O căutare în Google Scholar, la finalul lui martie
2012, contoriza peste 1.300 de citări pentru 45 de lucrări publicate şi un
indice Hirsch de 19, pentru profesorul Dragoş Vinereanu. Născut la 14 iulie
1966, medicul cu dublă specializare în medicină internă şi cardiologie avea să
ajungă, în urma concursului de la începutul anului 2006, profesor universitar
la UMF „Carol Davila“ Bucureşti, la doar 16 ani de la finalizarea studiilor în
cadrul aceleiaşi instituţii. Retrospectiv privind, ascensiunea sa nu este
surprinzătoare: încă din 1990 studia, în lucrarea de licenţă, rolul
ecocardiografiei în cor pulmonale.
Tehnică pe care, ani mai târziu, având ocazia să o aprofundeze, a reuşit să o
ducă mai departe, să contribuie direct la progresul ei. Tenacitatea sa în
cercetare, dublată de implicarea în numeroase organizaţii ştiinţifice,
profesionale şi de reglementare, dar şi responsabilităţile administrative
asumate conturează modelul de succes al clinicianului, cercetătorului şi
managerului de care sistemul medical şi viaţa academică din România au atâta
nevoie. Cea mai recentă funcţie – adăugată la un şir întreg de alte
responsabilităţi –, aceea de prorector cu probleme de cercetare ştiinţifică la alma mater, se anunţă ca un cert câştig
pentru Universitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, în dorinţa de a
deveni vizibilă internaţional.
– Domnule profesor, vă număraţi printre puţinele
cadre universitare ale Facultăţii de Medicină din Bucureşti care au reuşit să
obţină, prin concurs, titlul de profesor înainte de a împlini vârsta de 40 de
ani. Care este „secretul“?
– „Secretul“ este să ai o activitate care să-ţi
permită să aplici la postul de profesor universitar şi, apoi, să existe nişte
oameni care să creadă în tine. În România fiind, evident că relaţiile
interpersonale sunt foarte importante. Am avut norocul să lucrez în Marea
Britanie timp de aproape trei ani, unde am fost educat în spiritul dezvoltării
cercetării ştiinţifice şi unde, împreună cu cei de acolo, am publicat mai multe
lucrări. Odată întors în ţară, mi-am dorit să am, în spitalul în care lucrez –
Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti – o structură de cercetare similară
cu cea din Marea Britanie. Drept care, unul din obiectivele mele principale, în
ultimii ani, a fost dezvoltarea acestei structuri de cercetare. Pe baza ei,
evident că au apărut şi articolele, pentru că nu m-am mulţumit doar cu ceea ce
publicasem în Marea Britanie şi am continuat activitatea ştiinţifică iar tocmai
această continuitate a fost unul din argumentele principale pentru care am
putut să aplic la postul de profesor înainte de vârsta de 40 de ani.
– Apropo de stagiile pe care le-aţi efectuat
în Marea Britanie: a fost o întâmplare sau v-aţi dorit în mod special să lucraţi
cu profesorul Alan Fraser, o personalitate a cardiologiei britanice şi europene?
– A fost şi şansă, şi planificare. Şansă,
pentru că am aflat că Societatea Europeană de Cardiologie (ESC) oferă nişte
burse pentru cardiologi tineri din ţările est-europene, ca aceştia să poată fi
pregătiţi la standardul vest-european. Planificarea a ţinut de faptul că exista
o relaţie mai veche, la nivel universitar, între universitatea noastră şi cea
din Cardiff, iar profesorul Alan Fraser vizitase România în cadrul unui program
Tempus, structurat de profesorul Coculescu, din poziţia pe care a ocupat-o, de
prorector pentru relaţiile internaţionale, program extrem de benefic pentru mulţi
medici români ce au ajuns astfel să se specializeze în străinătate. L-am
contactat pe profesorul Fraser şi i-am propus să merg, prin această bursă
europeană, la Cardiff. Bursa de un an a fost acordată, în principal, pentru
specializare în cardiologie avansată – ecocardiografie, ecocardiografie specială
şi cardiologie intervenţională. Având timp însă, am început atunci o serie de
protocoale de cercetare, continuate ulterior, până azi.
– Practic, cum funcţiona sistemul de burse
oferit de ESC?
– Concurs de dosare, unde câştigătorii sunt
decişi de un board internaţional al ESC. Rata de succes este, în general, în
jur de 20–25%.
