–
Pentru a răspunde, aş face uz de cea mai cunoscută şi influentă sursă de
informaţie din epoca modernă – Encyclopaedia
Britannica, al cărei motto este: „Facts
matter“. În traducere liberă, numai
faptele contează. Ei bine, articolul dedicat marelui savant începe cu două
formulări. „Romanian born“, adică născut
în România. „American cell biologist“,
specialist american în biologie celulară. În esenţă, mixtura aceasta sofisticată,
mai mult sau mai puţin întâmplătoare, devenită celebră în timp, este esenţa
personalităţii profesorului Palade. Aş continua să răspund la întrebare, făcând
apel şi la cea mai utilizată sursă de informare online, binecunoscuta Wikipedia. Acolo, prima frază despre
profesorul Palade este: „The most
influential cell biologist ever“. Uşor de tradus, în mare parte: cel mai
influent specialist în biologie celulară. Acel „ever“ este ceva mai greu de tradus – „vreodată“ sau, printr-o
licenţă, „forever“, pentru
totdeauna... Partea interesantă este că această afirmaţie citată de Wikipedia a fost preluată dintr-un
editorial publicat în Journal of Cellular
and Molecular Medicine, în 2007, nr. 1, revistă al cărei redactor şef sunt.
– George Emil
Palade este singurul român laureat cu Premiul Nobel pentru medicină sau
fiziologie. Ce însemnătate are acest fapt, în context internaţional?
– Să vedem întâi care ar fi şansa unui om,
în istoria recentă, de un secol şi ceva, de a câştiga un premiu Nobel. De la
1900 încoace, în strictă contemporaneitate – şi vă aduc aminte că Premiul Nobel
se acordă începând cu 1901, cu două pauze scurte, în timpul Primului şi al
celui de-al Doilea Război Mondial – ar fi trăit circa 15–20 de miliarde de
oameni. Mai trebuie să se ştie că, din 1901 până în 2012 inclusiv, au fost 201
laureaţi ai Premiului Nobel pentru medicină sau fiziologie. Aritmetica simplă
ne duce la o variantă statistică, în care, dacă am considera că şansele tuturor
ar fi egale, cam unul la 100.000.000 de oameni are şansa să devină laureat al
Premiului Nobel pentru medicină. Eu mă înclin în faţa acestor calcule şi aş
îndrăzni să cred că gândirea noastră nu este pregătită să aprecieze concret ce
înseamnă unul la o sută de milioane... Pe un alt palier de încercare de
apreciere a valorii cuiva distins cu Premiul Nobel, m-aş referi la influenţa
personalităţii respective asupra elevilor săi şi asupra altor domenii. Ca să
fiu mai clar, aş începe relatând o întâmplare anecdotică, din urmă cu vreo 40
de ani. Un faimos om de ştiinţă din domeniul studiului metabolismului
celulelor, Hans Krebs, a ţinut o conferinţă, undeva în Statele Unite. Cum
„sportul naţional“ acolo este să pui întrebări inteligente la sfârşitul unei
prelegeri importante, profesorul Krebs a fost întrebat de unul din studenţi:
„Cum aţi obţinut Premiul Nobel pentru medicină?“. Răspunsul a fost foarte
simplu. „Pentru că – a răspuns profesorul Krebs – profesorul profesorului meu a
fost şi el laureat al Premiului Nobel şi pentru că profesorul meu a fost şi el
laureat Nobel“. În această filiaţie, trebuie spus că unul dintre cei mai
importanţi elevi ai profesorului Palade, e vorba de Günter Blobel, a fost
distins, în 1999, cu Premiul Nobel pentru medicină, ca urmare a unor cercetări
făcute în laboratorul profesorului Palade asupra mecanismelor de semnalizare a
proteinelor. Sigur, un sceptic ar spune că influenţa profesorului Palade s-a
manifestat doar în domeniul biomedical. Eu cred că ar fi o formă nefericită de
scepticism, pentru că George Emil Palade, prin activitatea lui, prin studiile
sale de microscopie electronică, a contribuit decisiv la acordarea, în 1986, a
Premiului Nobel pentru fizică profesorului german Ernst Ruska, de la
Heidelberg, cel care construia primul microscop electronic, la sfârşitul anilor
’20 – începutul anilor ’30 din secolul trecut. Paradoxul situaţiei este că
acela care a construit aparatul pe care profesorul Palade l-a folosit cel mai
intens a luat Premiul Nobel la 12 ani distanţă a posteriori. Dar şi în chimie a fost evidentă influenţa activităţii
ştiinţifice a profesorului Palade. O pură întâmplare face ca Premiul Nobel
pentru chimie, în 2008, să fi fost acordat unui cercetător care lucra în aceeaşi
clădire cu profesorul Palade, americanul Roger Tsien, de origine chineză, care
a descoperit o proteină specială utilizată în cercetare, faimoasa green fluorescent protein. Premiul a
fost anunţat în aceeaşi zi de octombrie în care profesorul Palade păşea în
eternitate. Dar şi în 2009, Premiul Nobel pentru chimie a fost acordat unui
trio de cercetători: indianul Venkatraman Ramakrishnan, de la Cambridge,
americanul Thomas Steitz, de la Yale, universitate pe unde trecuse pentru o
lungă perioadă profesorul Palade, şi Ada Yonath, de la faimosul Institut
Weizmann, din Israel. Acestora li s-a acordat Premiul Nobel pentru chimie cu
următoarea motivaţie: „pentru studii asupra structurii şi funcţiei
ribozomilor“. Dar ribozomii sunt tocmai particulele intracelulare descoperite
de profesorul Palade, numite iniţial chiar „granulele Palade“, responsabile de
sinteza proteinelor. Cele menţionate sunt ilustrative pentru difuzibilitatea,
importanţa şi influenţa studiilor lui George Emil Palade în alte domenii decât
cel biomedical. În planul cel mai general, chiar cu tente uşor filosofice, ar
trebui să putem vorbi despre contribuţia profesorului Palade în cât mai puţine
cuvinte – dacă este atât de importantă. Ceea ce a făcut profesorul Palade a
fost, pur şi simplu, să întoarcă telescopul lui Galileo Galilei dinspre bolta
cerească spre microcosmosul celulei. Este vorba de utilizarea microscopului
electronic în studiul celulei. Descoperirile lui Galilei au schimbat, la vremea
respectivă, fundamentele ştiinţei, filosofiei, religiei şi chiar ale societăţii.
