Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  EDUCAȚIE  »  Istoria Medicinei

D. Bagdasar, un exponent al „stângii naive“ (2)

Viața Medicală
Dr. Mihail MIHAILIDE vineri, 10 mai 2013

Activitatea politică a neurochirurgului Dumitru Bagdasar, în calitate de membru al Partidului Comunist, mai apoi al Frontului Naţional Democrat, este analizată de dr. Mihail Mihailide, la rubrica Medicii şi morbul puterii.

   S-au păstrat, în redactare proprie – manuscrise şi copii dactilografiate – unele discursuri şi alocuţiuni cu substrat politic ţinute de Dumitru Bagdasar. Câteva au fost reproduse în cartea profesorului Şt. I. Niculescu, fiul marelui histolog I. T. Niculescu, bun prieten al neurochirurgului1. Sunt, în general, mesaje agitatorice, unele, într-un limbaj de lemn rapid însuşit de vorbitor, cu reverenţe etiolombalgice către Marele Prieten de la Răsărit, asezonate cu lozinci şi terminate cu inevitabilele închinări: „Trăiască…!“. Mai departe, câteva paragrafe exemplificatoare din discursul la reorganizarea Uniunii Patriotice (UP) şi adoptarea noii orientări politice a UP. Bagdasar vorbeşte în numele C.C. al acestei Uniuni: „Poporul român cunoaşte bine activitatea pe care a avut-o această organizaţie (Apărarea Patriotică, n.n.) în ilegalitate, cunoaşte rolul pe care l-a jucat în pregătirea actului de la 23 august şi ştie cât de mare i-a fost contribuţia în îndepărtarea elementelor reacţionare din guvernele care au precedat data de 6 martie. UP s’a afirmat ca o puternică mişcare de massă, care a atras la luptă toate elementele cinstite din această ţară, indiferent de culoarea lor politică şi cu ajutorul lor a reuşit să ducă la îndeplinire o bună parte din sarcina ce şi-a luat-o. Alături de celelalte partide democratice, UP a continuat să activeze cu aceeaşi vigoare şi după data de 6 martie, căci plecarea armatei germane n’a însemnat şi doborârea completă a hitlerismului. Resturile acestei idei demente sunt încă numeroase şi puternice. Prezenţa lor o simţim pretutindeni unde vigilenţa noastră nu este prezentă. (…) Pentru aceasta însă forţele democratice trebuie să fie organizate şi în stare de a lupta cu succes contra unui duşman atât de tenace. UP este conştientă de sarcina pe care o are! Ea vă cheamă la luptă, dar la luptă organizată, metodică, singurul fel de luptă care duce la biruinţă. Mergeţi pe tot cuprinsul ţării, în oraşe şi sate şi duceţi cuvântul cel bun, cuvântul trezirii poporului nostru. Faceţi pe toţi să înţeleagă că noţiunea de patrie şi de patriot simbolizată de UP are alt conţinut decât acela pe care l-a avut până acum. Patria este a tuturor celor ce muncesc, a tuturor celor ce fac să rodească holdele, să producă fabricile şi să înflorească cultura. Este a lor şi numai a lor“. Discursul se încheie cu sloganuri puse deja în circulaţie de propaganda de partid, nelipsind urarea: „Trăiască toţi acei care în frunte cu Uniunea Sovietică au ajutat poporul român să iasă din robie şi din întuneric!“. Până şi într-un ziar provincial („Moldova liberă“, nr. 336/5 iunie 1945) sunt reproduse declaraţiile „pe linie“ ale ministrului comunist al sănătăţii, reprezentant de marcă al UP: „Ideea de patriot trebuieşte complectată. Nu este patriot acela care îşi iubeşte patria şi urăşte celelalte ţări. Trebuieşte concepută ideia de patriot în sensul de a-ţi iubi ţara, dar a nu împiedica celelalte popoare să se ridice. Iar prietenia Uniunii Sovietice stă ca un exemplu în faţa noastră. Noi care am adus distrugerea şi am vărsat atâta sânge acolo, noi suntem [cei] care primim astăzi ajutorul