Congresul Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie se va desfăşura anul acesta, în premieră, la Bucureşti. Tematica evenimentului – la care săptămânalul „Viaţa medicală“ este partener media principal – şi problemele care grevează asistenta psihiatrică de specialitate în ţara noastră sunt abordate de prof. dr. Dan Prelipceanu, copreşedinte al Comitetului de organizare, în interviul realizat de dr. Maria Dragotă.

"> WPA caută soluţii pentru psihiatria est-europeană - Viața Medicală
Interviuri

WPA caută soluţii pentru psihiatria est-europeană

de Dr. Maria DRAGOTĂ - feb. 13 2013
WPA caută soluţii pentru psihiatria est-europeană

Congresul Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie se va desfăşura anul acesta, în premieră, la Bucureşti. Tematica evenimentului – la care săptămânalul „Viaţa medicală“ este partener media principal – şi problemele care grevează asistenta psihiatrică de specialitate în ţara noastră sunt abordate de prof. dr. Dan Prelipceanu, copreşedinte al Comitetului de organizare, în interviul realizat de dr. Maria Dragotă.

În perioada 10–13 aprilie 2013, Capitala va găzdui Congresul Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie (WPA), eveniment în premieră pentru România, organizat de WPA, Asociaţia Română de Psihiatrie şi Psihoterapie, Societatea Naţională de Medicina Familiei şi Asociaţia Română de Sănătate Publică şi Management Sanitar, în parteneriat cu Asociaţia Patronală a Industriei de Software şi Servicii.
Prof. dr. Dan Prelipceanu, copreşedinte al comitetului de organizare a congresului, ne oferă amănunte despre temele manifestării, precum şi despre provocările psihiatriei din ţara noastră.

 

   Domnule profesor, de ce a fost aleasă România pentru a găzdui acest congres?
   – Fără îndoială, este un eveniment de mare importanţă pentru psihiatria din ţara noastră, primul congres de această anvergură organizat de Asociaţia Mondială de Psihiatrie la noi. România a fost aleasă pentru că reprezintă caracteristicile Europei de Est, din punctul de vedere al serviciilor de sănătate mintală. Ce vreau să spun? Există o caracteristică comună a ţărilor din regiune (incluzând şi spaţiul ex-sovietic): faptul că îşi caută o formulă de reformă, de îmbunătăţire a serviciilor, ştiut fiind că, în domeniul serviciilor medicale de sănătate mintală, toată zona a fost deficitară de-a lungul deceniilor ultimului secol, din cauza condiţiilor economice şi a lipsei de informare, a cortinei de fier – şi din punctul de vedere al informaţiei ştiinţifice, al prohibiţiei unor curente de gândire, cele clasice psihodinamice. Pe termen lung, aceasta a însemnat o tară extraordinară din perspectiva informării, a modului de a gândi, a aşteptărilor, atât ale profesioniştilor, care aveau păreri deformate despre principiile eticii, ale drepturilor şi libertăţilor civile, cât şi ale pacienţilor, obişnuiţi cu un model paternalist, dependent, de instituţii depăşite. WPA este un club de personalităţi mondiale din toate zonele lumii; atât cei care o conduc, cât şi experţii care colaborează cu această organizaţie sunt de prima mână, autori, coautori ai documentelor oficiale, inclusiv ai DSM V, ai clasificării OMS a bolilor mintale, oameni de la care te aştepţi să vină idei foarte noi, utile şi mai ales adecvate nevoilor acestei zone. De aceea, există o emulaţie neaşteptat de mare, interes crescut, şi din partea psihiatrilor străini, din zone îndepărtate precum India, Japonia, Indonezia; nu mai vorbesc din SUA, vom avea o delegaţie consistentă, cu personalităţi de prim rang, începând cu preşedintele Asociaţiei Americane de Psihiatrie, Dilip Jeste, până la preşedintele Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie, Dinesh Bhugra, şi alţii.