Loteria tenacităţii
– Notabil, în evoluţia dv., este faptul că,
la finalul bursei ESC, aţi obţinut o prelungire a stagiului din Ţara Galilor,
oferită de data aceasta de Universitatea din Cardiff…
– Tocmai pentru continuarea activităţii de
cercetare, mult mai dificilă decât activitatea clinică. În cercetare, nu poţi
prevedea rezultatele, studiul poate ieşi bine sau nu, poţi munci ani de zile
pentru a obţine un studiu negativ, cu şanse mult mai mici de publicare. Cercetarea ştiinţifică e o loterie, până la
urmă. Începusem mai multe proiecte, în anul în care am stat la Cardiff, am
rămas încă jumătate de an, pentru a le continua. Doi ani mai târziu, m-am întors
acolo pentru alte şase luni, de data asta cu o bursă a statului român, prin
Ministerul Învăţământului şi Cercetării. De atunci am tot fost, pentru diferite
perioade de timp, de foarte multe ori în Marea Britanie, la Cardiff, pentru a
continua protocoalele de cercetare, pentru a scrie articolele, pentru a
dezvolta studii noi. Avem în continuare proiecte pe care le dezvoltăm împreună. Între timp,
trei dintre elevii mei au fost şi ei în Ţara Galilor, la specializare, deci
relaţia cu Universitatea din Cardiff este extrem de strânsă. Lucrurile au
culminat, dacă pot spune astfel, cu invitaţia pe care am primit-o, de a aplica
la titlul de profesor invitat, pentru o perioadă de câteva săptămâni, o formă
de recunoaştere şi apreciere a colaborării noastre.
– Care au fost temele pe care le-aţi
cercetat şi ce studii au avut, până la urmă, cel mai mare impact?
– Am avut şansa de a dispune, la Cardiff, de
o tehnologie nouă pe atunci – Doppler tisular. Centrul galez a fost printre
primele din lume care a beneficiat de această tehnologie, bazată pe explorarea
ultrasonografică a inimii. Noi am utilizat-o în diferite patologii. Am început
cu studiile de reproductibilitate, aşa cum se întâmplă întotdeauna când vrei să
evaluezi o nouă tehnologie, după care ne-am concentrat predominant pe
diagnosticul bolii subclinice, cu alte cuvinte – diagnosticul precoce al
bolilor cardiace, înainte de apariţia semnelor clinice, astfel încât să poţi
aplica anumite măsuri de profilaxie. Aici
am fost noi destul de… „tari“ şi din această cauză suntem citaţi, la nivel
internaţional. Practic, lucrările pe care le-am publicat cu ei, împreună cu
studiile publicate ulterior, cu cei din România, depăşesc în total o mie de citări
internaţionale, ceea ce este un număr destul de bun pentru România. Ulterior,
odată cu revenirea în ţară şi dezvoltarea laboratorului de aici, ne-am
concentrat pe explorarea relaţiei dintre cord şi vase, tot pentru diagnosticul
bolii subclinice şi pentru testarea diferitelor medicamente care ar putea
preveni expresia clinică a bolii. Avem la dispoziţie tehnici foarte bune de
evaluare a funcţiei miocardice, bazate în fapt tot pe acel Doppler tisular de
acum 20 de ani, de care vorbeam. Putem explora, concomitent, funcţia vasculară,
ce se întâmplă cu endoteliul vascular, cu rigiditatea arterelor, cu
ateroscleroza precoce care poate apărea în vase şi care, evident, influenţează în
mod direct inima. Iarăşi, aceste cercetări le facem pe diferite subgrupe populaţionale,
la persoane normale, la atleţi – partea de sus a normalului, supranormal, dacă
vreţi – şi, desigur, în diferite patologii, pentru a putea face comparaţii între
loturi.
