Sifilisul era una din bolile ce „bântuia“
judeţul Iaşi la finalul secolului al XIX-lea. În Moldova, unde dr. Iacob Felix
scria că „s-au luat primele măsuri pentru privegherea prostituţiei după promulgarea
Regulamentului organic“, se înregistra în continuare „suveranitatea“ spirochetei
asupra organismului uman, iar medicii şi autorităţile raportau frecvent dezastrul
vizibil şi invizibil pe care-l producea sifilisul în comunitate.
La 15 noiembrie 1886, când a fost realizată
fotografia alăturată, a unei femei de 35 de ani, cu „accidente terţiare
sifilitice, apărute după doi ani de la infecţiune şi fără să fi făcut niciun
tratament“, privegherea prostituţiei lăsa mult de dorit, cea clandestină
predominând asupra celei reglementate. Raportul doctorului Felix, membru în
Consiliul sanitar superior, asupra „inspecţiunei serviciului sanitar din
circumscripţia I“ a judeţelor Suceava, Dorohoi, Botoşani şi Iaşi, în anul 1886,
către ministrul de interne, evidenţia, pentru Iaşi, că „sifilisul se prezintă
la spitale într-un număr însemnat, numărul mare de spitale din acest judeţ este
cauza că sifilisul ocupă un loc mai important în statistica sanitară a judeţului
decât în alte judeţe unde lipseşte ocaziunea pentru căutarea lui. (...)
Bolnavii sifilitici căutaţi în spitalele din Iaşi aparţin, în mare parte,
populaţiunei rurale; aci însă observăm o scădere însemnată; în spitalul central
al Sfântului Spiridon s-au primit în anul 1885 – 511, iar în anul 1886, până la
1 august, 160 sifilitici“ („Monitorul Oficial“, 28 mai 1887).
Am identificat această fotografie într-un
maldăr de documente, fotografii şi alte vestigii ale trecutului medical, ce
ajunseseră într-un spaţiu de unde, împreună cu alte mormane de deşeuri
istorice, urmau să fie ridicate pentru a fi topite. Nu pot să nu-mi amintesc de
intensitatea experienţei pe care am trăit-o la descoperirea fotografiei. O
privesc adesea şi mă tulbură de fiecare dată. Dincolo de compoziţie, unghiuri
bune sau mesajul puternic pe care artistul fotograf le-a realizat, este vorba
de o femeie căreia boala îi ieşea din corp; (în)locuind-o, ea devenind corpul
bolii sale. Pesemne că erau mulţi în jurul femeii, când fotograful îi capta
imaginea, şi chiar dacă îşi mai dezgolise trupul odinioară, de astă dată, cu
sfială, a lăsat să-i alunece cămaşa peste umeri. Aşezată pe scaun, cu mâinile
cruce la piept, ţinându-şi în palma stângă sânu-i veştejit, lăsa să se vadă
trupul, odinioară admirat, acum deformat, invadat de gomele ce-i goniseră părul
şi îi limitaseră mişcările. Privită lăcomos de atâtea ori, de astă dată avea în
faţă ochi care doreau să-i surprindă suferinţa, degradarea. Admirată odinioară,
devenise mirare şi model de patologie. Nu ştim cât de frig să fi fost în acea
încăpere, câţi ochi erau aţintiţi asupra sa ori ce cuvinte i-au fost adresate
atunci, însă, privindu-i chipul, simţim ce durere îi străpungea sufletul.
Departe de a reprezenta un certificat de
desfrânare, boala nu e decât „o contagiune în urma unei întâlniri nenorocite“,
după cum Iacob Felix susţinea, iar femei ca aceasta „trebuie să fie tratate cu
aceeaşi umanitate cu care se tratează ceilalţi bolnavi“. Medicii acelor vremuri
considerau politicile profilactice ca pe o urgenţă naţională. Contra propagării
sifilisului erau necesare acţiuni ca „privegherea sanitară a prostituţiei,
darea ajutorului medical gratuit bolnavilor afectaţi de boli venerice, primirea
nemărginită în spitale a bolnavilor de sifilis, vizitarea medicală a
vagabonzilor şi a altor persoane aflate în închisorile poliţiilor şi căutarea
celor găsiţi bolnavi, poveţe populare asupra periculozităţii afecţiunilor
sifilitice şi asupra măsurilor pentru prevenirea lor, supunerea soldaţilor şi
sergenţilor poliţieneşti necăsătoriţi la vizitaţiuni sanitare periodice şi
izolarea şi căutarea celor bolnavi“ (Dr. I. Felix, „Tractat de igienă publică şi
de poliţia sanitară. Partea a doua. Boalele şi bolnavii“, Bucuresci, 1889).
