Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  EDUCAȚIE  »  Istoria Medicinei

Aporia dintre vocaţia binelui şi datoria partinică (I)

Viața Medicală
Dr. Mihail MIHAILIDE vineri, 12 aprilie 2013

La rubrica Medicii şi morbul politicii, semnată de dr. Mihail Mihailide, vom găsi informaţii despre preocupările ştiinţifice ale primei femei ministru al sănătăţii, dr. Florica Bagdasar (în fotografia alăturată, la învestirea în guvernul dr. Petru Groza), întemeietoarea Şcolii româneşti de igienă mentală şi psihiatrie infantilă. Desigur, nu pot lipsi comentariile pe marginea înregimentării sale în rândul comuniştilor români.

   Trezirea unora dintre intelectuali – mai devreme sau mai târziu – din „visul comunist“ trebuie să fi fost îndelungată şi dureroasă. Îndelungată, pentru că adevărurile nu li s-au relevat dintr-o dată: cele mai multe erau omise sau ocultate cu intenţie; altele, păreau neverosimile când ajungeau prin varii canale de informaţie în spaţiul public; destule erau distorsionate cu ajutorul unui ambalaj propagandistic bine pus la punct. Dureroasă, deoarece renunţarea la o credinţă în care şi pentru care au trăit şi făptuit presupunea chinuitoare procese de conştiinţă. Am în vedere doar pe „unii dintre intelectuali“ – pentru lichelele la care face „Apel“ filosoful Gabriel Liiceanu, trecerea de la noapte la zi s-a făcut cu iuţeala schimbării unui veşmânt uzat şi murdar cu unul nou şi curat, atât cât să acopere jegul moral şi să fie la modă.
   Un caz cumva particular este cel al primei femei ministru al sănătăţii din România (în guverne succesive Petru Groza, începând cu 1 dec. 1946) şi singura femeie delegată la Conferinţa de Pace de la Paris (1947), dr. Florica Bagdasar (n. 24 ian. 1901 – d.19 dec. 1978). În ceea ce o priveşte, sursele de documentare în variante scrise, chiar dacă nu foarte numeroase, sunt autentice, de bună calitate şi permit conturarea acesteipersonalităţi din punctul de vedere al opţiunii sale politice îmbrăţişate la un moment dat1. Opinez că dr. Florica Bagdasar nu pare să fi fost, în mod particular, contaminată nici de morbul puterii şi nici de cel al politicii, preocuparea sa dominantă fiind aceea a săvârşirii binelui colectiv, în numele profesiei medicale, a jurământului hipocratic, a dragostei şi admiraţiei purtate soţului său, neurochirurgul D. Bagdasar, căruia, după deces, i-a succedat la condu­cerea Ministerului Sănătăţii. Ceea ce nu înseamnă că alăturarea sa unor lideri comunişti ai momentului, dintre cei mai duri în sus­ţinerea programului de sovie­tizare a ţării, i-ar fi stimulat opoziţia ori retragerea din funcţiile importante ocupate, aducătoare, totuşi, de pri­vilegii. Atunci, ca şi acum însă, sănătatea era a cincea roată la căruţă, iar un membru al guvernului – mai ales dacă fotoliul era la sănătate – nu reprezenta cine ştie ce în ochii vârfurilor partidului, conducerea PCR folosindu-se de acest „demnitar“ ca de o marionetă. Încât „avantajele“ – mai mult sau mai puţin personale – puteau fi: acceptul pentru a călători peste hotare, atribuirea unei locuinţe şi a unui automobil de serviciu şi altele asemenea. În cazul soţilor Bagdasar, nici măcar o locuinţă, familia ocupând o casă modestă în Bucureşti, rămasă de la părinţi şi grevată, la moartea acestora, de datorii către vânzător.
   Imediat după 23 august 1944, Florica Bagdasar a devenit membră a Partidului Comunist Român, această puţin numeroasă formaţiune politică participând, în 1945, la alegerile măsluite şi câştigate de Blocului Naţional Democrat, urmate de instalarea prin forţă a guvernului P. Groza. A primit sarcini „trasate de partid“, fiind cooptată în diferite organizaţii de masă, precum Uniunea Femeilor Democrate din România (înfiinţată în ian. 1948, preşedintă de onoare – Ana Pauker, preşedintă a Secţiei de sănătate – Florica Bagdasar2). În „Enciclo­pedia on-line a României“ se face afirmaţia că înfiinţarea UFDR a fost urmarea hotărârilor Comitetului Executiv al Federaţiei Internaţio­nale a Femeilor Democrate, luate cu prilejul Congresului Mondial al Femeilor de la Stockholm (1945), ceea ce este adevărat. În România însă, această organizaţie a fost îndeosebi o pârghie de ideologizare a populaţiei feminine, cu ţintă expresă casnicele, muncitoarele din fabrici, femeile necalificate şi cu familii dezorganizate, a celor provenind din mediul rural. De asemenea, grăitor, un paragraf din statutul UFDR enunţa între scopuri: „Întărirea colaborării cu URSS, bastion al politicii antifasciste şi antiimperialiste, luptătorul cel