Avalanşa
– Bănuiesc că, la momentul la care aţi început
cercetarea în Ţara Galilor, nu ar fi fost posibil să conduceţi aceleaşi studii în
România… În prezent, mai sunt diferenţe? De exemplu, centrul pe care îl aveţi
aici…
– Pe partea de ultrasonografie, dotarea
centrului de aici este acum cel puţin la fel de bună ca a celui din Marea
Britanie, pentru că am avut şansa să aplicăm la nişte granturi prin care să ne
dotăm cu aparatele pe care le cunoşteam deja. Ulterior am produs lucrări, ceea
ce ne-a dat şansa să aplicăm la alte granturi, lucrurile merg în avalanşă… Partea la care suntem în continuare
descoperiţi este cea de probe biologice şi de teste genetice, care, evident,
acolo se fac într-o cu totul altă cantitate. Noi nu ne permitem să le facem pe
scară largă şi trebuie atunci să aplicăm la alte granturi. O altă arie de cercetare,
foarte interesantă, apărută în ultimii ani, în ceea ce mă priveşte, este aria
studiilor clinice internaţionale. În momentul în care am fost cât de cât
recunoscut la nivel internaţional şi am avut o activitate de cercetare cunoscută,
pasul următor a fost să fiu contactat de diferite grupuri mari de cercetare şi
să intru în această arie a studiilor clinice internaţionale, făcând parte din
comitetele de organizare a acestor studii. Până acum, am fost cooptat în 12 aşa-numitesteering committees, ceea ce deschide
o altă perspectivă şi îţi permite să publici, odată cu aceste comitete ştiinţifice,
în jurnale foarte mari, cum ar fi cea mai importantă revistă de medicină din
lume – New England Journal of Medicine.
De aici şi cele două articole publicate recent în NEJM, e drept, în cadrul unor
colective de cercetare mari, de 30–40 de oameni. E important însă că şi un român
a fost acceptat printre autori, cu drepturi depline. În mod cert, vor apărea şi
alte articole, la care lucrăm în aceste colective de cercetare. Pe de altă
parte, a apărut oportunitatea de a colabora cu aceste colective mari şi mă
refer la cele de la Duke University (SUA) şi de la Hamilton (Canada), probabil
unele dintre cele mai mari din lume, sau la colectivul condus de profesorul
Lars Wallentin, de la Uppsala (Suedia), cel mai mare grup de cercetare pe
studii clinice din Europa. Se deschid porţi, posibilităţi ca alţii să urmeze şi
ca lucrurile să continue. Dacă e să ne referim la „alţii“, am fost primul care
a deschis această „poartă“ a burselor europene, în 1995, când am plecat la
Cardiff. După mine, alţi 13 colegi au urmat aceeaşi cale, la specializare. Anul
acesta, avem deja o colegă în Belgia, iar o alta va pleca în Italia, cu burse
europene obţinute prin colaborările deschise cu mulţi ani în urmă…
Pe uşa din faţă
– Academic, universitar vorbind, este
cercetarea profitabilă? În cardiologie, nu aveţi şi avantajul de a beneficia de
o dezvoltare a studiilor clinice poate mai mult decât în alte specialităţi? Vă
pun această întrebare şi pentru că Societatea Europeană de Cardiologie probabil
că este cea mai importantă organizaţie ştiinţifică medicală din Europa, pe
ansamblul specialităţilor, extinzându-se chiar cu mult dincolo de limitele
continentului. De aici şi un oarecare avantaj: o societate puternică poate să
investească în oamenii de viitor, cum a fost şi cazul dv. Este, cumva,
cercetarea mai profitabilă în cardiologie?
– Cercetarea e profitabilă din două puncte
de vedere. Academic, deoarece îţi conferă un prestigiu naţional şi internaţional
pe care nimic altceva nu ţi-l poate da. Dacă
nu publici, nu exişti! În momentul acesta, la nivel internaţional, există
doar cei care publică. Cei care doar ţin conferinţe, la un moment dat pot fi
senzaţionali, dar nu se pot menţine la acest standard pe termen lung. La nivel
naţional, criteriile actuale de promovare universitară sunt, aş zice, peste
media europeană. E bine, e rău – nu vreau să comentez.
– Ar fi interesant să şi comentaţi…
– Probabil că, pentru România, deocamdată, părerea
mea este că sunt mult prea severe. Dar asta înseamnă că, pentru a promova
academic, trebuie să publici. Că vor rămâne aceste criterii sau că ele vor
deveni ceva mai laxe, cum ar fi normal să se întâmple… regulile vor fi aceleaşi.
Atunci, oamenii trebuie să se înveţe să publice, să înveţe să facă cercetare – calea prin care poţi să pătrunzi, pe uşa
din faţă, la nivel internaţional, fără să-ţi fie ruşine de tine sau de ţara
ta.
– Dacă sunt mai severe criteriile, ar putea
fi o garanţie că un universitar care ajunge profesor în ţară poate fi şi
profesor la Cardiff, dacă şi-ar dori… Rigoarea criteriilor are şi părţile ei
bune.