Reforma care nu a mai venit

   Care este tema principală a acestui congres? Ce îşi propune, care îi sunt obiectivele?
   – Tema principală este integrarea asistenţei primare în îngrijirile de sănătate mintală şi ambele în abordarea integrată a sănătăţii publice. De asemenea, se urmăreşte şi dezvoltarea unei colaborări cu zona tehnologiilor informaţiei, de mare actualitate şi care au din ce în ce mai multe de spus în organizarea şi desfăşurarea serviciilor medicale în general. De ce integrarea cu medicina primară? Cum spuneam, România caracterizează această zonă, în care a avut loc o tentativă de mişcare reformatoare a serviciilor de sănătate mintală, dar care s-a oprit pe parcurs, uneori chiar în forme incipiente, cum e cazul ţării noastre. Au existat un plan şi o strategie naţionale de sănătate mintală, cerute obligatoriu înainte de aderarea la Uniunea Europeană, care, imediat după aderare, au fost abortate şi încet-încet uitate, între timp a apărut şi criza economică, ce a făcut imposibilă desfăşurarea reformei aşa cum fusese ea planificată. Asta s-a întâmplat cam în toate ţările din jurul nostru, astfel încât o soluţie ar fi atragerea medicinii primare pe lângă serviciile de sănătate mintală, pentru a asigura o continuitate între principiile de bază ale asistenţei comunitare. Medicii de familie ar putea fi un partener semnificativ în îngrijirea pacienţilor psihiatrici, ideea e preluată mai demult, inclusiv de Asociaţia Mondială de Psihiatrie, ca formulă de compromis pentru realizarea unor servicii integrate şi mai diversificate, care să asigure continuitatea, detecţia precoce a unor probleme majore de sănătate mintală cum sunt psihozele, depresia sau chiar tulburările cognitive precum demenţele. Detectarea precoce şi cât mai sigură şi corectă este o premisă pentru iniţierea cât mai devreme a tratamentului şi a unor rezultate pe termen lung mai bune.
   Concret, ce ar putea face medicii de familie în acest sens?
   – Ar trebui, în primul rând, să fie mai sensibili la problematica de sănătate mintală, să facă traininguri suplimentare bine ţintite, pe probleme specifice – diagnosticul depresiei şi al demenţei, al psihozelor, al tulburărilor adolescentului – şi să fie sprijiniţi în diverse feluri, de la training profesional până la asigurarea unor resurse materiale şi stipendii, în măsura în care depun eforturi susţinute în această direcţie. Trebuie încurajaţi, pentru a se angaja treptat în diagnosticul precoce, în urmărirea acestor bolnavi, în depistarea recăderilor, în informarea societăţii, a familiilor celor cu tulburări mentale, în asigurarea unui management terapeutic.
   Aţi spus că este o soluţie de compromis, cum ar trebui să stea lucrurile?