mai hotărât pentru o pace justă şi trainică. Mobilizarea maselor de femei la luptă activă împotriva instigatorilor de (sic) război, în frunte cu imperialismele american şi englez“. Iar ca priorităţi: susţinerea cooperativizării agriculturii şi plata cotelor către stat. Printre reuşitele Uniunii, apreciate astfel de conducerea partidului – ca fiind importante în preluarea totală a puterii – a fost şi aceea a dizolvării organizaţiilor feminine care aparţineau de partidele istorice. Ulterior, UFDR şi-a pierdut relativa sa autonomie, trecând, sub diferite noi denumiri, în subordinea şi controlul direct al CC al PCR. Orientarea „ideologică“ a acestei uniuni este sugerată de ilustraţia copertei revistei „Femeia“ (sept. 1948): un steag roşu, având aplicate secera, ciocanul şi o stea în cinci colţuri, desfăşurat în backgroundul chipului şi bustului unei tovarăşe femei, care stă într-o poziţie asemănătoare personajului feminin din tabloul lui Rosenthal – „România revoluţionară“. Lipseşte, desigur, pumnalul…3
   Florica Bagdasar a fost, între 1946 şi 1951, deputat în Mare Adunare Naţională, organul suprem al puterii de stat, condus de un prezidiu în frunte cu C. I. Parhon. Ca deputat de Tulcea, a folosit această calitate inclusiv pentru a iniţia şi susţine cu succes o campanie anti­malarică, devenită ulterior „pilot“ pentru eradicarea malariei în ţara noas­tră. Potrivit propriilor mărturisiri (Fl. B.), indicele plasmodic ajunsese la 64% în rândul populaţiei, ba chiar depăşea în unele zone procentul de 94. În nenumă­rate localităţi, din cauza morbidităţii şi mortalităţii, nu existau copii sub vârsta de 3–4 ani, iar mare parte din populaţie zăcea la pat scuturată de frigurile malariei şi înfometată de secetă, scrie, într-un memoriu pregătit pentru a fi trimis lui Nicolae Ceauşescu, în 1968, dr. Florica Bagdasar. Sub aspectul sumbru al morţii, sate întregi începuseră să migreze în alte regiuni ale ţării, locuitorii părăsindu-şi casele considerate ca blestemate, pentru ca astfel să-şi salveze viaţa. Într-o lucrare de istoria medicinii, este descrisă – cu precizia unui raport de activitate – această acţiune: „(…) la iniţiativa minis­trului Florica Bagdasar, se hotărăşte organizarea unei ample campanii de combatere a malariei în judeţul Tulcea (…).ţinându-se seama de faptul că acoperirea cu personal sanitar judeţean şi dotarea tehnică a judeţului erau insu­ficiente, s-a decis reorganizarea ser­viciului sanitar judeţean, pentru a putea face faţă noilor cerinţe. A fost creat un centru sanitar polivalent, deservit de nouă medici specialişti, 36 de centre sanitare rurale, deservite de 12 medici şi 37 de surori de ocrotire, un dispensar mobil polivalent, deservit de patru medici (radiolog-ftiziolog, dermatolog-venerolog, pediatru şi malariolog), două staţiuni de malarie, la Tulcea şi Murighiol, un centru de diagnostic şi tratament al malariei la Isaccea. În campanie, au fost integraţi şi cei 15 medici existenţi în judeţ la acea dată. Reţine în mod deosebit atenţia faptul că atât centrul de sănătate din Tulcea, cât şi dispensarul mobil erau deservite nu numai de malariologi, ci şi de medici ftiziologi, dermatologi şi pediatri, acţiunea fiind destinată combaterii tuturor bolilor «sociale»“. În campania antimalarică au fost antrenate peste 1.500 de persoane, iar conducerea ştiinţifică a aparţinut prof. dr. Mihai Ciucă4. O similară întreprindere a iniţiat dr. Florica Bagdasar – sub îndrumarea prof. dr. Şt. M. Milcu – în Valea Jiului, pentru prevenirea guşii endemice din regiunile miniere: Am dus, în momentele de grele lipsuri prin care trecea ţara, o muncă susţinută de lămurire a tovarăşilor din conducere şi am obţinut acordarea de fonduri necesare unor instalaţii de iodare a sării. (Fl. B.) S-a implicat, de asemenea, în combaterea tifosului exantematic care bântuia Moldova şi ameninţa să se extindă.
