Dr.
Mihai Mutică lucrează din ultima lună de rezidenţiat la
Spitalul de Psihiatrie din Galaţi. În opt ani petrecuţi aici, psihiatria i-a
dat multe, dar pare să îi fi luat în egală măsură. Specialitatea a venit la
pachet cu frustrarea că mai nimic nu se face pentru pacienţii săi odată ce
părăsesc spitalul, pentru că nu s-au dezvoltat iniţiative de psihiatrie
comunitară, cu atât mai puţin într-un oraş mic cum e Galaţiul. Iar acolo unde
spitalul este spaţiul care concentrează serviciile pentru persoanele cu
probleme de sănătate mintală, aşteptările oamenilor cu privire la ceea ce le
poate oferi spitalul – implicit psihiatrul de spital – cresc.
– Cât de mare e volumul de muncă?
– Lucrez pe o secţie de 75 de paturi, avem
cam două sute de internări pe lună, plus ambulatoriul de specialitate. Partea
birocratică e cel mai greu de suportat, dar e general valabil în sistem. Adică
nu mă oboseşte şi nu mă frustrează să văd 50 de pacienţi pe zi, dar actele pe
care trebuie să le completez în urma celor 50 de pacienţi sunt extrem de multe.
Un prieten zicea odată: pe noi ne cam încurcă pacienţii, ne-am descurca cu
toată hârţogăria, dar ne încurcă pacienţii. Înţeleg necesitatea unei
metodologii, a unei ordini, dar cred că ar trebui ca la fiecare birou din
minister să existe un consilier care să vadă ce e nenecesar, să mai simplifice
puţin lucrurile, formularele, pentru că tot timpul există tendinţa de a creşte birocraţia.
În sistemul vestic, pacienţii sunt într-o reţea, în general, este o mişcare
fluidă între diverse ochiuri ale reţelei: medic, psiholog, consilier vocaţional,
asistent social şi aşa mai departe. La noi, spitalul e privit ca fiind punctul
culminant. Spitalul în România nu e ochi în reţea cum ar trebui să fie.
– Cum se răsfrânge asta asupra activităţii?
– De exemplu, sunt foarte multe aşteptări
nerealiste ale publicului, ale pacienţilor şi ale familiei vizavi de spital.
Până la urmă, este un spital pentru faza acută. Ţinem pacientul o vreme, îl
stabilizăm, îi stabilim o schemă, un plan terapeutic şi, apoi, undeva va trebui
să meargă. Dar aparţinătorii au expectanţe nerealiste: „Domn’e, e bolnav, nu
mai am ce face cu el, ia-l tu“. Şi nu e chiar aşa. Acum câţiva ani era mult mai
dramatic. Între timp, oamenii au mai înţeles. Au mai intrat şi nişte măsuri
administrative în funcţiune. De exemplu, sprijinul pentru persoanele cu
handicap grav, care tot aşa a fost gândit la început, numai în cadrul spitalului,
să se întoarcă în comunitate, cineva din familie să primească o sumă de bani ca
să preia pacientul şi să îl îngrijească.
– Dar rămân zone neacoperite.
– Da, aş vrea să existe plase de siguranţă
postcură, adică pacientul psihiatric să fie preluat şi reintegrat în societate,
să primească diferite forme de psihoterapie, terapie ocupaţională. Terapia vocaţională
ar trebui să fie dezvoltată. De exemplu, ajunge la noi un pacient inginer.
Boala poate îi aduce şi o scădere a capacităţilor cognitive, dar şi o ieşire
din realitatea lui. Poate nu o să mai găsească neapărat un job de inginer, dar
poate găsi un altfel de serviciu. L-ar ajuta şi pe el, ne-ar ajuta şi pe noi.
– Şi nu există aceste plase de siguranţă?
– Nu. Şi nici partea civică, ONG-urile nu
sunt dezvoltate, n-au venit cu o ofertă pe zona asta. Sunt câteva organizaţii,
cu unele am o colaborare mai bună, cu altele mai puţin. Nu e ceva sistematic,
ci mai degrabă ceva ce se întâmplă personalizat, răzleţ. Sunt şi instituţii ale
statului, dar nu au aşa mare putere.
– În ce măsură au acces persoanele din grupurile vulnerabile la servicii
de sănătate mintală?
– Au acces la toate serviciile. Dacă aş fi de gardă şi pe uşă ar intra un
om al străzii şi ar zice „ajută-mă!“, îl ajut. Cu partea medicală. Ce se
întâmplă după ce iese din spital e altă poveste. Lucrurile ar trebui
sistematizate. Ar trebui bine pus la punct sistemul, dar calculate şi costurile
totale, medicale, sociale, generate de persoanele fără adăpost, care de multe
ori sunt medicalizate. Nu întotdeauna oamenii străzii vor să se integreze,
poate ar fi utilă şi o oarecare coerciţie. Pentru că altfel încurcă sistemul.
Dacă un astfel de pacient ajunge la judeţean, la UPU, cu tot felul de patologii
somatice, cei de-acolo trebuie să îl ţină oleacă să îl stabilizeze pe partea
lor. Fiind şi consumator, face un mic sevraj, motiv pentru care şi noi îl
stabilizăm. Şi abia apoi poate ajunge la urgenţe, cei de-acolo nu îl pot primi
nestabilizat. Dar dacă el o săptămână mai târziu cade iar în stradă, că asta e
regula lui, o luăm de la capăt. Lucrurile sunt mai complicate, pentru că şi
mentalitatea noastră mai estică, mai balcanică nu este compatibilă cu aplicarea
unui sistem foarte rigid. Ce s-ar putea face de primă intenţie ar fi să
penalizăm patologia alcoolică acută atunci când se soldează cu scandal. Ar
trebuie luată o astfel de măsură de sănătate publică. Oamenii ăştia toacă nişte
bani. Acum vreo doi ani, când apăruse prin mass-media o idee că persoanele cu
afecţiuni medicale date de alcool vor fi puse în situaţia de a plăti măcar o
parte din costul intervenţiilor, oamenii erau foarte grijulii, foarte atenţi ca
nu cumva să plătească.
– Până la urmă şi alcoolismul e o boală,
nu?
– Nu sunt eu în măsură să spun că nu e
boală. Aceste lucruri trebuie discutate global. Dar când cineva nu mănâncă două
zile, bea şi iese cu parul şi începe să spargă, el trebuie să fie pedepsit. Şi
cred că ar trebui să plătească şi tratamentul. Pentru că înainte de a se apuca
de băut şi de a i se pune pata pe cineva, s-ar mai gândi puţin.
– Aplicând raţionamentul ăsta, n-ar
trebui să facem acelaşi lucru şi pentru persoanele cu obezitate? Nu e aceeaşi
situaţie? Nu au grijă de ele şi ajung să aibă tot felul de boli...
– Poate şi pentru fumători. Şi apoi să punem
o oră obligatorie de exerciţii fizice pe zi. Glumesc. Eu atâta zic: dacă ar
face cineva nişte calcule, ar avea o surpriză. E o problemă care ţine de
cultura românească şi de cultura noastră politică. Liderii noştri făgăduiesc
poporului servicii vaste. Cu bani totuşi puţini faţă de Europa. Şi-atunci
oamenii în general au impresia că totul este permis.
.jpg)