   – Să se fi făcut reforma. Punct. Reforma ar fi însemnat aplicarea unei strategii naţionale de sănătate mintală, o redirecţionare a accentului de pe îngrijirile din instituţiile spitaliceşti – foarte scumpe – către serviciile comunitare, mult mai eficiente, mai flexibile şi mai ieftine, doar că pentru a le utiliza trebuiau, pentru început, înfiinţate şi făcute să funcţioneze, ceea ce ar fi însemnat şi un efort financiar şi mai ales unul de formare a unei resurse umane. Din păcate, psihiatrii, după rezidenţiat, în bună măsură, peste jumătate din ei, aleg să plece în alte ţări, ceea ce se întâmplă şi cu nursele de specialitate, dar şi cu alte meserii implicate în terapeutica psihiatrică. Deoarece toate acestea acum sunt mai greu de realizat, implicarea integrată a medicilor de familie ar fi o soluţie.
   Care este rolul sănătăţii publice în această ecuaţie?
   – Pentru majoritatea marilor tulburări psihice, există un model al sănătăţii publice care porneşte de la nevoile societăţii de evaluare a lor. Studii epidemiologice de prevalenţă, de la identificarea unor grupe de populaţii ţintă care au nevoie de servicii specializate la proiectarea unor strategii preventive, chiar de prevenţie primară, toate ţin de sănătatea publică. Subiectele majore ce ar putea fi ţintite şi care sunt uriaşe consumatoare de resurse de bani, în toate statele din lume: depresia, apoi alcoolismul, precum şi tulburările demenţiale, în creştere exponenţială ca urmare a creşterii speranţei de viaţă la nivel planetar. Depresia va fi în 2030 a doua cauză de morbiditate generală, cum estimează OMS, iar alcoolismul e o tulburare consumatoare de fonduri de ordinul sutelor de milioane de euro, astfel încât au nevoie şi de această abordare şi pentru a chivernisi mai bine resursele, a reuşi să fim mai productivi.
   În ce constă rolul catalitic al tehnologiei informaţiei şi comunicaţiei, în acest domeniu?
   – Asta sperăm să aflăm concret în urma congresului, deoarece este un domeniu novator. Profesorul Eliot Sorel, în calitate de copreşedinte al comitetului ştiinţific, a insistat să introducă această temă în congres. Sperăm să dea nişte direcţii de urmat. Acum, la noi, se implementează reţeta electronică. Toate abordările epidemiologice, punerea în practică a unor studii de prevalenţă apelează şi la tehnologia informaţiei. Probabil, e un domeniu despre care trebuie să fim mai bine conştientizaţi şi atraşi de noutatea sa. Telemedicina e unul din exemple. Nu-i poţi cere unui medic de familie să pună un diagnostic psihiatric, ce necesită rigoare şi rutină, prima condiţie ar fi ca ei să fie ajutaţi în însuşirea unor tehnici de diagnostic, pentru că poate nu mai au timpul să studieze un tratat de psihiatrie şi atunci, iată, prin telemedicină, s-ar putea aranja o modalitate de training rapid, consistent şi eficient sau un schimb continuu de opinii şi de sprijin în implementarea progresivă a unei abordări în medicina primară.
   La câţi participanţi vă aşteptaţi la congres şi din ce domenii de activitate?
   – Psihiatri, psihologi clinicieni, rezidenţi, inclusiv în psihiatria copilului şi adolescentului, studenţi din anii terminali la medicină, de la noi. În total, peste 1.500 de participanţi, din aproape 50 de ţări de pe mapamond.