Uniunii Sovietice. Ni s’au redus datoriile de război cu sute de miliarde (sic!), ni s-a restituit flota (bricul „Mircea“, completamente delabrat!, n.n.), ni s’a dat grâu şi bumbac, cu toate că şi Uniunea Sovietică are de luptat cu mari greutăţi de pe urma războiului. Dar a făcut aceasta pentru a ajuta un tânăr stat democrat“. În realitate, aşa-zisele ajutoare şi reducerea datoriilor au transformat România într-o ţară a cărei economie – spoliată de traversarea ultimei conflagraţii mondiale şi de „reparaţiile“ de război impuse prin Tratatul de la Paris – devenise dependentă faţă de URSS şi va contina să fie aşa, pentru multă vreme. Limbajul de lemn: substantivul „element“ (elemente reacţionare), chemările la luptă, imperativele (mergeţi!, duceţi cuvântul!, treziţi poporul! etc.), pronumele noi – cu referire la popor, la clasa muncitoare, în opoziţie cu ei pronumele care stigmatizează forţele reacţiunii (cum observă şi Françoise Thom2) etc., îl contaminează rapid pe D. Bagdasar, înzestrat, altminteri, pentru redactări – texte ştiinţifice sau chiar literare3 – la obiect, limpezi, debarasate de „zorzoane“ stilistice. În rapoartele de activitate către partid, nu se rătăceşte în divagaţii circumstanţiale, ci trece direct, „pe puncte“, la ceea ce i se cere să comunice. Participă astfel la constituirea sindicatului profesorilor din Universitate (dec. 1944), idee care se loveşte de opoziţia medicilor: „S-a hotărât înlocuirea actualului prezidiu al Grupului Universitar Democratic (GUD) cu profesori mai (sic) democraţi. Parhon a condus cu multă autoritate dezbaterile şi a făcut să cedeze toate rezistenţele medicilor. În Colegiul Medicilor s-a încercat să se dovedească că (sic) medicii sunt o categorie aparte de profesionişti şi nu ar putea fi organizaţi în felul în care sunt organizaţi muncitorii, adică în sindicate“. Până la urmă, prin intervenţia lui C. I. Parhon şi – am zice – oportunismul in statu nascendi al medicilor: „S-a votat cu o mare majoritate transformarea Colegiului în sindicat“. Devine membru al Uniunii Sindicatelor Sănătăţii din România şi al Consiliul Unional al Medicilor – cu 41 de membri. „D. Bagdasar – profesor universitar“ ocupă locul al patrulea pe listă într-o ordine a importanţei membrilor… În această calitate, lansează un: „Apel către medici“.
   În legătură cu titlul de profesor, conferenţiarul dr. D. Bagdasar, ministru al sănătăţii abia numit în guvernul P. Groza, se adresează cu o cerere (7 iunie 1945) profesorului dr. Gr. T. Popa – încă decan al Facultăţii de Medicină – din Bucureşti, în legătură cu hotărârea Consiliului profesoral de a ridica la rangul de catedră conferinţa de Neurochirurgie: „Vă rog, domnule decan, să fiţi interpretul meu pe lângă domnii profesori ai Facultăţii, cărora le mulţumesc din toată inima pentru grija pe care o poartă atât învăţământului nostru superior, cât şi celor ce se trudesc să realizeze ceva în ambianţa noastră. Situaţia politică pe care o deţin în momentul de faţă nu-mi îngăduie să primesc această onoare. În timpul dictaturii am criticat sever tendinţa unor înalţi demnitari de a-şi crea pentru ei sau pentru prietenii lor situaţii în învăţământul superior. Profesorii şi opinia publică de atunci împărtăşeau acest punct de vedere.“ Sfântă naivitate! Nu cunosc un alt exemplu de refuz al unei asemenea oferte, de-atunci şi până în zilele noastre! Parhon, C. I. Urechia şi N. Ionescu-Siseşti răspund acestei cereri a „Prea Onoratului Coleg“ la 1 noiembrie 1945: „Noi, membrii comisiunii pentru recomandarea titularului, am luat cunoştinţă de mai multe luni de refuzul Domniei voastre de a ocupa această catedră (etc.)“. „Dar ţinând seama pe de altă parte de necesitatea unui învăţământ de Neurochirurgie în Facultatea noastră, ne permitem a vă ruga, împreună cu ceilalţi colegi, a nu priva Facultatea de cinstea de a poseda prima catedră din ţară în această ramură (s.n.) şi să acceptaţi recomandarea noastră.“
