot recomanda ori de câte ori este nevoie, în limita competenţei
medicului de familie.
– În
cabinet staţi în halat sau în uniformă?
– Uniforma medicului este întotdeauna
halatul.
.jpg)