Drumul către psihiatria comunitară

   Ce puteţi spune despre lectorii din străinătate?
   – Sunt invitaţi peste 40 de speakeri. Sesiunile plenare sunt susţinute de personalităţi de prim rang din psihiatria mondială: prof. dr. Dilip Jeste, preşedintele Asociaţiei Americane de Psihiatrie, va discuta despre conceptele de rezilienţă, înţelepciune, optimism; prof. dr. Charles Nemeroff, un foarte cunoscut psihofarmacolog din SUA, va vorbi de relaţia depresie–tulburări cardiovasculare; prof. dr. Hans-Jürgen Möller, de la Universitatea din München, va aborda sindromul metabolic din perspectiva integrării medicinii de familie, a psihiatriei şi a sănătăţii publice; prof. dr. Norman Sartorius, din Geneva, va creiona limitele şi oportunităţile îngrijirilor de sănătate mintală din perspectiva medicinii primare; prof. dr. Danuta Wasserman, de la Institutul Karolinska, se va concentra pe sănătatea mintală a tinerilor în Europa, mai ales că a participat la studii centrate pe suicidul la adolescenţi, temă de o copleşitoare importanţă; prof. dr. Vikram Patel, care activează la Goa şi Londra, va defini conceptul de sănătate mintală pentru toţi de către toţi; prof. dr. Radu Săveanu (Miami) va explica în ce constă trainingul în psihiatrie în SUA în acest secol.
   – Sindromul metabolic a devenit o problemă majoră şi în psihiatrie…
  – Da, este un efect advers pe termen lung al tratamentelor cu noile medicaţii antipsihotice, care pot deveni o sursă de complicaţii în primul rând cardiovasculare, pe termen mediu şi lung. Aşadar, se pune accent din ce în ce mai mult pe sindromul metabolic, este o realitate pe care trebuie s-o tratăm ca atare; chiar dacă nu poate fi evitat, el poate fi manageriat pentru reducerea la minimum a consecinţelor. E un subiect de maximă importanţă, privit global ca o problemă de sănătate publică, cunoscută în deplinătatea interrelaţiilor ei comorbide, depistată la timp, monitorizată, tratată în echipă multidisciplinară, cu medicul de familie, nutriţionist, diabetolog, cardiolog etc., pentru a o rezolva. În România sunt tratate aproximativ 40.000 de persoane cu antipsihotice atipice, deci consecinţele pot fi mai ample decât credem.
   –Ce înseamnă, concret, conceptul de psihiatrie pentru toţi de către toţi?
   – Este o perspectivă de tip comunitar. Profesorul Patel are formaţie de tip britanic, vine din Goa, India, cunoaşte ambii poli foarte bine, este persoana cea mai indicată să abordeze un astfel de subiect. În ţări ca India, la care putem găsi mici asemănări, pe lângă diferenţe culturale mari, faţă de Europa, deficitul de servicii de sănătate mintală adecvate trebuie să genereze soluţii de compromis şi se referă la o abordare de tip comunitar. Psihiatria comunitară înseamnă: toţi ne implicăm în întrajutorarea semenului nostru, care face parte din comunitate, locuieşte pe aceeaşi stradă, e fiul vecinului nostru, iar noi trebuie să ştim că are o problemă şi să nu-l stigmatizăm, să-l întrebăm ce nevoi are; sunt chestiuni de interrelaţionare umană, bazală, empatie comună. Dar atunci când românul (şi nu numai) aude de nebuni, are o reţinere, nu vrea să aibă de-a face cu ei, lucrurile, aşadar, trebuie abordate altfel, mai nuanţat. Sunt studii, de aproape 40 de ani, care de­monstrea­ză că o percepţie mai caldă, mai empatică a pacientului psihic remis, care nu mai e în episodul acut, îl ajută să nu mai recadă; exprimarea negativă, ostilă din partea celor din jur poate precipita recăderea unui bolnav deja stabilizat. De ce să stricăm totul, când nu ne costă să avem o deschidere empatică spre un semen al nostru? Psihiatria comunitară este o idee generoasă, dar până va apărea la noi trebuie să mai aşteptăm. Ţine de natura intimă a societăţilor, a grupurilor umane, care poate fi influ­enţată, modificată prin informare. La noi, marea problemă e stigmatizarea, nu vorbim de persoane cu tulburări psihice, ci de nebuni; în mass-media apare balamuc în loc de spital de psihiatrie. Stigma intens manifestată la noi constituie un factor de frână socială, de rejetare a individului cu tulburare psihică, poate dezagreabil comporta­mental, dar totuşi un semen în suferinţă. Mentali­tatea ţine şi de cât de informat eşti, şi de credinţele şi de modul de abordare religioasă.