– Din punctul acesta de vedere – da. Dar nu
trebuie să fii foarte restrictiv, ci să poţi selecta un grup profesoral – de
elită, e drept – dar nu la nivelul celor mai bune universităţi din lume, în
momentul acesta. Trebuie dezvoltat un
corp profesoral de elită, care să ducă lucrurile înainte. Este nevoie de un
drum parcurs pe etape şi senzaţia mea este că s-a sărit peste o etapă. Cel puţin
în ce priveşte medicina, nu mă pronunţ pentru alte domenii. La noi, unde este
mult mai dificil să publici, mai ales că vii din România, iar jurnalele mari nu
sunt foarte fericite să publice autori români, încă este dificil. Lumea trebuie
întâi educată şi abia apoi poţi impune criterii peste media europeană, cum sunt
cele actuale.
– Tinerii care şi-ar dori o carieră
universitară sunt cumva forţaţi să meargă în centre din străinătate, unde să
facă studii şi să publice…
– Forţaţi? Aş zice stimulaţi, mai degrabă.
Nu-i forţează nimeni!
Drumuri deschise şi
recompense
– E posibil să faci cercetare în România, fără
să fii implicat în studii internaţionale?
– E foarte greu! Pentru a putea să pătrunzi în
viaţa internaţională şi pentru educaţia ta ştiinţifică şi de metodologie a
cercetării, este bine să te duci într-un centru din străinătate. De aceea eu mă
bucur că am reuşit să am aceste conexiuni şi sper ca utilizându-le să deschid
drumul pentru oamenii care vin în spatele meu şi să pot trimite cât mai mulţi
dintre ei să vadă despre ce este vorba. Probabil că un an, un an şi jumătate ar
fi suficient. Poate că „rupând“ o perioadă din doctoratul pe care îl fac în România
şi continuându-l afară, cum se şi poate face, la acest moment, conform legislaţiei
europene, ar fi foarte, foarte bine. Dar trebuie să creăm sistemul, legăturile,
să deschidem drumurile, pentru ca ei să-şi creeze, la rândul lor, propriile
structuri de cercetare în ţară.
– Cei care se întorc…
– Da… Se vor întoarce destul de mulţi…
Revenim astfel la celălalt aspect: este cercetarea profitabilă financiar? Şi răspunsul
este, ferm: da! De exemplu, granturile din România sunt foarte bine plătite din
punctul de vedere al cercetării. E greu să le capeţi, e drept, sunt competiţii
foarte dure. Dar, odată obţinute, legislaţia îţi permite să fixezi nişte
salarii foarte decente pentru România. Apoi, studiile multicentrice, dezvoltate
mult la noi pe partea de cardiologie, dar nu numai – şi oncologie, diabet,
neurologie, ca să amintesc primele specialităţi în privinţa numărului de studii
clinice absorbite la nivel internaţional. Ele sunt, în general, bine plătite.
Investigatorii şi subinvestigatorii câştigă bani din aceste studii, desfăşurând
activitate de cercetare, îmbunătăţindu-şi curriculumul. Câştigă şi
universitatea, şi spitalul. Profitabilitatea
academică se combină cu profitabilitatea financiară. Trebuie să recunosc că,
din cercetare, la acest moment, câştig mult mai mulţi bani decât din
activitatea medicală. Şi cercetarea este un lucru care îmi place, cu care mă mândresc,
care îmi conferă prestigiu internaţional, îmi aduce invitaţii la diferite
conferinţe internaţionale – să vorbesc şi să prezint ce se întâmplă în România şi
ce facem noi aici – şi, totodată, îmi permit o viaţă cât de cât decentă, din
salariul pe care îl primesc pentru conducerea proiectelor de cercetare.
– Nu este însă o situaţie mai specială
pentru cardiologie? Aţi amintit şi de celelalte trei specialităţi mai
favorizate, interesante pentru studiile clinice…
– Cele patru sunt în top.
– E vorba de patologia cea mai frecventă,
iar cardiologia e în frunte.
– În spitalul nostru, practic, toate
specialităţile desfăşoară studii – şi chirurgia, terapia intensivă,
hematologia… Cred că există suficient de multe studii pentru orice
specialitate, iar apoi există granturile, care sunt deschise oricărei specialităţi.
– Vă întrebam şi pentru că tendinţa, în
cardiologie, este de a face tot mai mult apel la tehnici şi tehnologii noi.
