Oamenii şi-au omorât sufletul şi se cred semizei.
(Grigore T. Popa – „Elogiul carităţii“)
Cu
zece ani în urmă am depus o adresă la rectoratul Universităţii de Medicină şi
Farmacie „Grigore T. Popa“ Iaşi, în care scriam despre mai multe monumente
funerare ale personalităţilor medicinii ieşene, dar nu numai, construcţii care
se află într-o stare avansată de degradare. Unele dintre ele găzduiau noaptea
diverse persoane fără adăpost ori deveniseră gropi de gunoi. Rămăşiţele fizice
ale unor donatori ai Spitalului „Sf. Spiridon” erau acoperite de pungi de plastic
sau resturi menajere. Lista pe care am alcătuit-o a ajuns la rector, iar acesta
a dispus alcătuirea unei comisii de inventariere a monumentelor vandalizate.
Într-o
dimineaţă, am pornit spre cimitirul „Eternitatea“; într-o maşină se afla
întreaga comisie – trei cadre didactice (între care şi subsemnatul) şi un
student. Că aşa e democratic. Nu am stat mai mult de un sfert de oră acolo,
timp în care nu cred să fi „inventariat“ mai mult de două morminte. O parte
(jumătate) a comisiei se grăbea să asiste la un doctorat, studentul a mers la
ora de educaţie fizică, iar subsemnatul la seminarul de istoria medicinii, unde
trebuia să vorbesc studenţilor despre înaintaşii medicinii şi cinstea pe care
le-o arătăm. Despre cum le onorăm memoria şi îi consemnăm în lucrările noastre,
cum îi elogiem punându-le numele pe frontispiciul unor instituţii de învăţământ
ori medicale, cum le recomandăm tinerilor medicinişti să le citească lucrările,
fundamentale pentru pregătirea lor (!).
Însă
ce-şi vor spune acei studenţi care, trecând prin vreun cimitir, de exemplu, văd
mormântul unei mari personalităţi (cum auziseră ei la seminar că ar fi) a cărei
placă tombală este spartă şi crucea răsturnată? Sau, trecând prin parcul unei
universităţi, văd bustul unui colos al medicinii româneşti fără nas sau cu alte
părţi din corp distruse, iar soclul este încărcat cu desene; ori un spaţiu care
nu demult găzduia un muzeu cu exponate unice în România, iar acum e pe cale de
a deveni pizzerie?Nu ştiu
ce-şi vor spune. Poate că unora nu le va păsa şi vor proceda într-un mod asemănător,
odată ajunşi la cârma unor instituţii medicale. Se vor debarasa de tot ce este
vechi, de tot ce pomeneşte despre trecut şi îşi vor crea propriile spaţii în
care-şi vor expune diplomele şi distincţiile. Cum altfel?
Stând
la birourile lor furniruite, cu laptopul de-o parte, iar de cealaltă cu
revistele deschise la pagina în care li s-au publicat interviurile, oare se vor
întreba care le va fi traseul în posteritate? Ce vor consemna istoricii
medicinii despre ei?
Sper
ca multor studenţi să le pese. Am numeroase exemple de tineri care înţeleg şi
respectă valorile trecutului, pricep că istoria unei specialităţi nu porneşte
de la ei. Că aşa cum îşi alcătuiesc albumul cu fotografii de familie, la fel îşi
vor alcătui şi albumul cu fotografii ale familiei specialităţii lor. Din
resurse personale vor ridica busturi maeştrilor lor, vor finanţa volume care să
stea mărturie pentru ce a fost înainte şi cum s-au clădit, pas cu pas, o
universitate, un spital, o clinică ori un dispensar dintr-un sat de munte.