   – Care ar fi modalităţile eficiente de informare?
  – Campanii de informare a jurnaliş­tilor. Acum vedem concesia făcută senzaţionalului, nebunia e un bun subiect pentru creşterea ratingului. Apoi, campanii pentru public, „la firul ierbii“, cum spun englezii, să demontăm miturile în legătură cu boala psihică. Stigma este o problemă nu doar la noi, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a avut această temă constant pe agenda de lucru. M-am bucurat când am început să coordonez o lucrare de doctorat pe tema stigmei în psihiatria din România, dar, între timp, doctoranda a ales să plece în Danemarca… Iată, piedici şi experienţe de zi cu zi.
   Cum decurge colaborarea cu medicii de familie?
   – În general, destul de formal, se referă la depistarea şi trimiterea cazurilor pe care nu le pot rezolva şi monitorizarea mai mult sau mai puţin profundă şi adecvată a unor cazuri de boli psihiatrice cronice, cum ar fi schizofrenia sau demenţele. Desigur, ei ar avea resurse pentru o astfel de abordare. Acum trei ani, am făcut o anchetă la un congres naţional de medicină de familie, i-am întrebat – prin chestionare – dacă ar fi interesaţi de abordările din această zonă şi o treime au răspuns afirmativ. Pentru mulţi, este un subiect generator de temeri şi anxietăţi, bolnavul psihic e stigmatizat, dar, dacă îi ajutăm să aprofundeze dincolo de ce au învăţat în facultate, lucrurile se schimbă. Există nevoia, se lovesc în practică de astfel de probleme, de exemplu să intervină în situaţiile de urgenţă, în psihoză. Când nu se reuşeşte internarea bolnavului – unica soluţie de rezolvare –, să ştie că există un cadru legal al internării nevoluntare precis reglementat şi benefic, care poate rezolva corect, legal, etic o situaţie dificilă în care un bolnav care are nevoie urgent de intervenţie specializată nu o poate primi din cauza necunoştinţei procedurilor atât din partea familiei, a medicului, cât şi a poliţiei.
   Pacienţii psihiatrici cu comorbidităţi?
   – Comorbidităţile somatice ale bolnavului psihic sunt o preocupare actuală. Bolile psihiatrice au o evoluţie cronică, cu multiple tratamente, unele cu efecte secundare care trebuie cunoscute, este o direcţie importantă, pe care o sprijină şi OMS, dar necesită o cunoaştere foarte bună a ambelor versante ale patologiei. În plus, tulburările psihice sunt de multe ori complicaţii ale unui substrat organic, de asemenea de avut în vedere.
   Creşterea speranţei de viaţă duce la creşterea incidenţei patologiilor legate de vârstă, multe au şi componentă psihiatrică.
   – Printre tulburările psihice cele mai frecvente la vârsta a treia se numără depresia, cu atât mai complicată cu cât pacientul este mai vârstnic, în privinţa efectelor secundare şi a toleranţei medicaţiei antidepresive, plus faptul că tulburările evoluează mult mai trenant, cronic şi se remit mai greu, în tot contextual social, care, la fel ca cel biologic şi psihologic, e într-o lentă degradare sau cel puţin o diminuare progresivă a resurselor. Vorbim şi de tulburările cognitive, dominate de demenţa din boala Alzheimer, şi de tulburări recurente psihotice, importante pentru că intervin pe un organism tarat, la oameni cu resurse economice reduse, într-o societate cu dificultăţi economice, şi aceşti oameni au nevoi crescute de asistenţă medicală, asistenţa psihiatrică fiind una din ele. Suntem puţini cei pregătiţi, iar medicul de familie e obligatoriu să aibă o pregătire în domeniu pentru a putea să intervină şi în zona diagnosticului precoce şi în cea a tratamentului şi a urmăririi acestuia.

