Epidemiile sunt, „cu siguranţă, între toate nenorocirile acestei lumi, cele mai nemiloase și aducătoare de suferinţă”, scrie un cronicar al pestei din 1630. Model al răului absolut, flagelul a făcut ravagii pe pământ fără să întâmpine vreo rezistenţă din partea medicinei, a cărei singură recomandare timp de sute de ani, reluând o veche îndrumare hipocratică, a fost „cito, longe fugeas et tarde redeas” („pleacă-n grabă departe și întoarce-te târziu”). Panica și dezordinea au ocupat astfel în timpul crizei golul lăsat de știinţă, căci unul dintre rolurile cunoașterii este tocmai disiparea spaimei.

Într-o lume infestată, în care legile civile și morale sunt suprimate de frică, fiecare individ devine liber de toate constrângerile să-și găsească reguli noi de viaţă. În ciuda măsurilor de poliţie pe care magistraţii orașelor din Evul Mediu le luau, „orișicine putea să facă ce poftea” în timpul epidemiei de pestă din Florenţa, scrie Boccaccio în „Decameronul”. Omul mediu și calea de mijloc dispar, lăsând locul lașilor și eroilor. În felul acesta, epidemia funcţionează ca o lentilă care mărește, un extraordinar revelator al naturii umane, lucru subliniat de toţi marii ob­servatori, de la Tucidide la Camus.

De la bolnav la populație

Cum se explică însă îndelungata neputinţă a medicinei în faţa epidemiilor? Învăţătura hipocratică a devenit cu timpul dogmatică și a exercitat asupra medicilor, secole de-a rândul, un control conceptual cvasi-total, situaţie rezumată perfect de Geronte, personaj în „Medic fără voie”, de Molière: „Pentru că Hipocrate a zis, trebuie făcut”, zice acesta. Cuvântul „Părintelui medicinei” e lege în secolul 17. Or, medicina hipocratică are un caracter individual, se adresează exclusiv pacientului, și-n felul acesta nu putea să sesizeze dimensiunea colectivă, populaţională, pe care orice epidemie o prezintă. Pentru controlul epidemiilor era nevoie de depășirea unei piedici conceptuale, trebuia trecut de la studiul bolnavului la cel al populaţiei.

Acest obstacol începe să fie depășit în secolul 19, iar unul dintre pionieri este medicul Pierre Louis, care, într-o confruntare cu celebrul François Broussais, și-a pus întrebarea eficienţei tratamentului prin sângerare în cazul bolilor febrile, boli pe care teoria umorilor le explica printr-un exces de sânge. Studiind fișele a 77 de pacienţi suferinzi de pneumonie și internaţi la spitalul Charité din Paris, medicul a comparat mortalitatea în rândul celor sângeraţi la începutul bolii sau câteva zile mai târziu. Probabil inconștient de valoarea epistemologică a experienţei, Louis a aplicat o dublă lovitură dogmei hipocratice: a demonstrat ineficienţa sângerării, remediu clasic pe atunci, și a deschis drumul medicinei populaţionale, comparative.

Un alt pionier este anestezistul John Snow, a cărui fascinantă poveste se petrece în secolul 19, în plină epidemie de holeră la Londra. În urma mai multor autopsii pe care le practică, Snow ajunge la concluzia că holera e o boală intestinală pricinuită de apa contaminată, și nu de aer, așa cum teoria dominantă a miasmelor afirma. Mai apoi, medicul conduce o adevărată muncă de detectiv în cartierul Soho, identifică și obţine închiderea pompei de apă răspunzătoare de contagiune, devenind astfel primul epidemiolog din istorie.

De la patologie la sănătate

În același spirit, doctorul Villermé publică în 1840 celebra lucrare „Tabloul stării fizice și morale a muncitorilor”, în care sunt cercetate condiţiile de viaţă, de muncă și bolile de care suferă aceștia. Medicina devine o știinţă socială, după cum spune Virchow. Descoperirile lui Pasteur și Koch lărgesc și mai mult domeniul medicinei: prin programele de prevenţie, vaccinare și educaţie, medicii acţionează acum nu numai în spitale alături de bolnavi, ci și în dispensare sau școli, asupra oamenilor sănătoși. Obiectul revoluţiei medicale din secolul 19 este astfel mai mult sănătatea, decât boala, și în primul rând sănătatea populaţiei. În locul medicilor ambulanţi și-al purgaţiilor, apare un aparat administrativ statal împuternicit cu gestiunea sănătăţii publice în baza statisticilor.

„Soma” – corp, „cratos” – autoritate

Extinderea domeniului medical dincolo de patologie, prin includerea sănătăţii, aduce medicina în raport cu domenii până atunci îndepărtate, precum cel politic sau economic. În margine, frontiera politico-medicală e permeabilă, politizarea medicinei merge mână în mână cu medicalizarea politicului: apare spectrul unei teorii politice care subordonează socialul biologicului, care asimilează complet societatea unui organism și conduce la ceea ce Michel Foucault numește somatocraţie („soma” – corp, „cratos” – autoritate), o societate de control al cărei ideal e sănătatea. În somatocraţie, frica permanentă de boală și hipertrofierea dreptului la sănătate strivesc celelalte libertăţi: pentru un spor de securitate sanitară, mai puţină libertate de mișcare sau de întrunire și asociere.

În timpul epidemiei de COVID-19, pe care încă o trăim, voci critice au revelat pericolul realizării unei distopii politico-medicale, al instaurării unui regim tehnocratic totalitar, a cărui deviză este „Totul pentru sănătate”. Câteva nuanţe trebuie introduse aici, căci altfel critica devine oarbă și, incapabilă să cearnă bobul de neghină, favorizează întoarcerea la o medicină pre-raţională.

Controlul epidemiilor are, începând cu secolul 19, o bază știinţifică ce se întemeiază pe descoperirile lui Pasteur, Koch și Snow: „în vremurile cele bune de demult, când oamenii se îmbolnăveau și mureau cu miile, nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că succesele uimitoare ce se săvârșesc acum sub ochii noștri ar fi cu putinţă”, scrie Cehov în 1892 într-o scrisoare întocmită în timpul unei epidemii de holeră.

Științific nu înseamnă adevăr absolut, definitiv și necriticabil – aceasta e definiția dogmei –, însă e cel mai bun răspuns rațional la o chestiune precisă, la un moment dat.

Știinţific nu înseamnă adevăr absolut, definitiv și necriticabil – aceasta e definiţia dogmei –, însă e cel mai bun răspuns raţional la o chestiune precisă, la un moment dat. În sensul acesta, tehnicile de control al epidemiei nu mai sunt măsuri poliţienești dictate de un căpitan, ca-n Evul Mediu, sunt tehnici fundamentate știinţific, criticabile pe tărâmul știinţei, și care pot fi refuzate politic dacă sunt judecate, de exemplu, ca fiind excesive și liberticide. Adevăratul pericol rezidă, însă, în prelungirea acestor măsuri excepţionale în afara contextului epidemic, sub pretextul unor ameninţări închipuite, și aici este nevoie de vigilenţă și de atitudine critică.