Soţii Bagdasar, la Derry, în vara anului 1928   În ciuda preocupărilor sale chirurgicale şi de amenajare a Secţiei de Neurochirurgie de la „Spitalul Central“, dr. D. Bagdasar pune în acest moment al existenţei sale, mai presus decât ştiinţa, datoria de membru al Partidului Comunist, de „medic-cetăţean“, cum se considera. Acceptă rolul de propagandist în sprijinul FDP şi, acolo unde este trimis, ţine alocuţiuni mobilizatoare, vestind vremurile noi, atâta timp aşteptate şi în iluzia cărora trăise. Viaţa, curând întreruptă (se stinge la 15 iulie 1946) nu-i va da prilejul să descopere realitatea comunistă în desfăşurarea ei, cu totul alta decât cea pe care şi-o imaginase, şi să asiste la falimentul ideologiei marxist-leniniste. Ar fi „plătit“ curând, probabil, faptele ce s-ar fi consemnat la „dosarul“ său de activist zelos, anume: de a se fi format ca neurochirurg în „iadul capitalist“ (SUA), de a-şi fi exprimat admiraţia faţă de nivelul înalt al medicinii practicate acolo, în special în clinica profesorului Cushing, de a fi întreţinut „relaţii cu străinii“, mărturie fiind bogata sa corespondenţă cu mari personalităţi ale timpului. Peste puţină vreme, soţia sa, de asemenea ministru comunist al sănătăţii, creatoarea Şcolii româneşti de igienă mentală şi psihiatrie infantilă – care îşi însuşise crezurile sale politice – va fi umilită şi marginalizată de tovarăşii de drum, aceiaşi cu ai săi, iar fratele său, Nicolae Bagdasar – doctor în filosofie la Berlin – va fi destituit din învăţământul superior (1949), ridicându-i-se titlul de membru corespondent al Academiei Române, odată cu „reorganizarea“ acestei instituţii. Singura salvată din familie, va fi Alexandra, matematician şi astronom, căsătorită cu S. Bellow, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, fiică unică pe care mama sa reuşise să o scoată la timp din ţară.
   Frontul Naţional Democrat (FND) s-a constituit într-o coaliţie alcătuită din Partidul Comunist şi Partidul Social-Democrat, în octombrie 1944, în urma denunţării actului de colaborare cu cele două partide istorice în cadrul Blocului Naţional Democrat. Criza politică provocată de această surprinzătoare decizie încearcă a fi soluţionată prin formarea unui nou guvern de către generalul Constantin Sănătescu, dar va fi un eşec. Sănătescu îşi depune în decembrie 1944 mandatul, şef al noului cabinet fiind numit la 6 decembrie, de către M. S. regele Mihai, generalul Nicolae Rădescu. În toate aceste guverne, în urma demonstraţiilor de stradă puse la cale de FND, dar mai ales la presiunea Moscovei, viceprim-ministru a fost impus Petru Groza, cel care – la 6 martie 1945 – va forma, ca prim-ministru, cel dintâi guvern comunist de după 23 august 1944. În sprijinul FND, avea să se rostească D. Bagdasar, cu diferite prilejuri. Astfel, în februarie 1945, la Turnu Măgurele ţine un discurs la întrunirea din acest oraş. Începând printr-un exordiu lege-artis, înzestratul vorbitor spune: „Înainte de a intra în expunerea de azi, aş răspunde la o întrebare pe care şi-au pus-o unii dintre D-voastră şi pe care am auzit-o şi eu şoptită de unii şi de alţii: Ce caută un medic în arena politică când locul lui ar fi în laborator, într-un