DSM V, pe ultima sută de metri

   În programul congresului de la Bucureşti este şi o prezentare a DSM V.
   – Da, e ultimul congres WPA înaintea lansării DSM V, care va avea loc cinci săptămâni mai târziu, la San Francisco, în cadrul Congresului Asociaţiei Americane de Psihiatrie, şi sperăm să fie o prezentare generală a modificărilor şi a reaşezărilor din diverse domenii ale patologiei, lucru aşteptat de psihiatrii din întreaga lume, de altfel. Această lucrare – Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders – este cheia clasificării tulburărilor psihice şi ediţia a cincea reprezintă integrarea intervalului de cercetare în domeniul psihiatriei scurs de la ediţia anterioară. O actualizare a cunoştinţelor acumulate între timp şi o precizare a diferitelor soluţii diagnostice, lucru important atât pentru profesionişti, cât şi pentru pacienţi, să se reaşeze principiile de rambursare a tratamentelor. Aşteptăm o clarificare din anumite zone ale patologiei, deja parţial cunoscută, există multă literatură în domeniu, echipele care au lucrat au dat rapoarte periodice. Nu sunt schimbări spectaculoase, dar vor fi anumite modificări care clarifică diagnosticul psihiatric.
   Cum vedeţi evoluţia psihiatriei? Ce se doreşte?
   – Trebuie să democratizăm serviciile şi să creştem calitatea lor, iar în lume psihiatria se îndreaptă către rafinarea metodelor de diagnostic, ceea ce presupune în primul rând aprofundarea cunoştinţelor din domeniul biologiei creierului şi al neuroştiinţelor, deoarece direcţia aceasta a fost productivă în ultimele trei-patru decenii şi, desigur, a datelor genetice coroborate cu datele de cercetare imagistică şi de cercetare clinică, de la tulburarea bipolară până la tulburarea de personalitate. Privitor la ele, în DSM V, va avea loc o modificare chiar spectaculoasă, întrucât se va reduce numărul de tulburări de personalitate de la zece la cinci, tocmai pentru creşterea siguranţei şi relevanţei diagnosticului. Vor fi şi anumite lucruri care se vor simplifica, dar altele vor deveni din ce în ce mai complexe.
   Se prefigurează alte noutăţi în diagnostic, în terapie?
   – Diagnosticul ca atare este fezabil şi în prezent, nu e nicio dificultate, dar e nevoie de o mai exactă definire şi stabilire a criteriilor diagnostice, lucru pe care DSM V îl va face. De exemplu, modificarea care va apărea va fi simplificarea diagnosticului de schizofrenie: dacă în prezent punem acest diagnostic cu patru sau cinci forme ori subforme clinice, se va utiliza un singur diagnostic, schizofrenie ca atare, având în vedere de fapt că formele clinice diferite care pot apărea în decursul evoluţiei unui caz nu sunt semnificative din punctul de vedere al patologiei intrinseci şi al tratamentului, care tot antipsihotic şi tot individualizat este; va mai rămâne doar un specificator, cel de schizofrenie catatonică. Astfel, diagnosticul ca atare va fi mult mai simplu. Tulburările de personalitate probabil vor arăta şi ele mai simplificate, şi tulburările de spectru autist şi al dezvoltărilor cognitive. Există şi rumori diverse, critici, controverse, expresia unor nemulţumiri ale unor grupuri profesionale care pot fi implicate în echipa terapeutică. În tratamentul depresiilor, fundamentul teoretic de până acum, care a dictat dezvoltarea antidepresivelor, ţinea de ipoteza monoaminergică, ce pare în momentul de faţă să fie insuficientă şi se întrevede, probabil în următoarele decenii, apariţia unor noi formule de abordare terapeutică, unii vorbesc chiar de medicaţii care să intervină în zone mult mai profunde ale mecanismelor etiopatogenice şi chiar în cea a mesagerilor secundari intracelulari, ceea ce înseamnă evoluţii spectacu­loase. Există o dezvoltare diversă, centrată, sănătatea publică ar trebui să primească un impuls mai puternic. Referindu-ne la lucruri pragmatice, toate nevoile se evaluează în alte ţări pe baza unor studii epidemiologice, în SUA există două mari direcţii de studii epidemiologice care se publică periodic, National Comorbidity Survey şi Epidemiologic Catchment Area Study, ce prezintă date foarte judicioase de patologie utilizând diagnosticele curente. În acest sens, precizarea, rafinarea diagnosticului pe care sperăm s-o facă DSM V ar putea să ducă la noi studii epidemiologice, de exemplu în zona tulburărilor de personalitate să dea o mai precisă diagnosticare şi o schimbare poate chiar a cifrelor de prevalenţă. Dat fiind că diagnosticele sunt mult mai sensibile, riscul de a genera rezultate fals pozitive este mic, astfel încât datele de prevalenţă mai exacte ar însemna surse de dimensionare a nevoilor mai exacte şi o mai bună utilizare a resurselor. În România, ele încă nu sunt posibile. Noi lucrăm cu datele epidemiologice pe care le ştim din aceste studii şi pe care le extrapolăm pornind de la premisa că, deşi există diferenţe culturale şi epidemiologice, în general, mintea umană e destul de similară peste tot şi patologia poate fi estimată la fel…
   Ce le-ar face posibile şi la noi?
   – În primul rând, cooperarea dintre aceste instanţe, cum ar fi sănătatea publică şi specialiştii în psihiatrie şi posibilitatea de a desfăşura cu metodologie adecvată un studiu de anvergură. Zeci de mii de cazuri în zone diferite, ca să rezulte eşantioane semnificative, ar însemna resurse materiale şi profesionale serioase, care nu sunt încă disponibile, sunt alte priorităţi.
   Există necesitatea unor registre naţionale în bolile psihice?
   – Este o discuţie mai complicată, unele ţări au astfel de registre, însă ele ridică multe probleme, în primul rând legate de confidenţialitatea diagnosticului. Ar fi un punct de plecare pentru o bună cunoaştere a patologiei, dar şi acesta e dificil de organizat şi construit. Probabil că, dacă va decide cineva să o facă, va trebui elaborată şi o strategie, o metodologie, să fie şi profesioniştii care să o şi facă.