   Florica Bagdasar a făcut parte din delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1946, conferinţă urmată de tratatele de pace semnate între Aliaţi şi statele Axei. Din ţările înfrânte, membre ale Axei, făceau parte Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda. România datora URSS, ca daune de război, 300 de milioane de dolari SUA, pe lângă alte şi alte daune şi restituiri adăugate acestei sume; redobândea Transilvania de Nord, transferată de Hitler Ungariei prin Dictatul de la Viena (1940), dar pierdea Bucovina de Nord şi Basarabia în favoarea Uniunii Sovietice. Se păstrează, la Arhivele Naţionale ale României, de interes pentru istorici, pagini de însemnări olografe ale Floricăi Bagdasar, începând cu 11 aug. 1946, cu privire la contribuţia sa şi a delegaţiei române, la această conferinţă, unde credea că rolul propriu va fi doar unul de „figuraţie“, dar n-a fost să fie aşa. Femeia-om politic, o raritate în acel moment5, va lua parte zilnic la reuniuni cu tematică diversă (politică, socială, culturală etc.), va acorda interviuri reprezentanţilor presei, va avea întrevederi cu personalităţi… La ora 91/2 seara era anunţat un Consiliu de Miniştri. Eu m’am dus să mă culc – fiind foarte obosită. Pe la 10 fără un sfert, am fost chemată la Consiliul de Miniştri. Consiliul de Miniştri s-a ţinut în sufrageria mare [clădirea Legaţiei României6]. Au participat: Dl Tătărăscu, preşedinte, Dej, Maurer, Pătrăşcanu, Dămăcenau, Stoilov, Franasovici, Rădăceanu, Voitec, Horia Grigorescu şi Eu. Când mi s-a spus că sunt chemată la Consiliu, am fost foarte surprinsă, fiindcă am crezut că rolul meu se limitează strict la rol de figuraţie. Am stat f. atentă şi tăcută şi am ascultat discuţiile în jurul expozeului făcut de Dl Tătărăscu. Dl Tătărăscu susţine că, între cele 2 războaie mondiale, România a dus o politică de pace. Maurer şi Dej argumentează că acest lucru nu este adevărat şi că el nu ne dă dreptul la anularea obligaţiilor de a fi invadat Rusia Sovietică – din contră, politica României, dacă a fost antirevizionistă, deci întrucâtva antigermană, a fost însă şi anticomunistă, nici de cum pacifică [pacifist] – chestia cu Etiopia, când am protestat noi, şi cu Cehoslovacia, când n-am vrut s-o ciopârţim, sunt izolate, în rest am dus o politică net anticomunistă. Deci: să se lase în pace acest capitol ruşinos. Despăgubirile din timpul ocupaţiei ungare, de milioane dolari să fie lăsate la o parte, fiindcă ar aţâţa noi nemulţumiri – să ne limităm numai la despăgubirile de războiu (Aş fi vrut să spun că ar fi bine să se spună: „în cazul când Ungaria renunţă la despăgubirile ocupaţiei, renunţăm şi noi“). (…) Creerul Comisiei sunt comuniştii, iar când, din întâmplare, social-democraţii au o modificare neînsemnată, ca să fie pe placul comuniştilor ulterior scot cu deosebită emfază această înţelegere.(…)7 Tovarăşa Bagdasar a mai activat la „Apărarea Patriotică“ şi la „Uniunea Patrioţilor“, a fost vicepreşedintă a Crucii Roşii, iar – în anii ’60 – făcea parte din Comitetul Ligii Afro-Asiatice şi al UNESCO8.
   Cred că revelarea adevăratei feţe a comunismului a început pentru Florica Bagdasar odată cu eliminarea sa din guvern de o manieră fără scrupule, dar obişnuită tovarăşilor săi de drum, în care aceasta – la început, poate din naivitate – învestise încredere. Putând avea ca simbol şarpele Uroborus – care se autodevorează – liderii comunişti, în momentul când accedau la o funcţie „de putere“, căutau să-şi aneantizeze predecesorii, găsind ori născocind motive, sau să-şi anihileze companionii (dintr-un motiv sau altul, deveniţi incomozi), istoria partidelor comuniste de pretutindeni ilustrând cu numeroase exemple această „strategie“.
   În amintirile Alexandrei Bellow9, lucrurile s-ar fi petrecut astfel: în timp ce mama sa efectua o inspecţie în Dobrogea şi se pregătea să aibă o întâlnire cu personalul medico-sanitar, şeful său de cabinet află de la radio şi o informează că tocmai fusese demisă, fără nicio justificare. Deşi, evident, şocată de această eliminare din guvern, dr. Florica Bagdasar a revenit, fără a cere explicaţii, la conducerea Centrului de sănătate mintală pentru copii din Bucureşti, creaţia sa, o premieră organizatorico-medicală în România10. Aici trata copii cu handicap mental şi probleme de comportament, reuşind recuperări impresionante, cu ajutorul unui colectiv de medici şi psihologi excelent pregătiţi profesional şi devotaţi noii specialităţi: psihiatria infantilă. Care au fost – care ar fi putut fi – totuşi motivele acestei demiteri şi ale dizgraţiei ce a urmărit-o până la moarte?