Profesorul Palade a schimbat biologia şi medicina. El este principalul geograf
al celulei. Orice reprezentare, simplă sau complicată, a unei celule conţine
date descoperite de George Emil Palade.
– Cum poate fi
percepută influenţa profesorului Palade la scară naţională?
–
Dacă ieşim din idiomatic şi din pitoresc, există, în zona nepolitică şi
extrasportivă, trei personalităţi care pot fi considerate ca exponente ale
spiritului românesc. Este vorba de Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu şi George
Emil Palade. Brâncuşi a schimbat fundamentele sculpturii moderne, Eugen Ionescu
a schimbat teatrul modern, iar Palade a schimbat biologia şi medicina. Chiar
dacă fiecare se exprimă printr-o reţetă proprie unică, ei au în comun acest
lucru: sunt percepuţi ca având origine românească. Romanian born.
– Profesorul Palade este fondatorul
biologiei celulare...
– Ar
fi util să definim biologia celulară. În principiu, un domeniu al ştiinţei se
defineşte prin două lucruri, prin obiectul studiat şi prin metodele utilizate. Dacă
obiectul este celula şi mă uit cu microscopul obişnuit, domeniul se cheamă
citologie. Dacă folosesc orice metodă de care dispun, pentru a studia celula, să
înţeleg fenomenele din interiorul ei, aceasta este o atitudine, numită biologie
celulară. Înţeleg biologia celulară în primul rând ca o atitudine, nu ca un
domeniu. Dorinţă de a înţelege fenomenele de la nivelul celulei, încercarea de
a înţelege corelaţia structură–funcţie.
– Conceptele au avansat şi astăzi vorbim de
medicină celulară...
– O
curiozitate ştiinţifică: biologia celulară a precedat definirea domeniului de
medicină celulară şi moleculară. Preocuparea legată de faptul că la baza
anumitor boli ar sta perturbări moleculare este relativ veche, din anii ’30. Nu
sunt un adept al protocronismului, dar, în perioada 1933–1935, la Oxford, doi
medici, unul faimos, profesorul de biochimie din acea vreme, sir Randolph
Peters, împreună cu românul Nicolae Gavrilescu, un băcăuan care era, ca pregătire,
fiziolog şi hidrolog, au introdus noţiunea de leziune moleculară, biochimică,
luând ca exemplu carenţa de vitamină B1. Din păcate, publicul larg reţine mai
degrabă formularea mult mai târzie, din 1949, a unui faimos chimist, Linus
Pauling, dublu laureat Nobel, care a descoperit o formă anormală de hemoglobină
în anemiile cu celule în formă de seceră. El este cel care a folosit extensiv
noţiunea de boală moleculară. Revenind, putem spune că nu există vreo boală a
organismului uman care să fie în afara celulelor, ceea ce îndreptăţeşte
definirea medicinii celulare. Profesorul Palade este primul în lume care a
creat un departament, o catedră, o specialitate – de medicină celulară. Şi
acest lucru s-a întâmplat în 1990, când, mutându-se de la Universitatea Yale, a
ajuns la Universitatea din California la San Diego, unde a înfiinţat
departamentul de medicină celulară. Ca să vă faceţi o idee despre ce însemna
departamentul de medicină celulară al profesorului Palade, în 2006, acesta
cuprindea: 23 de cadre didactice (faculty),
peste 100 de cercetători postdoctorali, aproximativ 50 de absolvenţi şi nu mai
puţin de 80 de angajaţi în administraţie. Asemenea departamente de medicină
celulară funcţionează astăzi în numeroase universităţi din Statele Unite, spre
exemplu Universitatea Virginia, lângă Washington, sau în Arizona, dar şi în
faimoasa Cleveland Clinic, cea mai profitabilă din SUA. În Europa, există
asemenea departamente în Marea Britanie, dar şi în Europa continentală, spre
exemplu în Danemarca. Cu un mic coeficient de mândrie, aş putea spune că al
doilea departament de medicină celulară din lume a fost creat la Bucureşti. De
altfel, provin dintr-o catedră – de histologie – care a fost înfiinţată în
1879, prin decret al primului ministru din acea vreme, Nicolae Kretzulescu; era
a doua în lume, după cea din Paris. A doua catedră de medicină moleculară, ca şi
revista Journal of Cellular and Molecular
Medicine au fost create la Bucureşti.
– Care ar fi mesajul, în încheiere?
–
Vreau să închei prin a cita cuvintele profesorului Günter Blobel, deocamdată
singurul elev al lui George Emil Palade laureat al Premiului Nobel. În
original, el scria: „I cannot imagine a
greater mentor“. Am motive personale să mă asociez cu plecăciune acestui
gând.