institut de cercetare sau într-un spital? Vă voi răspunde, iubiţi cetăţeni, că ocupaţiile omeneşti nu privesc ramuri de activitate, care să rămână izolate, care duc o viaţă de sine stătătoare! Aceste ramuri de activitate se leagă unele de altele, se influenţează reciproc şi determină până şi modul nostru de gândire! În conştiinţa noastră trăieşte toată viaţa societăţii cu tot ce are ea bun şi rău, cu tot ce are învechit sau pe cale de devenire! Numai când omul se încadrează în această concepţie îşi poate face precis rolul lui în societate şi poate hotărî care-i sunt obligaţiile faţă de semenii săi!“. Apelează în continuare la un exemplu emoţional, acela al unui medic „chemat într-o casă sărăcăcioasă să vadă un pacient, care vede că pe patul de suferinţă zace o fiinţă omenească pe care munca istovitoare, lipsurile şi condiţiile rele de viaţă au adus-o în această stare, că boala de care suferă, tuberculoza pulmonară, e prea avansată pentru a mai fi remediată. Şi, în fiecare zi, acest medic are ocazia să vadă numeroase cazuri asemănătoare, cărora nu le poate fi de folos prin arta lui. Dacă acest medic ar fi un simplu meseriaş, el s-ar retrage nepăsător spre cabinetul lui şi şi-ar vedea mai departe de obligaţiile lui strict profesioanle. Dar dacă inteligenţa lui este mai iscoditoare faţă de durerile omeneşti, el şi-ar da repede seama că starea acestor bolnavi nu este numai un rezultat al boalei propriu-zise, cât mai degrabă un efect al condiţiilor sociale în care a trăit! Factorul social este mai important decât germenul boalei“. În continuare, descrie condiţiile sociale conducând la răspândirea flagelului şi conchide: „Iată, iubiţi cetăţeni, cum ar trebui să gândească un medic care îmbrăţişează problema, aş zice mai degrabă drama aceasta în toată complexitatea ei“. Enumeră apoi o serie de realităţi crude ale momentului: 80 la sută din popor e alcătuit din ţărani; analfabetismul în rural are o pondere de 35% în rândul bărbaţilor; din 500.000 de copii care se nasc, 200.000 pier în primul an de viaţă; locuinţele muncitorilor sunt adevărate spelunci preistorice. „Avem peste 40.000 de bordeie în care-şi odihnesc trupurile istovite de muncă şi de boli zeci de mii de fiinţe omeneşti“… În final se întreabă retoric: cine sunt vinovaţii?„Voi răspunde fără ezitare: aceia care au tras în muncitori ori de câte ori aceştia cereau o pâine pentru stomacurile lor flămânde“ şi citează răscoala din 1907, grevele de la Griviţa şi Lupeni. Abordează chestiunea războiului şi îngăduinţa US faţă de noi „obligaţiile băneşti nu depăşesc 3,1/2 dolari pe cap de locuitor. URSS ne-a acordat autonomie politică (sic!) şi administrativă şi ne-a promis (sic!) Ardealul de Nord“. Cam pe acelaşi calapod îşi structurează discursurile pronunţate „pe teren“, adăugând uneori – în funcţie de auditoriu, informaţii despre progresul medicinii, despre raportul medicamente – Sănătate publică ori – subiect predilect – „Sănătatea în mediul rural“, la: Galaţi (unde a găsit între medici „destulă înţelegere“); Spitalul Central; Sala Dalles; în faţa studenţilor la Facultatea de Medicină din Iaşi; cu ocazia plecării acasă a delegaţiei de medici sovietici care ne-au vizitat şi (desigur) îndrumat; la radio Budapesta (august 1945), când împreună cu tovarăşul Al. Moghioroş a lucrat la consolidarea prieteniei ţărilor vecine; la o masă colegială a medicilor militar („Prieteni şi colegi, în ceea ce ne priveşte am ieşit cu bine din acest îngrozitor conflict, n-am fost pedepsiţi decât cu multă blândeţe pentru războiul injust pe care l-am făcut“) etc.