   La sfârşitul războiului, ţara fusese afectată de epidemii, dar mai ales de foamete, o foamete cumplită, agravată de seceta prelungită timp de doi ani. Alexandra Bellow relatează în articolul memorialistic apărut în două numere consecutive din revista „22“, în 2004 („Asclepios versus Hades în România“): În iarna lui 1946–47, foametea din Moldova a atins proporţii catastrofale. Rezervele de alimente erau epuizate, iar mama era disperată. Cum să lupţi împotriva tifosului şi a altor boli, când oamenii mor de foame? Ea s-a dus la autorităţi şi a cerut aprobarea de a solicita oficial sprijinul americanilor. I s-a spus: „Marii noştri prieteni sovietici sunt devastaţi de război, ei nu ne pot da ajutor şi în faţa americanilor nu ne vom umili. Renunţă la idee“. Mama nu s-a dat bătută, ci a insistat: „E vorba de o jumătate de milion de oameni pe punctul de a muri de foame, se hrănesc cu scoarţă de copac şi iarbă, mor copii în fiecare zi!“. În cele din urmă, poate doar ca să scape de ea, cei din guvern au acceptat, fără nici un entuziasm. Mama mi-a povestit scena aceasta de multe ori, pentru că a fost unul din cele mai dramatice momente ale perioadei ei ministeriale. Florica Bagdasar a luat legătura cu Burton Berry11, liderul corpului diplomatic american în România, iar acesta împreună cu generalul Schuyler12, şeful reprezentanţei militare americane în cadrul Comisiei Aliate de Control, au îndemnat guvernul SUA să facă în regim de urgenţă o donaţie de alimente către România. Însuşi preşedintele Harry S. Truman a ordonat uneia dintre navele americane, care transporta 4.500 de tone de raţii şi 2.500 de tone de fasole – destinate în mod normal armatelor americane din Mediterana – să ducă aceste provizii în portul Constanţa, ca donaţie pentru populaţia afectată de secetă şi de foamete din Moldova. Era stipulat ca aceste alimente să fie mânuite şi distribuite de Crucea Roşie Română, sub supravegherea Crucii Roşii americane, fără întârziere şi fără discriminări politice, rasiale, sociale ori religioase. Acţiunea a fost o reuşită, elogiată inclusiv de personalităţi din afara hotarelor ţării. Dar, pentru iniţiatoare, nu a fost simplu: a trebuit să lupte în plus cu „mizerii“ de altă natură: membrilor străini ai Crucii Roşii nu li se dădea viză de intrare în ţară, ba chiar erau arestaţi sub acuzaţii imaginare; se schimbau etichetele de pe pachetele de alimente şi medicamente (eticheta de provenienţă: „USA“ fiind înlocuită cu inscripţia „URSS“!); se iviseră profitori – bişniţari am spune astăzi, amintindu-ne de „interesul“ arătat de aceştia pentru ajutoarele primite din străinătate, după eve­nimen­tele din decembrie ’89 – care deturnau rezervele ministerului, vânzându-le pe piaţa neagră… În acelaşi scop, al îmbunătăţirii situaţiei din România, o ţară spoliată de război şi de uriaşe datorii către Uniunea Sovietică, bântuită de epidemii şi foamete, Florica Bagdasar a plecat la Stockholm, unde a cerut şi a primit ajutor umanitar din partea Crucii Roşii Suedeze şi a Organizaţiei  „Salvaţi copiii“. Timp de aproape doi ani, copii nevoiaşi români au fost hrăniţi în „cantinele suedeze“, beneficiind, la solicitarea ei, şi de alte ajutoare umanitare sosite din ţări occidentale, acţiuni deloc uşoare în condiţiile vitrege de după cel de-al Doilea Război Mondial. Mama mi-a spus – îşi aminteşte Alexandra Bellow – că presa guvernamentală, după o penibilă tăcere, a recunoscut, fără entuziasm, campania americană de ajutorare din Moldova, iar când Parlamentul României a adoptat, în sfârşit, o rezoluţie de mulţumire, aceasta a fost atât de ambiguă, încât a fost un motiv de jenă în plus. Americanii, pe bună dreptate, s-au simţit ofensaţi. Dar ploconirea faţă de imperialişti nu-i putea fi iertată – o campanie furibundă de presă dezlănţuindu-se pe această temă la puţin timp după ce fusese destituită, cu debut într-un amplu articol de fond din „Scânteia“, intitulat: „Pentru lichidarea deformărilor antiştiinţifice în domeniul pedagogiei“. După cum relatează Alexandra Bellow, din ordinul organelor de partid, articolul a fost „prelucrat“ în toate şcolile şi spitalele din ţară. În plus, era acuzată de „cosmopolitism“, „ploconire slugarnică în faţa concepţiilor putrede, antiştiinţifice ale ideologiei burgheze“, de „introducere şi promovare în psihiatria infantilă a unor curente obscurantiste, de tipul freudismului“, care înjosesc şi calomniază omul, „o diversiune menită să abată atenţia maselor de la lupta de clasă“. La câteva zile după această şarjă de presă, dr. Florica Bagdasar a fost eliberată din funcţia de director al Centrului de sănătate mintală, trebuind „să predea pe loc cheile şi dosarele instituţiei“, membrii familiei rămânând fără niciun venit, iar în apartamentul pe care îl locuiau le-a fost cazată, „de la spaţiul locativ“, o familie cu doi copii. (Alexandra Bellow).