Cercetarea, încă timidă

   Colaboraţi cu colegi din alte universităţi, în proiecte de cercetare?
   – Există astfel de proiecte, din păcate desfăşurăm o activitate uşor dezordonată, pentru că, fiind puţini profesionişti şi problemele multe, nu poţi să-ţi alegi un singur domeniu în care să te izolezi şi pe care să-l aprofundezi. Trebuie să facem faţă tot timpul tuturor solicitărilor de diferite feluri din diferite direcţii, astfel încât demersul nostru constă într-o muncă destul de masivă, uneori străinii sunt chiar miraţi, eu am auzit astfel de remarci: „Voi munciţi foarte mult, mai mult ca noi“. Ei au servicii mult mai bine construite de-a lungul anilor, mult mai bine finanţate, şi aceasta le-a permis să se specializeze pe subdomenii şi să desfăşoare activităţi mai reduse ca spectru, dar mult mai ţintite, mai organizate şi mai aprofundate în timp, ceea ce generează şi posibilităţi de cercetare mai adecvate. Noi suntem condamnaţi să ne risipim de la asistenţă până la cercetare şi învăţământ, iar lucrurile nu pot fi dezvoltate aşa cum ar trebui. Timpul a arătat totuşi un uşor progres şi, în pofida faptului că plecarea tinerilor e o reală problemă, colectivele universitare şi de cercetare fac eforturi mai ales prin asocierea cu echipe din alte zone ale Europei. Am desfăşurat diverse studii de-a lungul timpului, care nu pot avea succes decât dacă sunt demersuri corelate cu echipe puternice din ţări cu tradiţie în cercetare, ca Franţa, Austria, Anglia, chiar SUA, şi care îţi pot da siguranţa unei participări cu un final fericit. Să aplici de unul singur la proiecte de tip FP 7 este o utopie. Dorim, desigur, să dezvoltăm şi activitatea de cercetare.
 
Temele Congresului WPA 2013
 
Promovarea sănătăţii populaţiei, protecţie, prevenirea bolilor
• Înainte de îngrijire este nevoie de: promovarea sănătăţii, protecţie, prevenirea bolilor, de-a lungul vieţii, în domeniul sănătăţii mintale, al asistenţei primare şi de sănătate publică
• Sănătate perinatală, maternă, a copilulului: factori de risc şi de protecţie, consecinţe pe tot parcursul vieţii
• Surse de energie, schimbările climatice, dezastrele globale şi sănătatea populaţiei
• Unde nu există niciun medic: sănătate mintală şi asistenţa primară pentru populaţiile nedeservite
 
Instruire, educaţie, îndrumare, leadership, etică
• Cursuri/modele educaţionale pentru asistenţă integrată: cursuri medicale universitare, postuniversitare şi EMC
• Carieră, leadership, îndrumare pentru tinerii profesionişti din sănătate
• Etica medicală: principii şi orientări aplicabile practicii de cercetare şi clinice
• Noua cercetare realizată de investigatori tineri, la început de carieră
 
Bolile netransmisibile şi cercetarea comorbidităţilor
• Factorii determinanţi ai sănătăţii: sociali, biologici, genetici, de mediu, psihologici
• Comorbidităţi: o provocare şi un catalizator pentru sănătatea mintală şi integrarea îngrijirii primare
• Cercetarea comorbidităţilor: depresie, diabet zaharat şi boli cardiovasculare
• Morbiditatea şi mortalitatea în rândul bolnavilor mintal gravi cu comorbidităţi
• Tratamente unice vs. combinate pentru comorbidităţi
 
Consolidarea sistemelor de sănătate şi politici de sănătate
• Modele de îngrijire colaborative şi integrate pentru comorbidităţi: cele mai bune practici şi lecţii învăţate
• Stimulente catalitice pentru echipa de sănătate: eficienţa şi eficacitatea în îngrijirea colaborativă şi integrată
• Finanţare şi provocările forţei de muncă în sănătate: oportunităţi în sistemele sanitare integrate şi colaborative
• Modelele de politici sanitare care să faciliteze şi să consolideze integrarea îngrijirilor
• Consolidarea sistemelor sanitare: rolul esenţial al integrării sănătăţii mintale, asistenţei primare şi sănătăţii publice
 
Tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor şi modele noi de asistenţă integrată
• Tele-health: intervenţii de urgenţă; promovarea sănătăţii materne, a copiilor şi adolescenţilor, consultaţii; monitorizarea bolilor netransmisibile la domiciliu; siguranţa pacienţilor în practica clinică; consultaţiile cazurilor clinice complexe
• Noile modele de servicii: case medicale, organizaţii responsabile de îngrijire, altele
 
Noua cercetare: asistenţa colaborativă, integrată, acces, calitate, costuri, rezultate
 
Modele de advocacy în sistemele sanitare integrate: cele mai bune practici şi lecţiile învăţate din Eurasia şi Europa de Sud-Est
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe