Literatura este modul spiritual prin
care ne apropiem de lume. Prin lume înţelegem atât natura ce ne înconjoară, cât
şi oamenii care o locuiesc. Dacă ştiinţa descrie natura prin legi, poezia o
numeşte prin metafore. Cu ajutorul acestora, lucruri care nu pot fi exprimate în
cuvinte obişnuite îşi găsesc rostul în metafore. Inexprimabilul şi inefabilul
devin inteligibile prin „cuvinte potrivite“. Cunoaştem lumea când ni se atrage
atenţia asupra felului în care ni se înfăţişează. Literatura ne arată drumul
spre om, limbajul violent îl blochează.
Nu există un text cu adevărat
literar care să nu conţină o mărturisire, o chemare, un îndemn sau o
convingere. Prin aceasta din urmă, literatura se apropie de credinţa care pătrunde
cu atât mai adânc în inimă cu cât este exprimată mai literar. Nu există
scriitori care să nu-şi dea seama că, dacă nu ar fi oameni care să înţeleagă ce
au avut în închipuire, ar înceta să mai scrie. Într-o lume fără literatură,
oamenii ar vorbi între ei cu limbajul violenţei. Nu există ceva mai potrivit
decât literatura pentru a acoperi tot ce înseamnă viaţa, în special când
aceasta se află la limitele ei, în suferinţă, boală, deziluzie sau renunţare,
literatura are limbajul potrivit pentru încurajare.
S-a spus că blestemul omului ar fi că
este născut să aleagă şi prin aceasta să renunţe. Or, nu poate fi o cauză mai
bună în alegere decât literatura, care găseşte pentru fiecare drumul său cel
mai potrivit.
În bibliotecă, mai mult decât pe
ecranul laptop-ului, găsim potecile care, prin hăţişul hazardului, conduc paşii
spre luminişul în care aşteaptă poiana cea mai potrivită pentru a ne construi
adăpostul poetic al lumii care ne înconjoară şi care, în vrăjmăşia ei, ne împinge
să rătăcim în întunericul pădurii de îndoieli.