   Tovarăşii îşi amintiseră, de asemenea, de refuzul soţilor Bagdasar de a efectua în unităţile sanitare pe care le conduceau epurări pe bază de dosar şi aşa-zisele „comprimări pe criterii bugetare“. A contat, probabil, şi faptul că îl cunoscuse pe Lucreţiu Pătrăşcanu, liderul comunist asasinat în închisoarea de la Jilava. Poate şi stagiul efectuat de soţii Bagdasar în SUA să nu le fi fost pe plac, căci îndrăgiţi şi ajutaţi de Harvey Cushing, s-au apro­piat şi de familia acestuia, fiind invitaţi la nunta fiicei lor Betsey cu James, fiul cel mare al pre­şedintelui ame­rican Franklin D. Roosevelt.
   A fost anchetată „pe linie de partid“, dar adusă prin viclenie şi în faţa unei comisii a Ministerului de Interne. Din depoziţiile mele orale şi scrise reeşea clar că nu eram vinovată de nici una dintre acuzaţiile care mi se aduceau. În aceeaşi seară (6 septembrie 1951), a fost arestată de organele Ministerului de Interne colaboratoarea mea, Florica Niculescu. (…) În lunile care au urmat, am încercat să dovedesc că Florica Niculescu nu era câtuşi de puţin vinovată; cererile mele adresate tovarăşilor din conducere au rămas fără răspuns. Iar Florica Niculescu a fost eliberată fără a fi judecată, după o detenţiune de 27 de luni. În finalul unui articol intitulat „Arestarea Abecedarului – amintirile Floricăi Niculescu“, apărut la 12 decembrie 2010 în revista „22“, apreciata colaboratoare a dr. Florica Bagdasar la Centrul de igienă mintală scrie: „La 10 octombrie 1953 sunt eliberată. La cererea mea de încadrare în învăţământ [licenţiată în litere şi filosofie, în 1939], mi se răspunde: «Nu avem posturi pentru dumneavoastră». Interdicţia de a lucra în şcoli a durat aproape 10 ani… Abia în martie 1960 sunt încadrată. Eram însă mereu controlată «să vadă cum examinez copiii». M-am pensionat în 1968. Am fost ţinută departe de şcoală în anii cei mai buni pentru activitate. Între 1951 şi 1960, când aveam 40–50 de ani. În 1989, am fost sfătuită să nu fac proces pentru ceea ce mi se întâmplase, aproa­pe 10 ani de excludere din învăţământ şi refuzarea dreptului la muncă, dintre care doi în beciurile CC-ului. Comuniştii nu mi-au tăiat capul, dar m-au anihilat profesional. Pentru ce am fost închisă, mă întreb şi azi, în 2010, la cei 100 de ani ai mei“. Despre acuzaţiile ima­ginare concertate – presă, Academia de Ştiinţe Me­dicale, Academia Română – aduse tovarăşei Florica Bagdasar şi persoanelor impli­cate, cu inexplicabilă rea-credinţă, ba chiar ură (nume „grele“ ale medicinii, dar nu numai), despre Memoriul cerut de tovarăşul Alexandru Bârlădeanu, cu promisiunea de a fi înaintat secretarului general al PCR, Nicolae Ceauşescu, dar… neînaintat (!), va fi vorba, în baza documentelor existente, în partea a doua a acestui text.
   Dr. Florica Bagdasar a suferit, după toate cele prin care trecuse, de un abces pulmonar; a fost internată multă vreme la „Filaret“; a avut şansa de a fi operată de profesorul Cornel Cărpinişan, supravieţuind bolii şi operaţiei dificile. După moartea lui Stalin, a fost cumva reabilitată, în sensul că i s-a oferit un post de vicepreşedintă la Crucea Roşie, pe care l-a acceptat pentru câţiva ani, începând din 1957. În paragraful de încheiere al unei autobiografii depuse la CC al Partidului, la 21 februarie 1958, sub eleganta sa semnătură, Florica Bagdasar declară: Politica pe care am făcut-o alături de soţul meu din fragedă tinereţe mi-a prilejuit satisfacţia pe care ţi-o dă un ideal urmărit cu pasiune, fără să caut situaţii personale sau avantagii materiale. Atunci când mi s-a încredinţat o sarcină de partid, am căutat să mă achit cât mai conştiincios, în interesul Partidului şi a(l) ţării. Cu toate situaţiile neplăcute prin care am fost nevoită să trec în ultimii ani, pot să afirm că ideile mele politice şi convingerile mele în triumful cauzei socialismului au rămas nezdruncinate. Patetismul acestei „încheieri“ – care nu cred că era obligatoriu – reprezintă „reziduurile“ unei credinţe în utopia comunistă sau expresia unei lecţii de oportunism însuşite între timp?
1. Două articole apărute în revista „22“ (25 aug. şi 1 sept. 2004), „Asclepios versus Hades în România“, de Alexandra Bellow, fiica Floricăi Bagdasar; „Viaţa medicală“ nr. 23/2004 – „Generozitatea care schimbă faţa lumii“, de Alice Ţuculescu; Revista de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului din România, „Dr. Florica Bagdasar la aniversarea a 110 ani de la naştere“, autori: Constantin Lupu, Sanda Măgureanu, Ana Murguleţ, Fondul Arhivistic Bagdasar, Arhivele Naţionale (Bucureşti), şi, nu în ultimul rând, romanul „Iarna decanului“, de Saul Bellow, celebrul scriitor american, fost soţ al Alexandrei Bagdasar, apărut în traducere românească la Ed. Polirom, în ediţii succesive, a patra în 2011, în traducerea Antoanetei Ralian.