Chiar dv. aţi avut şansa de a lucra cu Doppler tisular. Ulterior, când s-a
extins şi în Europa cardiologia intervenţională, aţi fost unul dintre
suporterii acesteia la noi şi chiar aţi contribuit la introducerea Programului
naţional de infarct. Nu este un avantaj faţă de alte specialităţi? E posibilă
tehnologizarea, se investeşte mult în tratamente cardiologice noi.
– Sunt specialităţi avantajate şi specialităţi
mai puţin avantajate. Dar, la acest moment, nu poţi pune pe piaţă un medicament
nou, o tehnică nouă sau un dispozitiv nou fără să ai în spate nişte studii
serioase şi foarte bine conduse. Peste tot, în toate specialităţile, există
medicamente, dispozitive şi tehnici. Nu cred să fie vreo specialitate în care să
nu existe un progres important al medicinii şi care să nu se răsfrângă în mod direct
în cercetarea de specialitate. Evident, Societatea Europeană de Cardiologie
este una din organizaţiile cel mai bine structurate la nivel mondial, iar
congresul ESC a devenit cel mai mare congres de medicină din lume, cardiologia
adresându-se unei patologii foarte frecvente şi cu risc foarte mare. Dar noi
suntem şi foarte mulţi, aşa că numărul de studii se împarte la mult mai mulţi.
Lucrurile se compensează şi nu cred că asta ar fi o problemă. Cu adevărat o
problemă este criza mondială prin care trecem, care face să se simtă un uşor
regres al dezvoltării de noi linii terapeutice. Numărul de studii clinice a scăzut
destul de mult, în ultimul an, în cardiologie.
– Aţi vorbit de granturile obţinute în România.
Ştiu că una din problemele celor care le obţinuseră era că, de fiecare dată când
nu erau bani la bugetul de stat, primele fonduri se tăiau de la cercetare. Se
poate face cercetare atunci când, printr-un contract obţinut prin concurs, se
taie fondurile fără alte explicaţii?
– S-au tăiat fondurile acolo unde nu s-a
produs nimic, în general. Exemplul nostru – şi am şi altele, din spital şi din
universitate – a fost că, acolo unde unităţile de cercetare au mers bine, au
produs articole, rezumate la congresele mari şi oamenii au reprezentat bine ţara,
fondurile nu s-au redus. Eventual s-a amânat plata, dar fondurile au venit. În
cercetarea pe proiecte, lucrurile au mers bine, chiar foarte bine.
Nu turnul de fildeş
al cercetării, ci viaţa cetăţii
– Succesul dv. în cercetare este recunoscut
internaţional. În plus, poate spre deosebire de colegii de aceeaşi vârstă, v-aţi
implicat în diversele foruri de reglementare profesională, de aviz legislativ,
foruri academice – aţi reprezentat Academia de Ştiinţe Medicale în dezbaterea
europeană privind studiile clinice. Ce reacţii întâmpinaţi în aceste situaţii:
vi se spune că sunteţi prea tânăr pentru a fi peste tot sau vă sunt recunoscute
meritele din cercetare şi din învăţământ?
– Partea de reglementare mi-a plăcut, pentru
că am fost educat în Marea Britanie – o ţară foarte bine reglementată în privinţa
diferitelor structuri medicale, şi datorită tradiţiei. Venind de acolo, mi-am
dorit să contribui la crearea unor structuri la nivel naţional. Prima, la care
am contribuit alături de dl prof. dr. Mircea Cinteză, a fost Colegiul
Medicilor. Aceasta a fost, practic, „trambulina“ care m-a ajutat ulterior să
intru şi în alte structuri profesionale şi academice. În prezent, sunt preşedintele
Comisiei consultative de cardiologie de la Ministerul Sănătăţii şi avem
numeroase proiecte în derulare. Evident, cel mai cunoscut proiect şi cel mai de
succes, salvând peste 300 de vieţi în ultimul an, este cel de tratament
intervenţional în infarctul miocardic acut…
– Surprinzător chiar, pentru România, unde
nu s-au găsit bani pentru alte programe…
– A fost un context favorabil, în care dl
Cseke Attila, ministrul sănătăţii de atunci, dl dr. Raed Arafat, subsecretarul
de stat de la MS, conducerea Societăţii Române de Cardiologie – dl dr. Dan
Deleanu şi cu mine am mers în aceeaşi direcţie şi am reuşit să punem pe
picioare acest proiect, un program care părea greu de crezut că s-ar putea
dezvolta în România. Programul a mers foarte bine, s-au atins parametrii pe
care ni i-am propus, adică s-au realizat peste 4.000 de angioplastii la pacienţii
cu IMA, numărul e în continuare în creştere. Sperăm ca şi alte unităţi să se
integreze în program în viitorul apropiat, finanţarea de anul acesta se menţine
la nivelul de anul trecut. De la o mortalitate undeva în jur de 13%, în
centrele în care s-a dezvoltat programul, mortalitatea a ajuns undeva în jur de
5%, iar la nivel naţional, datorită programului, mortalitatea prin IMA a scăzut,
pentru prima oară, sub 10% anul trecut. Programul a salvat vieţi şi este extrem
de benefic pentru România. Suntem şi noi, în sfârşit, pe harta ţărilor care au
un astfel de program în Europa.