   În dosarul familiei Bagdasar de la Arhivele Naţionale se află un registru unde, în calitatea sa de ministru nou numit, D. Bagdasar îşi croieşte un program privind reabilitarea asistenţei medicale naţionale pe care – dacă „timpul ar fi avut răbdare“, cu tenacitatea şi uriaşa sa capacitate de efort, l-ar fi concretizat, cu siguranţă. Asistenţa medicală în mediul rural („o distribuţie echitabilă a medicilor“) şi asigurarea cu medicamente sunt considerate prioritare. Dar şi ideea acordării unei mai largi autonomii spitalelor mari. Ministrul se va înconjura de un „sfat sanitar“, de un consiliu pe care-l va consulta în toate problemele tehnice importante. În el vede necesar să facă parte un jurist şi un consilier financiar. „Conducerea facultăţilor de medicină – e de părere D. Bagdasar – trebuie să rămână în mâinile noastre (a ministerului, o idee vehiculată în prezent de media, n.n.) – pe de o parte, pentru a crea atâtea facultăţi câtă nevoie este, pe de alta, pentru a crea tipul de medic care este omonim structurii actuale a societăţii. Vom înmulţi şcolile de surori, de moaşe şi de agenţi sanitari.“ „Concursul – consemnează în acest proiect D. Bagdasar – e deosebit de util în ceea ce priveşte pregătirea medicului de specialitate. Este un mijloc de selecţie pe care trebuie să-l menţinem. Îl vom face însă accesibil mai multora, ca să avem suficiente valori. Vom permite şi celor care nu dau concursuri să aibă o practică mai serioasă în spital.“ Ministrul nu avea cum să ştie – ori poate din „naivitate“ nu ar fi crezut posibilă o astfel de măsură – că, nu după multă vreme, accesul la concursuri se va face pe bază de „dosar“, iar media de clasificare va fi influenţată de nota la „social“. E interesant de studiat şi Registrul de audienţe al ministrului. Nu şeful de cabinet sintetizează cele discutate cu solcitanţii audienţelor, ci ministrul însuşi, care ascultă cu răbdare, caută să înţeleagă despre ce e vorba şi oferă/decide soluţii.
   În cartea îngrijită de profesorul Şt. I. Niculescu, un capitol este rezervat reproducerii paginilor de Jurnal acoperind perioada 1934–1935. Jurnalul – în opinia lui Şt. I. Niculescu – a fost recopiat, rezultând o redactare mai bună, dar fără ca aceasta să anuleze spontaneitatea însemnărilor zilnice. Au fost două carnete (dimensiuni reduse), oferite îngrijitorului ediţiei de Ana Păunescu în 1981. Pentru cititorul medic, „flashurile“ diaristice sunt interesante pentru că relevă bogata, dar şi variata cazuistică pe care neurochirurgul D. Bagdasar e chemat s-o rezolve, comentariile sale pe marginea intervenţiilor efectuate, chiar şi atunci când acestea – dată fiind patologia gravă şi tehnologia momentului – se termină cu deces. Aproape în toate situaţiile încheiate cu existus, D. Bagdasar deplânge întârzierea diagnosticului şi trimiterea tardivă la specialist. Pentru cititorul interesat de iatroistorie, jurnalul este mărturisitorul unei activităţi medico-ştiinţifice, culturale, dar şi de relaţii intercolegiale excepţionale, la care D. Bagdasar, când nu este actant, e sigur un participant activ. Este impresionantă galeria marilor medici români din interbelic cunoscuţi şi apreciaţi de neurochirurg, apreciere adesea reciprocă. Şi, în primul rând, prietenii – precum histologul I. T. Niculescu, Nicolae Minovici, Paulian, Ion Bazgan I. Anastasescu; apoi profesorii români iubiţi şi admiraţi: D. Noica, Gheorghe Marinescu, I. Iacobovici, M. Butoianu; urmează o listă lungă, din care nu lipsesc: C. I. Parhon, N. Hortolomei, I. Nanu-Muscel, D. Gerota, C. Daniel, Siseşti, S. Drăgănescu, Tr. Nasta, fiziologul I. I. Neniţescu, neurologul Th. Horneţ, Fr. I. Rainer, Amza Jianu, N. Gh. Lupu, Grigore T. Popa, Ion Pavel – viitorul diabetolog, radiologul I. Jovin, pediatrul M. Manicatide, A. Kreindler, ftiziologul Marius Nasta, Vintilă Ciocâlteu, C. Ionescu-Mihăieşti, M. Ciucă, P. Tomescu etc., listă la care putem adăuga nume de rezonanţă din Europa şi – desigur – din SUA (Harvey, J. Fulton, Bailey). Pentru vederile sale „de stânga“ nu prea găseşte colegi cărora să li se destăinuie… Sunt notate şi discuţii mai puţin deontologice, precum cele dintre