2. Într-una din numeroasele autobiografii, Fl. B. afirmă a fi fost chiar vicepreşedintă. La înfiinţarea acestui organism însă (UFDR), preşedintă de onoare era Ana Pauker şi conducerea era asigurată de Constanţa Crăciun (preşedintă), Maria Rosetti (vicepreşedintă) şi Alexandra Sidorovici (secretar general). Structuri organizatorice existau la nivel de oraş, plăşi şi sate. UFDR avea iniţial următoarele secţii: organizatorică, cadre, culturală, sănătate şi administrativă.

3. Figura feminină care a servit de model lui Constantin Daniel Rosenthal este soţia revoluţionarului paşoptist C. A. Rosetti, englezoaica Mary Grant.

4. Nicolae Georgescu-Tulcea, Eradicarea malariei în judeţul Tulcea, în „Momente din trecutul medicinii, studii, note şi documente“, sub redacţia dr. G. Brătescu, Ed. Medicală, Bucureşti, 1983, pp. 845-53.

5. România s-a bucurat de implicarea cu discreţie, dar şi competenţă, în viaţa politică a ţării a câtorva femei intelectuale, îndeosebi în prima jumătate a secolului al XX-lea. Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Ella Negrutzi, dar mai ales Regina Maria sunt exemple citabile şi de neuitat.