AŞM – o structură
puternică
– Sunteţi şi secretarul filialei Bucureşti a
Academiei de Ştiinţe Medicale. Aţi candidat şi la funcţia de secretar AŞM, dar
la vot a fost preferat un candidat mult mai în vârstă. Cum vedeţi implicarea AŞM
în dezvoltarea cercetării medicale, având în vedere şi lipsa finanţării pentru
această instituţie academică?
–
Academia de Ştiinţe Medicale este o structură foarte importantă, fiindcă legea îi
oferă prerogative în multe direcţii: cercetare, formare continuă, consultanţă
legislativă. Rolul AŞM va creşte, aşa cum se întâmplă peste tot în Europa –
academiile de medicină sunt structuri puternice, care împing înainte medicina. În
ce priveşte funcţia de secretar AŞM, am candidat împotriva unui om care era de
mult timp în AŞM, avea o prestanţă acolo, dezvoltase Academia şi o ajutase din
punct de vedere politic, aşa că era greu să câştig, la vârsta mea (…). Dar, din
poziţia de secretar al filialei Bucureşti şi în colaborare cu conducerea actuală
a AŞM, sper ca lucrurile să meargă înainte, să putem dezvolta în continuare
proiectele iniţiate cu dl acad. Laurenţiu M. Popescu. Aţi amintit, mai devreme,
unul din proiectele cele mai importante, dezvoltat împreună cu Federaţia
Europeană a Academiilor de Medicină, al cărei preşedinte în exerciţiu este, de
anul acesta, dsa. Împreună cu alte structuri de cercetare de la nivel european,
am pornit la un drum foarte dificil, de modificare a legislaţiei privind desfăşurarea
studiilor clinice în Europa. De ce? Pentru că, faţă de America, legislaţia
europeană este mult mai strictă, ceea ce a determinat o scădere, în ultimii
ani, cam cu 20% a studiilor clinice din Europa, a numărului de pacienţi cuprinşi
şi, desigur, a investiţiilor în aceste cercetări.
– Banii ajung în alte părţi…
–
Fug spre SUA şi Canada, dar mai ales spre „pieţele emergente“, India, China,
Rusia şi Ucraina. Cu toate că există, în Europa, structuri de cercetare mult
mai bine puse la punct, cu o calitate a cercetării mult mai bine certificată şi
monitorizată.
– Când anticipaţi că vom vedea o hotărâre a
Parlamentului European în acest sens?
– E
foarte greu! Am avut o întâlnire la Bruxelles, anul trecut, ajutaţi de medicii
români membri ai Parlamentului European, doctorii Buşoi şi Tănăsescu, şi am
realizat atunci cât de greu funcţionează legislaţia europeană şi cât de mult
poate să dureze. Ei estimau undeva la trei-patru ani, dar la o presiune intensă,
pe care organizaţiile de cercetare europene trebuie să o exercite asupra
structurilor legislative europene.
Paşi către succes
– O ultimă întrebare: ce sfat le-aţi da
tinerilor studenţi şi absolvenţi de Medicină privitor la cariera de urmat? Aţi
da ca exemplu cariera dv., le-aţi spune să urmeze aceiaşi paşi sau să se lase
de asta şi să găsească altceva?… Ce şi de ce?
– Nu mi-e ruşine
de cariera mea, eu mi-am dorit-o astfel şi, dacă ar fi s-o iau de la capăt,
probabil că aş face la fel. Dacă tinerii au pornit pe drumul medicinii şi
doresc să aibă o carieră academică, atunci activitatea profesională de vârf,
dublată de activitatea de cercetare, care să le confere prestigiu naţional şi –
mai ales – internaţional, probabil că aceasta este calea de ales.