Parhon şi directorul Spitalului Central: „Tomescu îi acuză că n-au avut o purtare omenească faţă de Obreja. Ripostează Parhon, cu o teribilă vehemenţă şi bătând cu pumnul în masă, şi spunând că Obregia a cultivat ipocrizia şi acelaşi lucru îl face succesorul său, profesorul Tomescu. Îl acuză chiar pe Tomescu că a pătruns în Universitate fără merite şi [că] va căuta să demonstreze public acest lucru“. (…) „Parhon susţine că nu e bun concursul, fiindcă nu poate alege elementele devotate şi cu pasiune pentru specialitate. Cu alte cuvinte, numai acei care reuşesc să câştige bunăvoinţa unor oameni puternici îşi pot face o situaţie. Cei care răspund bine la concursuri şi nu pot câştiga această «înaltă formare», nu-şi pot face loc. Stranie argumentare la un profesor universitar.“ Or, şedinţa de la Societatea de Neurologie: „Se aduce în discuţie scoaterea buletinului, căruia [I.T.] Niculescu îi dăduse titlul de «Archives Néurologiques». Parhon protestează şi cere să fie un buletin de neuro-psihiatrie. Nu vrea să recunoască societatea creată de curând de profesorul Tomescu. «E doar o societate oficială, fără nici o seriozitate ştiinţifică, iar cei doi preşedinţi – Obregia şi Tomescu – sunt doar nişte ciuperci ştiinţifice.» Am protestat, spunând că aceste ieşiri ale domnului Parhon sunt determinate de resentimente personale şi cel puţin cei din cadrul acestei societăţi – elemente tinere –, care sunt viitorul psihiatriei de mâine, nu merită această insultă. S-a decis totuşi ca profesorul Marinescu să facă o intervenţie pe lângă profesorul Tomescu, pentru fuziunea acestor societăţi. Parhon a cerut să se voteze imediat acest lucru. Eu m-am opus până când se va întoarce şi doctorul [I.T.] Niculescu, care a fost cheia de boltă a acestei societăţi şi de a cărui opinie trebuie să se ţină seama. Parhon a protestat din nou. S-a votat că, în cazul când profesorul Tomescu refuză, buletinul să se numească «Archives Roumaines de Néurologie et şdeţ Psychiatrie». Va răscumpăra această – naivă – îndrăzneală (Parhon endocrionolog şi psihiatru; Tomescu, psihiatru şi directorul spitalului. În plus, opinii politice situate la antipozi), zece ani mai târziu, când Bagdasar şi Parhon vor redeveni comilitoni pe baricadele comunismului (la înfiinţarea Grupului Universitar Democratic, la şedinţa de constituire a ARLUS). Şi când, la Institutul ce purta deja numele savantului, va pronunţa la adresa lui Parhon un copleşitor laudatio (7 aprilie 1945). De altfel, înainte de 23 august, cei doi fuseseră asociaţi în cadrul mişcării ilegale antifasciste, sub comanda partidului comunist. Participă la mici agape colegiale, dar şi la câte o cafea băută cu prietenii la „Nestor“, ori la rare excursii în Bucegi. Mai multe însemnări reţin episodul tragic al sfârşitului mentorului său profesorul dr. D. Noica, pe care l-a îngrijit.
   S-a păstrat la Arhivele Naţionale un dosar cuprinzând originalele scrisorilor lui D. Bagdasar cu: soţia, prieteni, oficialităţi, persona­lităţi ştiinţifice şi culturale autohtone şi străine, cele mai multe deosebit de interesante prin conţinut – idei, propuneri, aprecieri etc. Majoritatea, dacă nu toate acestea au fost reproduse şi traduse, când a fost cazul (uneori doar paragrafe), de profesorul Şt. I. Niculescu, în „Dumitru Bagdasar – Muncă şi caracter – Mărturii“. Reiterez propunerea reeditării acestei lucrări valoroase pentru cei care iubesc istoria medicinii, mai ales că „realizarea tipografică“ din 1987 e – în raport cu pretenţiile actuale – de nivel inferior, îndeosebi pentru calitatea reproducerilor foto. Emit şi o propunere: fondul documentar de Istoria medicinii s-ar putea completa cu o „arhivă sonoră“. Fonoteca de Istoria Medicinii Româneşti ar putea cuprinde copii ale discurilor, benzilor de magnetofon ş.a. (încă) existente la Societatea Română de Radiodiodifuziune şi la Televiziunea Naţională sau originale similare din surse private. Cele din trecut vor fi, desigur, puţine; dar – dacă cineva cu putere decizională ar prelua această idee – de-acum încolo, am putea tezauriza înregistrări fono, ba chiar şi audio-video, ale unor evenimente şi personalităţi actuale.