6. Palatul Béhague, aflat pe malul stâng al Senei, în arondismentul VII, este considerat unul dintre cele mai frumoase palate ale Parisului. A fost cumpărat de statul român în 1939. Gh. Tătărăscu a fost primul ambasador român care a locuit în palatul Béhague. După 1990, în fiecare an, la mijlocul lunii septembrie, Ambasada României la Paris este deschisă vizitatorilor.

7. Din calculele economiştilor Ministerului de Finanţe al României, făcute la 12 februarie 1947, deci la doar două zile de la semnarea Tratatului de Pace de la Paris, rezulta că efortul făcut de statul român pentru aplicarea convenţiei de armistiţiu, de la data semnării acesteia (12 septembrie 1946) şi până la adoptarea Tratatului de pace – reparaţii, cheltuieli de ocupaţie, restituiri, rechiziţii, transferuri de creanţe germane şi italiene etc. – avea următoarea structură: întreţinerea armatei sovietice – 75 de milioane de dolari anual; despăgubiri de război (eşalonate pe opt ani) – 300 de milioane de dolari; restituiri de bunuri – 320 de milioane de dolari; bunuri prelevate neregulat – 150 de milioane de dolari; reintegrarea în drepturi a Naţiunilor Unite şi a resortisanţilor respectivi – 200 de milioane de dolari, plus 50 de milioane alte sarcini. Să adăugăm aici faptul că, în acelaşi timp, România trebuia să renunţe la datoriile Germaniei, estimate la 200 de milioane de dolari.

8. UNESCO: Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură

9. Op. cit. 1

10. În unele dintre autobiografiile/memoriile înaintate conducerii de partid, după 1960, Florica Bagdasar afirmă că a fost nevoită să-şi dea demisia. În august 1948, atmosfera de intrigă creată în jurul meu m-a determinat să cer conducerii de Partid să mă elibereze din funcţia de ministru al sănătăţii şi să revin la Centrul de Igienă Mintală unde puteam să lucrez în profesia medicală de specialitate.

11. Burton Yost Berry (1901–1985), diplomat american şi colecţionar de artă (numismat). A fost viceconsul la Istanbul, Atena, Bucureşti, Budapesta, director al Oficiului Departamentului de Stat pentru Africa de Sud, ambasador în Irak, apoi s-a retras din activitate, locuind la Istanbul, Beirut, Cairo şi în cele din urmă la Zürich. Încă de la începutul carierei sale, a început să colecţioneze monede din Orientul Mijlociu, pietre preţioase, bijuterii şi antichităţi. O parte a colecţiilor sale a donat-o Institutului de Artă din Chicago, Societăţii Americane de Numismatică, Muzeului de Artă al Indiana University.

12. Numele complet: Cortlandt V. R. Schuyler (1900–1993)

13. „Scânteia“ – ziarul oficial al PMR din 18 ianuarie 1953.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.