   La scurt timp după oferta ce i s-a făcut de a fi numit ambasador în SUA şi discursul său de răspuns, bola lui D. Bagdasar îşi face simţită prezenţa. N-a mai avut ocazia de a reprezenta diplomatic România.
   N-am reuşit să identific diagnosticul exact care a condus la deces. Există o anumită reţinere în declararea acestuia de către cei care l-au cunoscut. Cred că în privinţa marilor personalităţi – şi mai ales după trecerea multor decenii – această rezervă nu-şi are locul. „O boală necruţătoare“ ar fi putut fi, în cazul său, un cancer pulmonar sau unul digestiv, cu metastaze cerebrale (acestea certe: o simptomatologie laconică, după întoarcerea de la un consult efectuat la Viena, fiind notată cu creionul, pe două-trei pagini, ca pe o foaie de observaţie, de soţia sa: dureri, crize jacksoniene, perioade confuzive etc). Ultimele sale cuvinte – relatează dr. Sofia Ogrezeanu-Ionescu, în cartea de interviuri Neodihna binelui, de Rodica Simionescu (Ed. Atlas, 1998) – au sunat testamentar pentru colaboratorii şi urmaşii săi: „Faceţi totul ca această specialitate să se dezvolte. Să fiţi uniţi. Continuaţi ce aţi început în acelaşi ritm, cu aceeaşi pasiune şi, mai ales, cu înaltă moralitate“. La conducerea Secţiei îl va desemna pe dr. Constantin Arseni, elevul său, viitor profesor universitar şi academician. Profesorul D. Bagdasar se stinge la 15 iulie 1946. Va fi incinerat, cum mai târziu va fi incinerată şi soţia sa.
   Era un om cu suflet bun – cum îl descriu majoritatea celor care l-au cunoscut. Sunt acte de caritate, abia ştiute, pe care – cu diferite prilejuri şi cu mare discreţie – le făcea. Casa soţilor Bagdasar – după cum scrie într-un memoriu Florica Bagdasar – „a fost loc sigur pentru întâlniri comuniste clandestine, deseori pusă la dispoziţia multora dintre tovarăşii care ocupă acum posturi de mare răspundere în viaţa politică actuală, şi care au găsit în noi sprijin material şi moral, uneori salvator în momente de maxim pericol pentru propria lor viaţă“.
   La 28 oct.1946, D. Bagdasar a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei RPR.
   Să-i respectăm dreptul de a fi avut o anumită credinţă şi angajare politică. Opinia, din acest punct de vedere, dacă îmi este permisă, am formulat-o în titlul articolului: un om de stânga, dar unul al „stângii naive“ – grup pe care doar metaforic l-am numit aşa – din care însă destui intelectuali ai vremii „au făcut parte“. Într-o notă de subsol a cărţii pe care Şt. I. Niculescu i-a consacrat-o este semnalat planul unei biografii pe care Florica Bagdasar intenţiona să o scrie. Ar fi intitulat-o: „Dumitru Bagdasar. Viaţa unui medic comunist“.
1Dumitru Bagdasar, Muncă şi caracter, Mărturii, Scrisori – jurnal – portrete – discursuri-evocări, Intoducere, selecţie, prezentare şi aparat critic de Ştefan I. Niculescu, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987

2Françoise Thom, Limba de lemn, Ed. Humanitas, 1993

3Se păstrează în dosarul Familiei Bagdasar de la Arhivele Naţionale un carnet de însemnări cu caracter literar şi de exerciţii de matematici superioare. Sunt rezumate, traduceri, marginalii la cărţi citite, referiri la „Odiseea“ lui Homer, scrieri despre Auguste Compte, Darwin, Spencer, despre The Story of Philosophie a lui W. Durant (apărută în 1926), notaţii despre Fr. Bacon, Spinoza, Voltaire, Ibsen (drama: Stâlpii societăţii) etc.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.